Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
- Cronicarul în vremea lui de Simona Vasilache

S-a spus - şi se repetă... - că articolelor de atitudine literară le stă bine în pagini mari. Nu tăiate din scurt şi puse vraf în volume. Cîteodată-i aşa, cîteodată nu. Depinde, de obicei, de cine semnează. Dacă-i Felix Aderca? Putem să-i concedem...

Aşa am făcut, recuperînd dintr-un anticariat volant - Tineretului, la gura de metrou - Contribuţii critice, ediţia îngrijită de Margareta Feraru, din 1988, de la Minerva. În două volume. Bucăţi galbene de zid, unde se-aşază la locul lor (prime) apariţii interbelice. Mai mult decît simple cronici, dar altceva decît forţări de critică academică, contribuţiile lui Aderca au curajul punctului de vedere, adecvat sau nu, şi eleganţa liniei de modă. Altfel spus, stilul ceremonios, dintre războaie, şi privilegiul degetului exact, de cronicar care arată, îşi fac, la el, bună companie. Luîndu-şi ca armă "oarecare ideologie literară" (drept e că volumele din articolele lui se opresc în '47, închizînd numai timpul cînd jocul de idei era mai degrabă zgomotos decît grav), Aderca face, pe cît poate, ordine în concepte. Întîmpinările lui, cu deosebire cea adresată lui Lovinescu, merită parcurse ca documente ale unei vremi cînd adversarii (de păreri) se citeau şi aveau gentileţea sau, poate, onestitatea, de-a se pune în pielea (scărmănată...) a inamicului literar, fie şi ca să dea mai multă suculenţă ironiei. Oricum, între a da citate la întîmplare - sau nu... - şi a avea răbdarea să tragi o idee dintr-o carte şi o poziţie dintr-o operă, pe care să le comentezi critic, e de ales, oricînd, a doua variantă. A lui Aderca.

Cu toate că, "nu, publicistica noastră, timp de peste un deceniu, n-a contribuit la nimic." (1927). Sigur că acuza de ipocrizie, ca şi aceea, mult plăcută anilor noştri, de calcul "burghez" de imagine, aşteaptă la uşă. Încercînd să ne-abţinem, putem vedea în această muncă împărţită între Universul literar, Sburătorul, Adevărul literar şi artistic, Viaţa literară ş.a., o nevoie de reacţie. Nimic nu-i este mai suspect publicisticii decît definitivul. Şi nimic mai drag decît inflamarea dinaintea unei pagini care - de-asta nu se reia în volum... - foarte repede se va dovedi caducă. De-aici nevoia de-a nu economisi nimic, de-a nu pune deoparte, în aşa fel încît să loveşti bine documentat, dar scurt.

E interesant de văzut, în măsura în care rateurile criticii de întîmpinare pot conta la fel de mult ca bunele ei intuiţii, printre polemici şi răspunsuri tăios-elegante, cît de bune şi de cu suflu peste jumătăţi de veac sînt intuiţile lui Aderca. Mai ales fiindcă spune, în finalul unui articol care oferă un amestec normal, cred că ăsta e cuvîntul, de pro şi contra, dar fără să topească atitudinea într-o neutralitate antipatică, aşa: "Şi apoi din propria sa activitate critică - spre a-i întoarce politeţa - nu-şi dă seama d. Lovinescu de singurătatea austeră în care rămîne, în clipele cele mai personale ale intuiţiei sale critice? E de ajuns să pomenim de cercetările sale artistice din ultimul timp, îndeosebi asupra cîtorva poeţi din generaţia nouă; trei sferturi din această ţară e azi împotriva sa!... Cine are dreptate?" Să punem, alături de această căutare a adevărului în verdict, un titlu care, dacă nu-i o antifrază, e păcătos pentru un cronicar: Cum de ne-am înşelat? "Revelaţia adevăratei semnificaţii a piesei Ultima oră am avut-o însă la spectacol. A fost o revelaţie dureroasă, căci pentru întîia oară - după experienţa verificată timp de trei decenii în mai toate artele şi genurile literare - dădusem greş." Mărturisire făcută în contextul unei relaţii aparte cu Sebastian, pe care Aderca se amăgeşte - criticii toţi se amăgesc... - a-l fi înţeles. Nu putem spune că-i aşa sau nu, dar punînd portretul, de pe pagină de ziar, care ne-a rămas de la el, cu nedreptele însemnări călinesciene, înclin să bănuiesc (sic!) că un cititor de azi al cărţilor lui Sebastian îşi găseşte, la Aderca, cheia. Roman-ului lui Mirel, al lui Holban, îi prevede "un succes periculos", dar... peste 25 de ani. Calculînd, din 1929, ne-apucă groaza de încrederea lui...

Scrie, cîş-lovinescian, să zicem, despre doamne. Bunăoară, Aventura lui Ticu Archip. Culegere de nuvele "cunoscute numai cititorilor de reviste obscure", cu o anume furie a eliberării de dulcegărie care înţelegem că place, pînă la urmă, domnului Aderca mai cu seamă fiindcă displace altora. Titlu bun şi astăzi, Femeile în romanul românesc. Pornind de la Patul lui Procust. Ca să nu mai spunem de intuiţia calităţilor notelor de subsol, "de cîteva ori mai bune decît textul de sus." Şi de lauda artei de a fi frivol.

Şi ele "frivolităţi", articolele lui Aderca fac, fără patimi care să ţină mai mult decît trece de la un număr de revistă la altul, dublate, în volum, de consistenta secţiune finală de note şi explicaţii mai mult decît bine venite, împrăştie, într-o vreme a tomurilor şi a proiectelor, ca şi în vremea, ceva mai deşirată, cînd le citim, aroma fragmentarismului angajat. Mirosul literaturii puse în şpalt. Fără ediţia a doua.