În 2015 un algerian propune un
„remake” după romanul lui Orwell
de la sfârşitul războiului. Mai mult
de atât, cartea primeşte Marele Premiu
al Academiei Franceze. Nu am citit
cartea, am doar câteva informaţii care,
evident, nu pot să ţină loc lecturii propriuzise,
dar chiar dacă o voi citi nu-mi
voi schimba părerea. NU MAI MERGE
ACUM un roman ca faimosul 1984
apărut, dacă nu mă înşel, chiar în 1948,
an în care încă se desfăşura procesul
de la Nürnberg. De ce nu mai merge?
Simplu, fiindcă datele sunt altele. Chiar
dacă ai în Islam un cal excelent de bătaie,
acest fapt nu justifică demararea
unei cărţi cu o miză aproape identică.
Cu musulmanii este o cu totul altă
poveste care nu are nici o legătură cu
totalitarismul ateu practicat fie de
comunişti, fie de nazişti. Totalitarismul
lor are o bază religioasă indiferent cât
de mult îşi degradează ei religia prin
felul cum o folosesc. Naziştii aveau şi
ei un fundament ocult, dar care prin
forţă nici nu se compară cu ce pun la
bătaie musulmanii. Iar „ai noştri” nu
aveau decât ură, ticăloşie şi tâmpenie.
Eventual era vorba şi de ceva patologic,
aşa cum orice om rău, dacă-şi duce
răutatea până la capăt, nu mai poate
să rămână sănătos la cap. Revedeţi
figura lui Vişinescu, care la 90 de ani,
adus în faţa justiţiei, ar fi fost în stare
să-i sfâşie pe ziariştii care-l filmau! Dacă
în asemenea condiţii se purta ca o fiară,
daţi-vă seama ce făcea când era tânăr,
avea putere şi un regim în spate care
tocmai violenţă îi cerea! Dar passons...
Mă întorc la 1984, la filmul făcut
după carte tocmai în acel an, cred că
ultima peliculă a lui Richard Burton, la
faptul că atunci când şi-a scris cartea,
după război, Orwell formula o supoziţie,
dar nu ştia de fapt cum o să arate lumea...
Chiar, cum arăta? Păi în 1984 ne aflam
la doi ani după moartea lui Brejnev, cu
un an înainte de venirea la putere a lui
Gorbaciov, cu Reagan pregătindu-se
pentru un al doilea mandat, cu Ceauşescu
dărâmând fără noimă, dar, în general,
suita de semne oferite, pentru cei care
ştiau să citească, vestea prăbuşirea
comunismului... În roman, scriitorul
englez spune că cele două mari sisteme
care se înfruntă, Eurasia şi Oceania, au
luat fiinţă din asimilarea Imperiului
Britanic de către SUA şi a Europei de
către Rusia, profeţie remarcabilă, dar
care, din fericire, nu a corespuns
întru totul realităţii. În 1984 Regatul
Unit nu mai avea imperiu..., eventual
Commonwealth...
Ca să nu mai spun
că Rusia ocupase doar jumătate de
Europă... Aşadar, profeţia lui Orwell nu
s-a adeverit, ceea ce, desigur, a fost
excelent. Tocmai de aceea a scrie acum
ceva asemănător cu ceea ce a fost produs
imediat după război mi se pare o idee
nepotrivită. Motivul este deci unul singur:
ne aflăm într-o altă paradigmă.
Ca să forţez o sinteză pot spune
că era lui Big Brother, a Marelui Inchizitor
altfel spus, a fost înlocuită de epoca
Marelui Furnizor sau a Marelui Dispecer.
Acum nu mai vine un tiran care să-ţi
ia şi puţinul pe care-l ai, să te deposedeze
de bunuri, să nu mai ai nimic al tău,
dimpotrivă, vine altcineva care-ţi bagă
de toate pe gât, dar care sunt rezultatele?
În 1984 poza dictatorului era peste tot,
în toate revistele, în toate ziarele, difuzată
de toate canalele, acum nu avem decât
o suită de măşti, precum produsele
dintr-un supermarket. Înainte, un nume
ca Alexandru Drăghici inspira o oroare
sacră, acum alt nume, precum Gabriel
Oprea, ca să ne cantonăm în perimetrul
miniştrilor de Interne, nu are nici o
rezonanţă. Tot înainte, pentru a păstra
regimul comparaţiilor, un kilogram de
carne achiziţionat cu preţul câtorva ore
trăite os pe os, la coadă, avea o semnificaţie...
