Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Pagini de jurnal:
11 septembrie şi noua Americă de Petru Popescu


Marţi 11 septembrie 2001.
Mă aflam în New York City ca să încep campania de promovare a ultimei mele cărţi, The Oasis (Oaza), publicată de St. Martin's Press. Veneam din Connecticut, unde prima seară cu cititorii se soldase cu vânzarea a şaizeci de cărţi. În New York, prima semnare de autografe era pe 11 septembrie. Programasem întâlniri cu cititori, editori, presă, agenţi literari, prieteni. Închiriasem un apartament pe 3rd Avenue. Marţi 11 septembrie, la şapte seara, aveam o prezentare, cu lectura din carte şi autografe, la Librăria Borders din turnul de sud al complexului World Trade Center. Nimic mai firesc deci ca la opt şi jumătate dimineaţa să mă îndrept către World Trade Center, ca să văd librăria şi cum era expusă cartea.
Cu alte cuvinte, în clipele în care două proiectile vii, avioane răpite de terorişti, se îndreptau către World Trade Center, mă îndreptam şi eu către acea imensă ţintă vie. Pe când avansam pe 3rd Avenue (îmi place să fiu pieton la New York, singurul mod de a trăi acest oraş e de a-l parcurge), unii dintre pasagerii avioanelor răpite ghiciseră deja care le va fi soarta. Între timp, populaţia diurnă a World Trade Center-ului, mii de oameni, un oraş vertical, sosea sau sosise la lucru. Micul oraş care avea să piardă în mai puţin de o oră trei mii de locuitori funcţiona inocent, neştiind că al treilea război mondial va erupe chiar asupra lui. Funcţionarii, businessmanii, managerii, asistenţii, secretarele, portarii, vizitatorii, turiştii aşteptând să viziteze turnurile nu bănuiau că în câteva minute vor lupta să-şi salveze vieţile. Iar în confuzia matinală new-yorkeză, aglomerată şi gălăgioasă, un pieton, eu, îmi îndreptam paşii şi gândurile către o librărie în care mă aştepta, în volume identice, nişte gemeni zâmbitori, ultima mea carte.
Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată că a întâlni un cititor necunoscut care te-a citit, ori care îţi cumpără o carte pentru că tema îl atrage (deci alegerea nu e la întâmplare) e un caz de blind date, cum se spune în engleză. Adică un rendez-vous romantic cu un partener total necunoscut. Un blind date mai ales pentru scriitor; adesea, cititorul l-a citit deja pe scriitorul neîntâlnit. Scriu literatură de 35 de ani. Dar ce simt când mă întâlnesc cu un cititor ori o cititoare necunoscută e ce-am simţit şi la debut: o emoţie atât de plăcută şi de neartificială, o validare instantanee şi preţioasă a acelui personaj interior care sunt eu, scriitorul. O apropiere, o fuziune cu un partener pe care poate nu-l voi reîntâlni niciodată. Cei ce aleg scrisul ca vocaţie înţeleg ce vreau să spun. Cititorul îi spune autorului: Ţi-am citit ultima carte. Mi-a plăcut, m-a emoţionat. N-am putut-o lăsa din mână. Abia aştept s-o încep pe cea nouă. Etc. Dar, de fapt, ce spune cititorul scriitorului e mai simplu şi mai vital: Exişti. Eşti. Dovadă că eşti real sunt eu, cel ce te citeşte.
Mi-am văzut cărţile în librării în multe limbi, pe multe meridiane. Am început să-mi ghicesc cuvintele mele cifrate în alfabetele enigmatice care au imortalizat cuvintele lui Christos ori Buddha. În română şi în engleză, limbile pe care le cunosc cel mai intim, pura gravare a cuvântului pe pagină îmi produce o emoţie delicioasă. Undeva, cu ani în urmă, la o oră de zi ori de noapte, un cuvânt apărut pe banda rulantă a creierului meu, compunând un manuscris. Şi iată-l acum pe pagina tipărită. Tăcut, dar sonor.
Mă gândeam, excitat, că în câteva minute voi intra în Librăria Borders, din World Trade Center, şi voi răsfoi The Oasis.
Deci, iată ecuaţia mea personală a acelei dimineţi. New York-ul, ca o uriaşă pompă de energie = ultima mea carte. Turnurile gemene, ca două coloane sprijinind cerul de toamnă = o carte. Avioanele sfâşiind aerul către obiectiv - şi o carte. Trei mii de oameni necunoscuţi mie, nevinovaţi, aveau să piară în următoarea oră, asasinarea lor împingând istoria într-o epocă nouă, inedit de crudă şi imposibil de dat înapoi. O faţă a lumii cu totul nouă, o potenţialitate istorică necercetată şi înfricoşătoare, se vor revela lumii, în mai puţin de o oră, în mai puţin de cinci minute. Şi... o carte. Un artefact uman modest, dar cuprinzând istoria umană în ce avea ea mai extrem acum şaizeci de ani.
Pentru mine, ecuaţia lui 9 septembrie cuprinde cartea mea la fel de real cum îmi cuprinde persoana fizică. Dacă întâlnirea cu cititorii ar fi fost programată dimineaţa, ca un literary breakfast, m-aş fi aflat în turn în clipa de impact a primului avion. Aş fi fost în turn, în epicentrul măcelului, ca să împlinesc destinul unei cărţi.
