Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
... şi punctuaţie de Liviu Dănceanu


1. Uneori muzica savantă cară cu ea conotaţii ale semnelor de punctuaţie, fapt ce îl resimte deopotrivă ca o destindere şi ca o povară, ori care îi permite, în mod paradoxal, atât escaladarea hotărâtă a tărâmului normalităţii, cât şi deambularea candidă pe cărările stranietăţii. 2. Destindere pentru că totul se leagă, totul este necesar, mărturisind totodată că nimic nu este statornic, definitiv, că nu există decât convenţii, reguli de înlănţuire a evenimentelor şi fenomenelor ori că dorinţa poate fi mai plină de farmec decât împlinirea, iar ceea ce speri este mai atrăgător decât ceea ce ai.

3. Povară deoarece hrăneşte o ambiguitate de tipul: nici privilegiu, nici subordonare, simţindu-se ca un centaur ce trece pe lângă o rezervaţie de animale şi nu ştie dacă să intre ori ba. Sau ca un Atlas ce suportă apăsarea greutăţii, dar care tânjeşte şi după folosul ei. 4. Normalitate datorită aprecierii conform căreia istoria muzicii ar fi o succesiune de fraze consimile epocilor creatoare, perioadelor stilistico-estetice, fraze aflate în consecuţie şi conexate cu ajutorul semnelor de punctuaţie. 5. Stranietate căci întotdeauna există un aspect patologic al originalităţii, dar şi căci diacronia artei sunetelor nu este altceva decât o propoziţie care, chiar dacă tot ce se transformă şi se primeneşte cunoaşte tristeţea şi neliniştea, nu reclamă nici prezenţa suspensiei ori a hiatusului, nici a mirării sau a interogaţiei, nu suspină după odihna statornică şi nu doreşte salvgardarea continuităţii prin discontinuitate. 6. În relativ, muzicile savante pot împrumuta fasonul fie a unui punct, a două puncte, a puncte-punctelor, a punct şi virgulei ori a simplei virgule, fie a ghilimelelor, a parantezelor, a semnului mirării, a semnului întrebării sau a cratimei. În absolut, ele au câte ceva din toate aceste indicii grafice, precum şi eleganţa de a renunţa la negarea oricărei condiţionări şi oricărei relaţii, ceea ce exercită asupra celor ce le vin în întâmpinare o putere de fascinaţie, nu numai prin contrast cu existenţa lor, pradă a hazardului, ci şi prin sentimentul că îi imunizează contra fragilităţii lor organice.

7. Muzicile care solicită punerea unui punct nu sunt neapărat zidite după principiul liniei, iar "linia-ţi dă totul; deci totul e-ntr-un punct (cum a spus,cândva, Haşdeu), ci degajă acel autoritarism şi acea sfidare ce duc la exclusivism şi la exces, aidoma unei ciume a voluptăţii şi care în clipele de primejdie cucereşte mediocritatea, împingând-o înainte. Cu alte cuvinte, sunt acele muzici autotelice şi apologetice născute din egoismul şi ambiţia de a fi unic cu orice preţ ori de a declanşa situaţii limită, irepetabile, aşa cum se prezintă, de pildă, unele creaţii de John Cage sau alte opusuri ale secolului 20, de o originalitate premeditată şi chiar contrafăcută. După ele, de obicei, nu mai poate urma nimic altceva: sunt fundături sonore, sincope componistice.

8. Muzicile care arborează două puncte sunt, dimpotrivă, deschise, comunicative, invitând la dialog sau, cel puţin, la monologuri alternante. Orice muzică validă şi viabilă duce cu ea fermenţii continuităţii, ca un organism ce evoluează în baza succesiunii de cauze şi efecte, aşa cum s-au dovedit a fi capodoperele consacrate ale Renaşterii, Barocului, Clasicismului şi Romantismului, a căror compozitori au ştiut că una este să te urci de la efect la cauză, şi alta e să cobori de la cauză la efect. 9. Muzicile repetitive, bunăoară, reclamă mai multe puncte, căci ele persistă, la nivelul conştiinţei noastre auditive, dincolo de timp şi spaţiu, fără a face favoruri şi fără a comite nedreptăţi, dar cu riscul de a strivi şi a copleşi, ca orice infinit generat de o intuiţie internă. Numai că, nemărginirea acestor muzici reiterative constituie însuşi felul mărginirii lor, aşa cum întreaga creaţie de lucrări minimalist-repetitive ale şcolii americane (Terry Riley, Steve Reich, Phil Glass) nu reprezintă expresia unei idei (ca, de exemplu, acele întâmplări sonore ritualice tradiţionale, ivite din exersarea principiilor etice), ci sunt doar expresia unui efort către această idee. 10. Unele muzici atrag punctul şi virgula, în principal ele fiind de trei feluri: a) cele ce nu uită de unde au plecat şi implicit binefacerile aduse de către muzicile dinaintea lor; b) cele ce plătesc într-un fel, prin prelungiri semantice şi tehnologice, sau altul, prin adaosuri stilistice, aceste binefaceri; c) cele ce se răzbună pentru trecutul şi, poate, viitorul lor. Astfel, proba punctului şi virgulei poate fi susţinută de creaţiile sonore descinse din emoţia şi emulaţia întreţinute de marile curente şi direcţii estetice ale istoriei muzicii savante.