suprafirească, acum acelaşi aliment,
cumpărat la un preţ mai mare sau mic,
nu înseamnă decât exact ce este, adică
un simplu produs animal. Lupta intensă
pentru supravieţuire de altădată s-a
transformat într-un „exerciţiu” al vieţii
de pe o zi pe alta. În romanul său Orwell
face referire şi la teribilul proces de
pervertire care punea stăpânire pe
minţile oamenilor. Torţionarul din
persoană detestată devenea, pur şi
simplu, un zeu adorat. Au fost cazuri
binecunoscute de deţinuţi care în
cele din urmă ajungeau să-şi iubească
schingiutorii. Iar „sindromul Stockholm”
până la urmă de unde pleacă? Deci,
speculaţia scriitorului britanic nu
este un simplu artificiu literar. Ce se
întâmplă însă acum? Ce atitudine
are omul din 2016? El nici nu-şi detestă,
nici nu-şi zeifică stăpânul. Pentru el toţi
sunt o apă şi un pământ, marionete
într-un spectacol de divertisment livrat
lui de canalele media. Bunăoară, un
personaj care s-a ocupat de transferurile
din fotbal, Giovani Becali, închis şi
eliberat în toamna aceasta, a declarat
în clipa încarcerării – asta n-o să uit
niciodată – : Ce, fraţilor, puşcăria e
un balaur? Cu alte cuvinte, de ce v-o
fi frică? De ce vă speriaţi? Staţi puţin
la pârnaie, pe urmă ieşiţi şi vă vedeţi
în continuare de afaceri, care-i problema?
Este aici atâta jemanfişism, relaxare în
sensul rău al cuvântului şi până la urmă
chiar dispreţ faţă de o instituţie a statului,
încât prefer de o mie de ori spaima
acelora care ştiau că, odată intraţi în
Gulag, trebuia să lase la intrare orice
speranţă.
Aşadar, dacă ne apucăm acum să
scriem ceva ca replică la romanul lui
George Orwell cam pe linia aceasta
ar trebui să ne aşezăm. Este schimbarea
paradigmei. De fapt, este vorba de o
trecere de la solidificare la disoluţie. În
1984 sistemul era compact, încremenit,
aparent veşnic. Nu ştiu ce va fi în 2084,
dar acum, în 2016, suntem martorii
unei disoluţii teribile. Cine mai jură
în ziua de azi pe veşnicie? Cred că acest
proces nu se va încetini, dimpotrivă, se
va accelera. Aşa că peste vreo şapte
decenii e foarte posibil să trăim întrun
haos informatic maxim. Vor mai fi
pe vremea aceea terorişti? Or fi, dar se
vor bucura de aceeaşi prestanţă de care
se bucură acum un comunist sau un
fascist, adică egal cu zero. Nu are desigur
rost să luăm de la capăt ideile lui Fukuyama
şi a tuturor futurologilor de peste ocean
care au vorbit şi vorbesc despre moartea
istoriei şi a ideologiilor. Doar că haosului
informatic i se va adăuga dezordinea
biologică. Aici este buba care se va
coace cu o perseverenţă diabolică. Poate
de aceea un roman ca Particulele
elementare al lui Houellebeck a avut
parte de un succes meritat, pe când
acest 2084, sfârşitul lumii al scriitorului
algerian al cărui nume vreau să-l reţin
şi nu pot, în ciuda galoanelor primite,
se va pierde în neantul tipăriturilor
dintotdeauna şi nu va răsări ca un astru
profetic.
Evident, este greu să fii profet şi,
până una, alta, ne sufocă profeţii mincinoşi.
Profeţia este o operaţie anevoioasă
fiindcă nu poate numi, ci doar sugera.
Adică desluşeşte un câmp de forţe
activat în viitor, dar să pună degetul pe
evenimentul cutare, imposibil. Iar
publicul de acum, deprins cu divertismentul,
tocmai asta vrea. O limpezime de cristal
într-o nebuloasă care înfioară. Aşa că
apar tot felul de nechemaţi care vor
să ne îmbrobodească, fiindcă asta le
şi cerem. Dostoievski a fost profet în
Demonii fiindcă deja pe vremea lui
existau suficiente premise care să anunţe
marea zguduire. Socialiştii şi nihiliştii
puneau la cale răsturnarea imperiului
pravoslavnic. Acum teroriştii de sorginte
musulmană nu au aceeaşi vână. Sunt
şi ei nişte marionete care, din păcate,
cu sânge, creează butaforia începutului
confuz de secol şi de mileniu. În romanul
deja citat, Houellebeck a avut geniu, în
celălalt, „Supunere”, s-a păcălit,
asta-i părerea mea. Supralicitarea
Islamului este o chestiune de regie
ascunsă. Sunt în culise păpuşari care
trag sforile unei mari diversiuni.
Musulmanii, oricât de inflamaţi, vor
intra curând în rândul „animalelor
domestice”. Aşa cum suntem şi noi.
Epoca „vizionarului sălbatic” a apus.
Omenirea este şi va fi un imens ţarc cu
jucării pentru toate vârstele. Şi aşazisele
cărţi profetice sunt tot jucării.
Într-un roman de acum vreo 14
ani spuneam că aceasta este epoca
lui NIMENI. Figura lui Big Brother pe
care filmul lui Michael Radford a văzuto
ca pe un hibrid dintre Stalin şi
Hitler s-a ocultat şi a lăsat un pătrat alb
ca-n tablourile lui Mondrian. Dacian
Cioloş, Victor Ponta, Gina Pistol,
Delia Matache, produse de galantar,
oferite cumpărătorilor. Când marchează
produsul, casierul nu se uită la ce are
în mână... Un parizer cu zgârciuri sau
un whisky veritabil...