Deci, coboram pe 3rd Avenue.

S-a întâmplat deodată ceva ciudat. Maşinile circulând în direcţia sud s-au oprit; stopurile treceau de la verde, la roşu, la verde, dar nu se mişca nimic. Un gigant ambuteiaj, probabil undeva pe lângă Wall Street, gâtuise traficul. Eram cam la douăzeci de blocuri distanţă de WTC, deci vederea lor mi-era astupată de acoperişuri, dar... zăresc deodată, deasupra acoperişurilor, un nor ciudat, gălbui, oxidat, ridicându-se repede, înnegrindu-se la fel de repede. Strada newyorkeză matinală e zgomotoasă: nici eu nici alţi pietoni de pe stradă n-am auzit pocnetele celor două impacturi, bang-urile cockpiturilor buşind în ziduri de oţel şi sticla teoretic incasabilă. Ce-am văzut a fost vulcanul de fum, care nu era vulcan, fiindcă suprafaţa străzii a rămas stabilă şi fermă. Nici o senzaţie tectonică nu acompania acea năvală de fum, care era pe cât de neaşteptată, pe atât de filmică. M-am întrebat dacă cineva filma vreun disaster movie. Pe urmă...
Pe urmă văd şoferi sărind din taxiuri şi camioane; alergând spre vitrinele unor magazine de echipament electronic, în faţa cărora se strâng ciorchine automobilişti, pasageri, pietoni. Mă pomenesc luat pe sus de un val uman şi împins spre o vitrină. Zece aparate TV de vânzare "cu preţ redus", toate puse în priză, transmit...
Văd silueta unui avion, pare un Boeing 757 (am zburat mult, mă pricep la modele de avioane), înaintând către turnul de sud şi apoi terciuindu-se întreg de zidul turnului. Avionul pur şi simplu dispare în clădire. Simt înăuntrul creierului, ca tras pe propriii mei nervi, fuselajul găurind zidurile interioare, mototolind birouri manageriale, săli de consilii executive, anticamere de aşteptare; bucăţi de avion se desprind, se sfărâmă, particole de aluminiu se amestecă cu computere, telefoane, sertare, dosare, maşini de cafea, ziare de dimineaţă abia deschise, fotografii de familie pe mesele de lucru ale unor anonimi directori, avocaţi, contabili. Mă întorc spre stradă: norul e şi mai înalt şi mai cinematografic.

Strada s-a revărsat din maşini, din autobuze, din prăvălii, către televizoarele cele mai apropiate. Timp de o jumătate de oră, nu am văzut un singur poliţist. Dar zvonul: "Turnurile, un turn, ba nu, amândouă, au fost lovite, sunt în flăcări..." a început, repetat din gură în gură - oriunde mă întorceam, un chip uman pronunţa o bucată din acest canon morbid, oribil, de necrezut, de neacceptat. Văd o femeie, o mexicancă, care poartă o cruciuliţă de metal la gât. Apucă cruciuliţa cu două degete, îşi împunge pielea gâtului cu ea, şi ştie că nu visează. Între timp, norul gălbui a devenit cenuşiu cu vine negre şi izbucniri scurte de roşu aprins - material inflamabil arzând în zbor, susţinut de dilataţia aerului cald al infernului de dedesbut. Da, e exact ca într-un disaster movie. Ca într-un clip de publicitate cu un efect optic de milioane de dolari. Deja, pe ecranele televizoarelor, izbitura primului avion, apoi a celui de-al doilea, e difuzată, întretăiată cu imagini de bărbaţi şi femei evadând din turnurile încă neprăbuşite - alergând, plini de praf şi moloz pe haine, în păr, ca nişte ciudaţi roboţi cu ochi identic de largi şi îngroziţi. Printre ei, puţini la început, văd poliţişti, paramedici, pompieri. O oră mai târziu vor mişuna la locul atentatului, şi pe ecranele TV, cu miile.
Strada s-a oprit, viaţa s-a oprit. Am senzaţia realităţii trăite, care e una de stupoare lucidă. Nu se poate, spune logica. Ba da, se poate, spune o altă logică. Între ele, continuu să funcţionez, activat de sistemul automat al panicii. Cu toate că nu putem fi acoperiţi de moloz în Little Italy - adică foarte aproape de epicentru - ne repezim cu toţii înapoi, în oraşul tot mai blocat de maşini, de pietoni. La un moment dat, o iau la fugă. Nu am celularul cu mine, şi nici mărunţiş să telefonez din stradă. Mă reped înapoi la apartamentul închiriat pe 3rd Avenue, tocmai când soţia telefonează (a treia oară) din Los Angeles, ca să afle dacă sunt teafăr.

În următoarele câteva ore, s-au lămurit două lucruri, unul obiectiv şi uşor de formulat - un atac terorist. Al doilea mult mai imprecis, dar mai grav şi mai ameninţător: o forţă politică a lovit America la plexul solar cu o măiestrie şi o cruzime neegalată de la Pearl Harbor. Tot ca la Pearl Harbor, fără declaraţie de război; dar, în chip indiscutabul, suntem deja în război. Am telefonat rudelor din România. Circuitele blocate. Am telefonat editorului meu ca să aflu dacă la Librăria Borders sunt victime - nici un telefon nu răspunde. Din California, unde e mai puţin haos electronic, nevasta mea îmi pasează mesaje de la prieteni îngrijoraţi fiindcă mă ştiu în New York.
Mi-am asigurat familia cum am putut că atentatul, pe cât se părea, se sfârşise - patru avioane răpite dădeau deja atacului o dimensiune enormă; nu poate fi vorba de o grupare teroristă oarecare, aici sunt sigur implicaţi leaderi politici cu mijloace materiale majore, folosind ajutorul logistic al unor state moderne. Telefonez din nou în România, şi pe un circuit din în- tâmplare liber, contactez preşedinţia. Ion Iliescu e deja în şedinţa extraordinară a Consiliului securităţii statului. La televizor se anunţă suspendarea tuturor zborurilor de la JFK, La Guardia, Newark, şi de la toate aeroporturile mai mici din Yonkers, Westchester County, Long Island, Connecticut.
Surexcitat la culme, am înşfăcat legitimaţia mea de presă din California, am reieşit în străzile fremătând nebuneşte, am ajuns cu piciorul la Canal Street, unde un cordon de Poliţie decapita traficul, şi am încercat să traversez spre sud. Pe trotuar, un bărbat cărunt şi slab cu înfăţişare de hippy îmbătrânit, filma cu o cameră video. L-am acostat şi am aflat că îl cheamă Geo Geller, video-documentarist amator. Astăzi filmează a treia zi dintr-un documentar Portret al NewYork-ului. L-am înhăţat de mânecă, mi-am arătat cartea de presă unui poliţist, l-am prezentat pe documentaristul hippy drept cameramanul meu, şi... în scopul trimiterii de imagini pe viu, în California, am fost lăsaţi să pătrundem prin cordon. La 2 după-masă, avansam, la picior, nu exista nici un fel de mijloc de transport public, către epicentru.

Cât de aproape am ajuns? Foarte aproape. Înaintând pedestru pe West Street, care curge de-a lungul Manhattan-ului până la Brooklyn Battery Tunnel, am trecut de şiruri de ambulanţe, de şiruri de camioane cu voluntari care aşteptau ordine de acţiune - dar nu era nici o acţiune: când s-au topit scheletele de oţel ale clădirilor, victimele prinse înăuntru (asta nu s-a ştiut în primele două zile), au fost macerate într-o monstruoasă pastă de arhitectura sfărâmată şi trupuri lichefiate. Armatele de voluntari, sutele de staţii de paramedici cu echipament de reanimare grupaţi în colţuri de stradă, arătau dezorientaţi ca după război fulgerător deja pierdut. Inteligenţa atacului era pe cât de diabolică pe atât de neoriginală: ea urma scenariul filmelor hollywoodiene care de la War of The Worlds la Die Hard şi Independence Day au prezentat canioanele de oţel ale New York-ului ca pe decorul predestinat al unei tragedii de masă. Tragedia se întâmpla chiar aici. Tragedia a dat greş la Pentagon, dar nu cu totul: sunt victime. Izbitura s-ar fi putut aplica la Casa Albă, ori la NORAD, superbuncherul armat de sub muntele Cheyenne - centri nervoşi ai conducerii şi securităţii Americii, mai importanţi decât două blocuri din New York, chiar dacă de 110 etaje fiecare, şi sfidând cerul cu siluete de 420 de metri verticali. Nu. Atacul a fost dirijat exact nu numai unde toată omenirea putea să-l vadă, dar chiar unde voia să-l vadă, ca un omagiu macabru adus filmelor de la Hollywood. Iar obliterarea câtorva mii de oameni se profilează, încă înainte ca Bin Laden să-şi asume răspunderea, ca un act de condamnare globală a Americii şi a întregii lumi care face comerţ cu America, care preferă America ca model de viaţă, căreia America îi e exemplu şi sursă de inspiraţie. Un aer hidos de demenţă pseudo-biblică exuda din această nimicire. Îl simt, îl respir. Curând, impresia mi-e confirmată. CNN anunţă că arhitectul atentatului e un fanatic religios musulman, un prinţ cu obiceiuri de schimnic, un wahabit care venerează războiul sfânt şi martirajul cu dinamita: Osama Bin Laden.