11. Virgula se înşurubează, îndeobşte, în plămânul acelor muzici ce respiră semicadenţial, cum sunt misele ticluite de corifeii şcolilor franco-flamande ori acele creaţii solidare sintaxelor eterofone, care evită tranşarea categorică a nodurilor şi ventrelor sonore, a monovocalităţii şi plurivocalităţii, cazurile lui Enescu şi Stefan Niculescu fiind exemplare. Dar virgula ne atenţionează şi că muzica palpită, că are o inimă ce bate aidoma unui ceas al vremurilor şi care separă globulele sangvine într-o urnă sacră plină până sus de taine. 12. O muzică pusă între ghilimele este fie manieristă, fără personalitate, fie compilată sau chiar însuşită prin efracţie. Imnurile bizantine ori gregoriene, alcătuite prin aplicarea procedeului centonizării sunt, de asemeni, sub semnul ghilimelelor. Nu mai puţin unele muzici post-moderne, proiectate pe baza unor citate, colaje şi chiar adaptări care, oricât de filantropice ar fi ele, tot în deficit de personalitate şi de inspiraţie se află şi tot în exces de comoditate şi de minimă rezistenţă se învârt, aidoma mărinimosului ce face binele pe ascuns fiind sigur că a doua zi o să ştie toată lumea.

13. Parantezele se potrivesc de minune muzicilor experimentale pentru că afişează o simptomatologie de tipul exagerărilor, inflamărilor şi accentelor caricaturale. Din fericire, cazurile de muzică experimentală sunt izolate, compozitorii învrednicindu-se arareori să-şi exercite propensiunile prospective în mod simultan asupra celor trei paliere ale limbajului muzical: vocabular, morfologie, sintaxă. (Altminteri, atunci când într-un opus prospectarea se săvârşeşte la nivelul unui singur palier sau, cel mult, la două, suntem în prezenţa experimentului muzical propriu-zis şi nu a muzicii experimentale). 14. Platon spunea că mirarea este sentimentul specific filosofilor. Ei bine, există muzici care uimesc prin graiul lor, împărtăşindu-şi splendorile, care impresionează prin bogăţia lor, slăvindu-şi atât aparenţele, cât şi esenţele. Sunt muzicile care clamează, care perorează, care impun. Şi pe deasupra îţi sar în urechi, perturbând cursul liniştit, rectiliniu al istoriei muzicii. Căci ele deturnează paradigmele stilistice, ajustează gustul estetic, ameliorând sau, dimpotrivă, înrăutăţind forţa de impact a artei sunetelor asupra însăşi naturii umane. Or, cu ce putem asocia aceste muzici dacă nu cu semnul exclamării ? 15. De cele mai multe ori întrebarea este o nelinişte. Iar atunci când este bine formulată, va primi un răspuns edificator. Aşa şi cu muzicile care pun semnul întrebării. Ele par a nu rătăci niciodată, silindu-se să convoace replici incitante întru dobândirea unor aspecte inedite ale universului sonor. În definitiv, spiritul hoinar al muzicii interoghează perpetuu natura înconjurătoare, căreia îi confiscă uneori aventura în fapt şi ipostaza în idee. Pe cât de interogative sunt muzicile spectrale, de pildă, ori cele acusmatice, pe atât de afirmative vor fi răspunsurile pe care le vor oferi probabil, în perspectivă, creaţiile sonore globale. 16. O muzică aflată între cratime îşi trădează, neîndoielnic, anacronismul, neavenirea în timp şi spaţiu. Fie că declamă ideile altora, fie că e credincios unor vremi desuete şi vetuste, într-un cuvânt, revolute, compozitorul care îşi împrejmuieşte opusurile cu cratime seamănă cu un pelerin, slujitor asiduu pe la curţilor feudalilor muzicii savante, amestecându-şi existenţa-i bigotă cu aspiraţiile-i eminamente "retro", prin înrobirea eului chiar până la pierderea identităţii. O identitate ce aparţine, sacramente, altora. 17. Aflată în zodia evanescenţei peremptorii, a descompunerii şi risipirii irevocabile, muzica savantă se comportă de la o vreme ca şi cum ar fi sluga punctului, a finalurilor repetate. După fiecare opus, compozitorii se străduie parcă tot mai abitir să pună punct. Punct şi de la capăt. Câte muzici atâtea puncte. Şi tot atîtea paragrafe. Până când pesemne că va trebui schimbată foaia. Ori punctuaţia, cu întregul ei alai de semne.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara