Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
... şi jumătate de Angelo Mitchievici


Cei care au văzut filmul lui Federico Fellini, 8 V2 (1963), vor realiza imediat de ce filmul lui Rob Marshall nu este în niciun caz un remake al acestuia.

Chiar dacă litera este uneori prezentă cu nume de personaje, cu inserturi „felliniene" alb-negru, cu o temă similară, în mod cert lipseşte spiritul acestuia. Demonul fellinian este un histrion, însă unul trist, care ca şi cei bulgakovieni din Maestrul şi Margareta adoptă masca grotescului, a caraghioslâcului, a unei cruzimi juvenile. O singură scenă a rezonat cu sensibilitatea regizorului italian, aceea în care regizorul Guido Contini (Daniel Day-Lewis) se întâlneşte cu unul dintre cardinali în spaţiul intim, rezervat al unei băi, întâlnire mediată de poza cu autograf şi ştampila roşie a buzelor primadonei lui Contini, amprentă falsificată cinic de Contini. Regizorul intră gol în aceeaşi cuvă de piatră unde cardinalul face baie îmbrăcat. Fellini este unul dintre cei mai subtili regizori ai bătrâneţii, dar nu una aureolată patriarhal, ci una încărcată de greutatea trăitului. Cardinalul îi face o mărturisire regizorului înainte ca orice discuţie să înceapă. „Mie îmi place Charlie Chaplin." (Şi Lenin era înnebunit după actorul american!) Aici locuieşte Fellini! Există câteva filme care pornind de la originalul fellinian reuşesc să creeze un univers creditabil pe aceeaşi temă, cum este filmul lui Bob Fosse, All That Jazz (1979) cu Jessica Lange şi Roy Schneider. Ce reuşeşte Rob Marshall? 8 V reprezintă una dintre acele opere grave pe o temă sobră, aceea a epuizării fondului de creativitate al unui mare artist, a momentului când acesta devine steril şi străin de arta sa silit să o contemple restrospectiv ca orice alt spectator. Câţi pot trece peste acest moment? Hemingway, spre exemplu, a ales în stil american singurătatea unei camere şi traseul bine direcţionat al unei ţevi de armă. Guido Contini trece în revistă femeile lui, nu puţine, dar nici câte indică cifra din titlu, femei care configurează spaţiul protector al existenţei lui dedicată filmului şi sieşi. În faţa filmului pe care trebuie să-l facă, Italia, se simte complet neajutorat, încearcă să găsească diverse mijloace de evadare, însă histrionul cu toate măştile lui poate scăpa de presă, dar nu şi de sine. Fantasmele feminine ca şi femeile reale alcătuiesc acum spectacolul personal al lui Contini, cabaretul său imaginar, teatrul său de vise şi deziluzii. E ultimul film al lui Contini pe care, din păcate, nu-l poate viziona decât Contini. El este alcătuit din-tr-o serie de numere de cabaret în care evoluează pe rând femeile din preajma lui, soţia sa Luisa (Marillon Cotillard), designerul vestimentar, Lili (Judie Dench) care-i îmbracă vedetele, amanta de serviciu, Carla (Penelope Cruz), starul pe care l-a consacrat, dar de care depinde cariera sa în acest moment, Claudia (Nicole Kidman), mama ca o prezenţă fantasmatică (Sophia Loren), spiritul monden, en Vogue, al revistelor glossy, Stephanie (Kate Hudson), şi o amintire din copilărie, femeia care probabil l-a iniţiat erotic, Saraghina (Stacy Ferguson), amestec de nebună şi prostituată. Rând pe rând, Rob Marshall reuşeşte să rateze aceste prezenţe, Judie Dench interpretează o partitură frivolă à la Folie Bergère care nu i se potriveşte şi unde franceza se amestecă grotesc cu engleza într-un fel de quebequeză jalnică; Penelope Cruz merge pe o partitură care aminteşte nu în cel mai fericit mod de Marlin Monroe din Unora le place jazzul (Some Like It Hot, 1959) al lui Billy Wilder, Saraghina este vulgară şi atât, dar nu atât partitura ei este nepotrivită, Be italian adunând o serie de stereotipii plictisitoare despre ceea ce crede americanul că reprezintă italianul, cât alătuarea cu o retrospectivă aluziv felliniană a copilăriei. Ceea ce este