Profitând de camera lui Geo Geller, am început să compun ad-hoc propriul meu documentar al efectelor atacului. Din stradă în stradă, intervievând voluntari, medici, poliţişti şi civili, încep să întrevăd că stupoarea şi spaima sunt repede înlocuite de o furie rece, aproape calmă, furia celui ce se ştie atacat atât de pe nedrept, încât nu mai există nici o îndoială în ce priveşte represaliie. "Whoever they are, we'll beat the crap out of them." (Oricine-or fi, îi batem de se cacă pe ei) mi-a spus un poliţist - cuvântul trivial e purificat de justeţea indignării. Am întâlnit o femeie pe patine cu rotile. La opt dimineaţa, când mergeam către librărie, ea trecuse podul spre Brooklyn, un exerciţiu matinal de la care se aştepta să revină acasă în mai puţin de o oră. A reuşit să revină acasă, la trei blocuri de epicentru, pe la opt seara, şi am filmat-o, pe patinele ei cu rotile. Mi-a spus: "They can't get New York down, no one can." (Nu pot doborî New York-ul, nu-l poate doborî nimeni), şi apoi s-a avântat, pe patinele-i cu rotile, spre nord, să petreacă noaptea la nişte prieteni, pentru că strada ei nu avea lumină, nici apă. Călcam acum în cenuşa de trei degete care se calcificase pe maşini şi pomi, bănci şi fântâni ţâşnitoare, uşi şi trepte, ca un val îngheţat de piatră ponce. Cenuşa. Cenuşa roz în unele locuri. A treia zi am citit în ziare că toată cenuşa era impregnată cu FLUID UMAN, cu SÂNGE ŞI PROTEINĂ UMANĂ. Pantofii pe care-i purtam fuseseră negri şi lucioşi, pantofi "de duminică" cu care voiam să-mi vizitez editorii şi agenţii - dintre toate întâmplările plănuite, au avut loc doar două, una la New York Times cu editorul ştirilor culturale, John Darnton, cealaltă cu Elie Wiesel la apartamentul lui din New York. Acum, pantofii mei erau de cenuşă. Ca şi cum supravieţuiseră unui Pompei modern. În sfârşit, am ajuns la numai două blocuri de Vesey Street, care defineşte perimetrul de nord al turnurilor. Ceaţa de fum şi cenuşă e îngrozitoare, ca un cadavru volatilizat, plutind în aer. Primisem măşti chirurgicale de la paramedici. Erau măşti o grămadă, şi paramedici o întreagă armată, inactivi. În adâncul craterului blocurilor prăbuşite, pompierii găsesc doar câteva cadavre, marea masă de victime e încă mult dedesubt, îngropată sub vreo cinci etaje de subsol şi parcaj, turtite într-o plasmă simultan solidă şi gelatinoasă, deasupra căreia pompierii tropăie în moloz şi cenuşă, încercând să identifice, ca pe un filon minier, un strat substanţial de victime încă răsuflând, ori de cadavre.
Filonul va fi descoperit. Dar nu azi. Şi când va fi descoperit, se va vedea că e format din geode umane risipite, nouăsprezece mii de bucăţi de trup imposibil de ataşat la alte resturi de trup, ca dintr-un puzzle de carne şi oase să se refacă ce se mai poate onora dintr-un specimen uman nimicit. Forma unui corp, suficient de fermă ca să umple un sicriu.
Timp de trei zile, am reuşit să trec prin cordonul "de netrecut", petrecând şapte-opt ore în fiecare zi lângă epicentru. Intervievând pompieri, voluntari, newyorkezi anonimi, turişti prinşi în oraşul blocat, ca şi mine. Nu zboară nici un avion încă, suntem fizic rupţi de restul lumii. Între timp, sindromul "cinematografic" continua - lumea îşi exprima sentimentele în termeni de cinema: mă simt ca în Twilight Zone, ca în Invasion of the Body Snatchers, ca în Conspiracy Theory, cu Mel Gibson. Ce înseamnă America pentru optzeci la sută din lume? Filmele Americii. Ce înseamnă America pentru optzeci la sută din America? Tot filmele Americii. Hollywood-ul prezice şi uneori creează moda psihologică a lumii - e de mirare că teroriştii atacă America cu ce-au învăţat de la America? Etosul filmului e unul de simplificare, simplificarea cea mai grandioasă a sufletului omenesc, obosit de dezbateri morale, ahtiat după succesul material şi tangibil, şi tratând cultura ca un drog - nu un drog injectat în braţ, nu un drog ilegal şi murdar, ci unul plăcut, fashionabil şi cu efecte imediate. Această simplificare cuprinde cealaltă unică abilitate a filmului - manipularea emoţională a publicului. Osama Bin Laden a simplificat conflictul vest/est, bogaţi/săraci, până la esenţa-i cea mai crudă. Trei mii de americani "bogaţi" lucrează în acele turnuri? Să piară! Dar manipularea publicului i-a scăpat. Osama e un producător capabil, dar un regizor mediocru. De la o oră la alta, panica newyorkezilor scade, iar fraza "o să le arătăm lor" e pe toate buzele. Între timp, camioanele frigorifice cu sistemul frigorific în priză - îl auzi când treci pe lângă ele, un vuet adânc, sinistru - continuă să aştepte parcate şirag, mile după mile, pe West Street.

Târziu în acea noapte, şi în cele două nopţi următoare, mă reîntorc la apartamentul din 3rd Avenue, telefonez iar acasă ca să anunţ că sunt sănătos - în California s-au închis studiourile de filme, şi Disneyland. Din nervozitate, vorbesc atât de tare încât fiul meu de 17 ani, Adam, mă întreabă cu asprime: "Are you having fun over there?" (Te distrezi acolo?) Iubitul meu fiu Adam. Am fugit din ţara mea de baştină pentru ca tu să trăieşti într-o societate stabilă, nepericuloasă, sigură. Un sentiment de deja vu penibil îmi înceţoşează gândurile: am mai văzut atentate, zone de război civil, masacre de inocenţi, gropi comune. Dar nu în Statele Unite. Acum le văd, le ştiu posibile, reale, şi în Statele Unite. O nedorită continuitate se întrupează între mine şi fiul meu - lumea ce i-am dat-o părăsind-o pe a mea e mult mai mare, mai bogată şi mai complexă. Dar nu e mai sigură.
Stau culcat în pat, în întuneric, simţind cum istoria sculptează în jurul meu o realitate cu totul nouă.
Suntem în război, un război pe care, oriunde va trebui să luptăm, îl vom câştiga, fizic şi politic.
Dar un război care va schimba viaţa tuturor, şi aici, şi în restul planetei.
Un război care mă va schimba şi pe mine.
În incinerarea turnurilor World Trade Center au fost topite şi cărţile mele - o sută, două sute de exemplare, nu ştiu câte. Dar pe mine soarta m-a salvat. Între distrugerea cărţilor mele şi absolvirea mea de la execuţia din 9/11 e o legătură providenţială. Am văzut multe locuri periculoase, am vizitat zone de război, am zburat în avioane nesigure şi, de mult, la 13 ani, am pierdut un frate geamăn, secerat de o maladie care numai printr-o minune, au spus doctorii, nu m-a contaminat şi secerat şi pe mine. A fi şters de aripa îngheţată a morţii e o realitate care mi-e familiară. Mi s-a întâmplat din nou, azi. Care e rolul meu, datoria mea, după această întâmplare plină de simboluri prin faptul că sunt la New York nu ca turist, ci ca autor aducând publicului ultima mea carte.
Dorm şi mă trezesc aproape din oră în oră. Simt, îndelung, toată noaptea, că soarta mea de scriitor e legată de New York, de atentat, deci de America. Datorez Americii ceva, nu ştiu ce anume, căci nu poate fi cuantificat doar prin scris. Poate fi chiar şi sinceritatea acestor rânduri - dar ele sunt scrise în română. Atunci...? Un răspuns se desenează în fine: a început un nou război. Che Guevara obişnuia să spună: tercer mundo, tercera guerra mundial - lumea a treia, al treilea război mondial. E războiul lumii a treia - al batalioanelor de avangardă ideologică ale lumii a treia, reprezentând indignări justificate, dar exacerbate atât de adânc, încât lumea a treia visează la întoarcerea istoriei înapoi. La o grandioasă răzbunare pe tot ce e perceput drept "prima lume": capitalism, colonialism, cinism de mare putere, imperialism anglo-yankeu, zionism ancilar imperialismului anglo-yankeu etc. etc.
Dar... nu se poate întoarce istoria înapoi. Iar răzbunarea... Răzbunarea s-a şi întâmplat. 1. 500.000 de tone de moloz amestecate cu trei mii de victime, 16 acri de teren raşi, 7 clădiri prăbuşite. Pe locul unui complex arhitectural unic se cască un hău fumegând, adânc de 70 de picioare (peste 20 de metri). În zilele următoare, voi afla că din forţele de ordine, au murit 343 de pompieri, ca să nu mai vorbim de poliţişti, servicii de securitate, paramedici. La Pentagon au murit 189 de oameni. Nu numai că atacul a reuşit. A reuşit prea bine. Justificarea morală a indignării agresorilor a murit în hăul fumegând, şi iluzia lor de a câştiga cruciada lumii a treia a murit o dată cu ea. Nu se poate justifica niciodată uciderea unor nevinovaţi, chiar şi în numele răzbunării altor nevinovaţi.
Gândul meu, deşi obsedat de America, conţine România suprapusă peste tot ce-am văzut şi simţit de când sunt martor al măcelului. România, nu se poate altfel, va fi, în acest război al mentalităţilor şi al civilizaţiilor, aliată cu această lume - prima lume -, şi deci parte din ea. România sare deodată, o simt, de pe o orbită a istoriei pe alta. America nu va mai avea timp, ori răbdare, să pună note noilor aliaţi potenţiali. America are nevoie de noi aliaţi. Democraţia imperfectă, privatizarea incompletă, şovinismul care cere atâta răbdare ca să fie ori reeducat, ori eradicat, toate, din probleme spinoase, vor deveni amănunte. De aici, din patul în care mă zbat frământat în noaptea de 11 spre 12, şi apoi în toate nopţile până când voi reuşi să zbor înapoi în California (în primul avion care a decolat şase zile mai târziu: un quadrimotor de trei sute de scaune ocupate de numai 18 pasageri), acuma ştiu: aceste două ţări, aceste două jumătăţi ale sufletului românilor de aici, inclusiv al meu, se vor topi împreună, într-o mixtură nouă.

Luni 17 septembrie 2001

Timp de o săptămână după atac, rămân asediat în New York, într-o stare de reevaluare interioară a tot ce ştiusem despre America şi lume, şi România, şi eu însumi. Toate privite într-o lumină crud nouă. Când un fulger în noapte smulge realitatea din întuneric, ochiul subiectiv percepe realitatea altfel. La fel şi acum. Viaţa, lumea îmi apar transfigurate de lumina urii. Ura unei alte feţe a lumii, lumea deposedaţilor drapaţi în steaguri religioase.
Ca o planetă simultană, acceptată de Occident ca existând, dar niciodată privită în adâncime, rar evaluată cu suficientă îngrijorare, ori ajutată cu destul altruism, lumea a treia a devenit lumea celor ce se simt uitaţi, blestemaţi, ex-cluşi. Mulţi din ei urăsc cu patimă "prima lume" pe care n-o cunosc, n-o vor vizita, cu care au contact doar univoc, la televizor ori prin propagandă. Azi ei sunt incitaţi la răscoală împotriva "primei lumi" de un potentat saudit care a avut acces la tot belşugul Occidentului. Ca o persoană istorică. Osama e un produs al contractului istoric dintre petrolul arab şi necesităţile tehnologiei anglo-saxone. Un om, pe scurt, atât de îndatorat Occidentului pe care îl urăşte, încât încercarea lui de "egalizare" e în contradicţie cu toată fiinţa lui, socială, politică, autobiografică. Acţiunea lui impune o întrebare ce nu se poate pune decât în termenii cei mai elementari: DE CE?