magic în acel decupaj strică cântecelul neinspirat, modesttrivial al Saraghinei care îşi tot foarfecă inutil picioarele pentru a sugera ce doreşte italianul. Kate Hudson se potriveşte rolului de administrator al glamour-ului revistelor pentru celebrităţi şi coafeze, strălucire intensă dar fără conţinut, iar Nicole Kidman se stinge lent cu un mister cam contrafăcut. Singura partitură care se detaşează prin sensibilitate pe fondul celorlalte îi aparţine lui Marillon Cotillard jucând rolul soţiei, Luisa. My Husband Makes Movies reuşeşte să impresioneze poate şi pentru că Luisa nu apare în luminile strălucitoare ale rampei, iar personajul retractil, cu o fineţe schiţată în gesturi simple, suplineşte laconismul coreografic scenei prin propriul ei joc mizând pe stare şi nu pe gimnastică, pe static şi nu pe dinamic, pe interioritate şi nu pe exteriorizare, un joc pe care-l reia într-o altă scenă nemuzicală, una dintre cele câteva reuşite ale filmului când copleşit de remuşcări - care nu durează niciodată prea mult -, Guido renunţă la o aventură facilă şi se reîntoarce în patul conjugal regăsind pentru o clipă iluzia unei armonii durabile care se împlineşte sub semnul unui gest de o mare frumseţe. La prima înfăţişare, regizorul îi desface el însuşi părul, iar gestul are ambiguitatea unei binecuvântări care se transformă în mângâiere, destinată numai ei. Acelaşi gest pe care Luisa îl vede repetat cu o altă actriţă o face să realizeze că nimic nu era genuin, destinat numai ei, ci doar un stereotip de efect în care regizorul se investea în mod egal, tactic, cu fiecare femeie care-l atrăgea. Plasarea Luizei într-un rol care nu i se potriveşte, acela de femeie provocatoare, toată numai sex, asemeni Carlei, reprezintă un contrapunct dramatic, precizând limitele pe care dorinţa de a revivifica relaţia le are. Rob Marshall se află cu acest film sub Chicago realizat în 2002 şi pentru faptul că momentele muzicale apar ca într-un colaj, desprinse dintr-un spectacol de cabaret şi lipite în film însă fără a dobândi consistenţă filmică. Iar inserturile alb-negru, inserturile felliniene, amplifică această impresie, alienează şi mai mult spectacolul de lumini şi culoare de magia unor momente în care copilăria vorbeşte de la sine. Daniel Day-Lewis, un actor de o expresivitate extraordinară nu este în apele lui într-un rol care nu are cum să-i speculeze temperamentul, forţa interioară, cu o doză de agresiune, lăsând din el resturile pentru un womanizer şi atât. Filmul lui Rob Marshall este un hibrid care suferă din cauză că asemeni lui Frankenstein, bucăţile puse în el nu provin de la acelaşi corp. Nu reuşeşte să fie niciun spectacol de cabaret, niciun un music-hall complet, din el rămâne doar o jumătate şi nici aceea întreagă.


Pentru cei care n-au văzut încă The Imaginarium of Doctor Parnassus a nu se rata oriunde s-ar găsi, Terry Gilliam este un magician, iar efectele 3D sunt doar decor pentru că nimic nu este ce pare a fi în carnavalul kharmic al „doctorului" Gilliam. În ciuda distribuţiei, Sir Anthony Hopkins şi Benicio del Toro, The Wolfman nu străluceşte prin originalitate, dar oferă o reţetă cu cele mai bune ingrediente. În aceeaşi zonă se plasează, Edge of Darkness al lui Martin Campbell sau From Paris with Love al lui Pierre Morel, filme uşurele unde Mel Gibson şi John Travolta oferă o distracţie de week-end, fără consecinţe grave asupra intelectului şi sensibilităţii. Cu multe trepte deasupra este Up in the air al lui Jason Reitman care te ridică în al nouălea cer pentru a-ţi da drumul de acolo fără paraşută, un film subtil care sub pojghiţa de amuzament începe să doară, şi ceva mai puţin complicat, dar destul de complicat, It's complicated regizat de Nancy Meyers. Prin imbecilitate se detaşează cu graţie filmul lui Marius Th. Barna, Casanova, identitate feminină, titlu înşelător pentru o porcărie color.