De ce s-a vrut Osama Bin Laden biciul lui Dumnezeu? Ce-a suferit el, cu ce l-a blestemat Occidentul? Din care complex de inferioritate, din ce bagaj de eşec şi dezastru a izvorât psihopatia lui infernală? Cum a putut să creadă că, după câteva ctitorii de şcoli şi spitale în Afganistan, va câştiga credibilitatea de a reorganiza lumea? Dar cum i-a convins pe kamikadze-ii săi, 5 din ei saudiţi, că Occidentul poate fi îngenuncheat, şi totodată spălat pe creier, ca să creadă că merită pedeapsa de pe 11 septembrie?
Nu sunt om de stat, dar întrebările mele, formulate cam în acelaşi fel, domină gândirea tuturor liderilor Occidentului. Deja, prin reuşita atât de perfectă a "lecţiei" lui Bin Laden, conţinutul ei a fost compromis. Vestul nu-şi va pierde vitalitatea, ori abandona puterea. În ce priveşte lumea a treia, Mark Twain a glumit odată: "if you want to get out of a hole, stop digging": Dacă vrei să ieşi dintr-o groapă, n-o mai adânci. Păcat că Mark Twain nu e un clasic respectat al lumii a treia.
Bin Laden e deja condamnat. Ne-a declarat un război pe care îl va pierde. Războiul va stimula în America, ca de multe ori înainte, o energie inventivă fără precedent. El va recoagula politica americană, va micşora tensiunea între grupuri şi clase, va atenua nemulţumirea socială. Ca politică globală, ştiu de pe acum, Rusia nu va fi împotriva noastră. Dacă extremiştii lumii a treia ne privesc ca pe nişte "albi" aroganţi şi intoleranţi, vom acţiona ca nişte adevăraţi "albi". Vom coaliza în favoarea noastră pe toţi "albii" potenţiali. Ruşii (care au petrol, populaţie, spaţiu şi nevoie de investiţii) vor decide, au şi decis, că sunt "albi".
Caut să mă eliberez de o asemenea gândire, nu e gândirea mea obişnuită, eu sunt scriitor şi expertiza mea e eternul uman. Eternul uman cel mai preţios e umilitatea - nu umilinţa, ci umilitatea. Acceptarea că nu suntem nici unii, în faţa morţii, mai puternici ori mai importanţi. Acceptarea că toate acţiunile agresive pornesc din gân-diri incomplete, vizează rezultate de scurtă durată sau sunt vise de reîntoarcere a trecutului ce nu se pot realiza - trecutul e trecut. Ura teroriştilor e afirmată, e zbierată, în numele deposedaţilor. Dar ea e manipulată de cei ce posedă şi au posedat întotdeauna. Manipularea e prea evidentă. Înainte să atace America, Osama ar fi trebuit să o convingă. Poate că avea mijloacele.

Confiscându-i camera lui Geo Geller, continuu să filmez: străzi pe care se vând, cu miile, la fiecare intersecţie, steaguri Americane. Un trecător din doi (sau la un colţ de stradă şi număr prin lentila camerei) cumpără un steag. Serile, procesiuni cu lumânări aprinse. Peste tot (inclusiv pe West Street, unde camioanele frigorifice tot aşteaptă cadavrele încă nedezgropate), newyorkezii aclamă pompierii, poliţia, şi pe Rudy Giuliani. Popularitatea lui Bush e la zenit. Legitimitatea mandatului lui, două luni înainte contestată de o treime din America, nu se mai pune în discuţie.
Am aflat că personalul Librăriei Borders din WTC s-a salvat, sprintând de la mezaninul turnului afară în stradă, în timp ce schelăria de oţel se lichefia de la combustibilul în flăcări al avionului.
Vorbesc cu necunoscuţi despre efectele psihologice ale atacului. "We'll heal" (ne vom vindeca, e răspunsul standard). Mă frapează cât de puţin vorbim de Bin Laden şi de cauza politică a atacului. Dar nu-i nimic de dezbătut despre Bin Laden; cu toţii ne-am tras concluziile despre el în dimineaţa de 11. Toată lumea vorbeşte de George Bush, care încă nici n-a vizitat locul atacului. Ales cu mai puţine voturi directe decât Al Gore, rancher-ul care n-a văzut niciodată Europa, e acum în raza reflectorului, minut cu minut. Reflectorul unei crize naţionale, care îi dă adevărata statură de lider.

Sunt democrat (singurul român democrat din America, mă tachinează prietenii români). Dar am votat cu Bush. De ce? Pentru că impresia de iresponsabilitate lăsată de Clinton l-ar fi inhibat pe Gore, odată înscăunat. Am votat cu Bush pentru că nu voiam o nouă epocă de fragmentare intra-congresională, de concentrare pe probleme minore, de lipsă de decizie. Pe de altă parte, ştiam că experienţa lui Bush senior îl va servi pe fiu. Nu de Gore avem nevoie azi, nu de un ecologist intelectual. Atacul a plonjat America într-o reţinută, coerentă panică - dar totuşi panică. Şi când America e în panică, ea se întoarce la formula ei cea mai de succes: un climat de disciplină, cu soluţii simple, de la lideri previzibili. Bush e acest lider simplu şi previzibil. Fără magie oratorică, el spune exact ce trebuie spus: vom găsi vinovaţii, îi vom învinge, îi vom neutraliza înainte să scufunde America în haos.
Deja, New York-ul ilustrează acest patriotism spontan. Recunoscuţi - proverbiali chiar - ca cei mai grăbiţi oameni din lume, newyorkezii te tratează în aceste zile cu o ospitalitate de fraţi asediaţi. Pe stradă, îţi oferă sticle de apă purificată. Îţi vorbesc cordial, în lift, în metrou, în restaurante, la spitale. Joi dimineaţă, ies din apartament într-o ploaie neaşteptată, fără umbrelă. Doi străini îmi oferă umbrelele lor - unul tocmai se urcă într-un taxi, altul locuieşte în blocul vecin. Aleg o umbrelă. După ce trec de trei blocuri, o dau unei femei care merge pe jos, cu un copil în braţe. Trece ploaia: pe acoperişurile blocurilor, văd asediaţi în maiouri albe, jucând tenis. Negând ce
s-a întâmplat. Cum se spune în psihiatria americană: Denial works - negaţia ţine. Trebuie să negăm, la nivelul superficial, ca să depăşim criza la nivel adânc.
Între timp, craterul măcelului continuă să fumege, la vedere - până ieri, jumătate din ferestrele oraşului au încadrat turnurile asasinate. Azi, ele cuprind vulcanul de fum, ca o super combustie a unui Holocaust contemporan. Şi...
Mă simt confortabil cu Bush la cârmă. Mă simt conservator, eu care am prins perioada delicios de boemă a anilor şaptezeci. Copiii mei nu prea ştiu ce-au fost anii şaptezeci; iar acea orgie gigantică, THE SIXTIES, le apare învăluită în ceaţa legendei. America de azi nu e boemă deloc. E materialistă, competitivă, electronizată şi superficială. Îi e lehamite de idealism. George Bush e ok. CIA e ok. Covert operations sunt ok. Se sugerează interogarea arabilor şi iranienilor la aeroporturi şi gări (politicos, ca-n America)? E ok. Am doi copii. N-am chef să-i pierd pe altarul demenţei unui alt Bin Laden. Dacă teroriştii apar pe strada mea, cu o bombă atomică într-un rucksack, voi fi eu tamponul viu care se va arunca împotriva bombei. E ok.
Voiam să trăiesc într-o ţară liberă, dar unită. Acum, e asurzitor de unită. Ţara cea mai diversă, ceakjk mai aparent fragmentată, e unită ireversibil.

În săptămâna fatidică, m-am gândit des la România. M-am gândit şi la Ion Iliescu pentru că, în 1994, am făcut un tur al Manhattan-ului împreună şi ne-am urcat pe platforma de sus a turnului din nord. Am văzut, de pe puntea de observaţie a etajului 107, un orizont de lumini ca spaţiul sideral văzut print telescop. Plăcută emoţie am trăit atunci, să fiu ghid improvizat unui om pe care îl ştiu de peste treizeci de ani. Amintirea aceasta e asaltată de alte gânduri, mai imediate, dar România continuă să-mi ocupe psihicul: dacă noile evenimente vor crea o realiniere a lumii, unde se va plasa România? Simt, mai evident ca niciodată, că sunt făcut din doi oameni, că sunt doi scriitori, şi unul e român. Chiar dacă a prins rădăcini aici, un set paralel de rădăcini i-a rămas acolo. Acest arbore dublu e sănătos, e stabil, numai când toate rădăcinile trag seva şi apoi şi-o împart. E greu să ai două identităţi deodată? Da - dar ce bogat, ce minunat de complex şi de straniu e să ai două identităţi deodată. Şi uneori, ce dureros. Îţi trebuie o adevărată diplomaţie internă ca să continuu să iubeşti România când eşti, ca aici în Vest, expus unor informaţii, unor cărţi de istorie, unor incontestabile mărturii care interzic dulcea dorinţă de a gândi România ca pe un popor fără greşeală. Nu, nu suntem fără greşeală. Nici cei de-aici, nici cei de-acolo. Dar a iubi o persoană ori o naţie nu se face în numele perfecţiunii. Se face în numele a... ceea ce eşti. Răsuflu uşurat. Nici ca român, nici ca american, nu sunt perfect, şi ambele-mi patrii sunt la fel de imperfecte. Aş putea să fac o critică aspră a României, ca şi a Americii. Puteam, când eram proaspăt refugiat, să latru la felia de lume în care învăţasem să trăiesc şi să scriu. Nu. Cei de felul meu nu latră. Cei de felul meu luptă pentru împăcări. De ce e psihicul meu astfel făcut? Se fie de la pierderea fratelui meu geamăn a cărui reunire cu el, în spirit, e un metabolism esenţial al vieţii mele? Să fie de la amintirea tatălui meu, cel mai ospitalier, nesnob, nerasist om pe care l-am cunoscut? Ori de la peisajul românesc, care evocă atâtea şanse istorice pierdute, dar şi o vitalitate unică, o răbdare disperată de a fi?
Vine de la toate. Toate la un loc compun acest eu care, în istoria scrisului american e definit de fiecare dată ca românul Popescu (titlurile cronicilor mele, în Boston Globe, la Times, New York Times, People, Newsweek, încep infailibil astfel: Romanian tells tale, Romanian paints portrait...). Titlul cronicii la The Oasis, în San Francisco Chronicle: Popescu's tale creates Oasis of life amid death. De-a dreptul Popescu, categorial. Fiul meu, care la 17 ani a scris deja două scenarii de film, va fi curând absorbit de lăcomia de talent nou şi rentabil a Hollywood-ului. Sub semnătura Adam Popescu.
Sunt ce sunt. Sunt multe alte lucruri, dar mai întâi, sunt ce sunt.
Ah, dar aici am noroc. America de azi e America etnicilor.
În această Americă atotputernică, jumătate din populaţia de azi e legată genetic nu de Anglia fondatoare, ci de restul lumii. De naţiile mici, răvăşite, sufocate. Cine sunt cei mai zeloşi americani ai generaţiei de azi? Etnicii. Cine sunt noile stele ale Hollywood-ului? Etnicii. Multirasialii. Ving Diesel, the Rock, Jennifer Lopez, Ben Stiller şi Gwyneth Paltrow - jumătate evrei, jumătate creştini. Paula Abdul. Portoricanul Benicio del Toro. Afro-americanii metisaţi ca ciocolata cu lapte sau negri ca tuciul: Halle Berry, Ice Cube, Denzel Washington, Delroy Lindo, Destiny's Child. Mii de exemplare ale acestor mixturi umplu străzile, ridicând steagurile patriotic, umăr la umăr cu albii ca crinul. Ce spun expresiile lor? Noi suntem lumea.
Sunt la lunch cu un văr al meu din New York, într-un restaurant plin; toţi clienţii au celularele pe masă, ori la ureche.
Se adună la masa noastră un grup de români. Stoici în ce priveşte evenimentele - de unde venim noi, suntem obişnuiţi cu pumnii la plex. Dar mai îngrijoraţi pentru România decât pentru New York-ul asediat. Atmosfera devine agitată. Aud generalizările pesimiste pe care le ştiu pe de rost, de vreo zece ani încoace. "Dezastrul" României, lăsată pradă mafiei postcomuniste. Ce maşinaţii "negre" mai pregăteşte Iliescu? Ce-o să-i iasă lui Iliescu din alinierea imediată de partea Americii? "Ce-o să-i iasă" nu e o întrebare prostească, dar e pusă pe un ton depreciativ şi dezgustat dinainte. Ca şi cum suferinţa Americii trebuie respectată, dar simpatia statului român pentru ea trebuie respectată. Simt vechea ostilitate exacerbată de depărtarea de ţară, şi de sentimentul, justificat sau nu, de neîmplinire personală. Brusc - toate revelaţiile din aceste zile se petrec brusc - simt că atâţia români din diaspora trăiesc judecându-se aspru că
n-au făcut mai mult, că nu sunt mai notorii. În loc să se felicite că au făcut cât au făcut; ce-au realizat e enorm, fiindcă a fost împlinit în condiţii atât de dificile. Oamenii aceştia sunt tare frustraţi! Ce bine că există România cea nouă, şi mai cu seamă Iliescu, să-şi verse focul pe el. Cineva satirizează convocarea Consiliului de securitate al României: ce-aveau ei nevoie de aşa ceva? Ce, erau ei ameninţaţi direct? Comentez, paşnic de altfel, că respectiva convocare a fost un gest deştept. Alte ţări nu l-au făcut, mi se răspunde. Eu: Tocmai de aceea e deştept; are fineţe diplomatică; când vrei să menţii o relaţie specială, faci gesturi speciale. Instantaneu, nevoia de ţap ispăşitor reapare - pentru cei de faţă, Ion Iliescu devine un machiavel hiperabil, întotdeauna cu o stratagemă în buzunar. Zvonul şi bârfa devin teorii, teoriile devin certitudine istorică.

Ce vor în fond aceşti compatrioţi prea de mult despărţiţi de obârşia lor? Să-l întâlnească pe Ion Iliescu. Să-l vadă. Să se simtă în contact cu ce simbolizează: România şi tranziţia ei de doisprezece ani încoace.
Vărul meu, constructor de zgârie nori, fără prejudecăţi şi practic, îmi face cu ochiul. Hai să plecăm. Ne despărţim de frustrarea de exil. Cândva, cineva va avea răbdarea s-o analizeze.
Mă reîntorc la apartamentul închiriat.
Am început aceste note în româneşte acum trei zile, în prima noapte după atac. Aprind luminile, mă duc la masă unde le-am lăsat răvăşite, dau drumul la computer. Sunt atras de ce-am scris ca de o enigmă personală. În aceste zile istorice, după ce-am simţit aripa morţii, am nevoie să scriu în româneşte. 9/11 m-a atins în adâncul fiinţei, şi din adâncul fiinţei trebuie să vă spun ceva, dragi cititori români. Am învăţat nişte secrete în timpul aventurii mele de corsar al culturii Vestului. Secrete despre America, despre România - mereu legate, ca două jumătăţi absurde ale unei lumi neechilibrate. Vreau să vi le împărtăşesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara