Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Primim:
2 plus doi fac şapte de Carmen Focşa

Recent, pe la jumătatea unei zile de week-end, urmăream, pe un post de televiziune, o emisiune al cărei moderator era un cunoscut scriitor, secondat de un distins profesor universitar, a cărui studentă am avut onoarea să-i fiu, preţ de un semestru, cândva.

În cadrul emisiunii cu pricina, în care nu se discuta doar literatură, a venit vorba, la un moment dat, despre preconizata grevă a profesorilor şi, implicit, despre învăţământul românesc. Fiind o emisiune interactivă, a intervenit în direct o telespectatoare care, după ce a elogiat, sub toate aspectele, învăţământul anterior lui '89, de care a beneficiat, a incriminat vehement actuala stare a sistemului, neuitând să adauge că a renunţat la medicamente necesare propriei sănătăţi, pentru ca fiica, studentă, să-şi poată xeroxa nişte cursuri (să întreb ce s-ar fi făcut pe vremea când în România nu existau nici xerox-uri, nici cursuri de vânzare?!). întrucât amplul monolog n-a fost contrazis întru nimic de gazdele emisiunii, ba chiar, în bună măsură îl aprobau, am intrat şi eu în direct, încercând să le amintesc celor care au "uitat", o serie de aspecte din viaţa elevilor şi studenţilor epocii evocate cu nostalgie. De pildă, i-am informat pe cei care n-au fost niciodată studenţi că, în anii '70, pentru perioada vacanţelor - indiferent de durată - studenţii nu primeau bursă. "Fiţi mulţumită că aţi primit bursă; astăzi nu se mai dau!" a răspuns prompt d-l profesor. Pardon, domnule profesor, dar atunci de ce studenţii de azi solicită majorarea burselor pe care le primesc inclusiv în vacanţe?! N-am avut când să-i adresez, cu tot respectul, această întrebare retorică, eventual menţionând şi faptul că azi, nefiind obligatorie frecvenţa la cursuri, studenţii pot să se angajeze, căci m-am grăbit să mă refer la situaţia elevilor anilor '80, situaţie constatată de pe poziţia cadrului didactic, nu înainte de a-i da posibilitatea d-lui profesor de a oferi drept exemplu propria-i familie, în care mama, îngrijorată, se întreba, iniţial, dacă va putea ţine în facultate pe măcar unul dintre copii, constatând, în final, că a reuşit să-i ţină pe toţi trei. (Domnule profesor, am cunoscut o studentă care avea tată şofer, mama casnică şi venea la cursuri cu maşina personală, dar asta era excepţia, nu regula, într-o vreme în care oamenii făceau rate să-şi ia paltoane şi ghete de iarnă!) în legătură cu anii în care învăţământul liceal însemna 90% licee industriale, în care orele de practică la uzină erau mai multe decât cele de cursuri am fost de asemenea contrazisă, admiţân­du-se, totuşi, existenţa numeroaselor licee industriale ca o necesitate legată de dezvoltarea industriei. Aici m-a surprins un lucru: acea realitate de atunci, avea drept urmare micşorarea numărului de studenţi la Filologie; oare aceasta nu-i periclita norma d-lui profesor?! Neavând la dispoziţie prea multe minute şi, în plus, "acoperită" mai tot timpul, de vocile celor doi, am adus în discuţie faptul că atunci mi se impunea promovarea elevilor; nici asta nu era adevărat, în opinia d-lui profesor, care, după ce a afirmat că eram obligaţi să-i pregătim suplimentar pe elevii slabi, a apreciat că, actualmente, munca dascălilor nu mai este controlată (să nu fi auzit de brigăzi frontale?!). Când am relatat că, spre sfârşitul anilor '80, elevii şcolii la care predam au fost scoşi de la ore săptămâni de-a rândul şi trimişi, sub supravegherea profesorilor, să culeagă frunze de dud pentru viermii de mătase, moderatorul emisiunii a întrebat dacă eu sunt "cea care scrie poezii"; la răspunsul meu afirmativ, a exclamat: "A! Este explicabilă fantezia dvs.!", cu alte cuvinte, situaţiile prezentate - menţionând şcoala şi sectorul în care se află, pentru a nu se crede că era vorba de mediul rural - deveneau posibile doar pe plan imaginar. Tot fantezie i s-a părut şi transportarea elevilor pe câmp, unde, după ce li se distribuia câte o căniţă de tablă, erau puşi să combată seceta udând culturile de porumb. Legat de aceasta, domnul profesor a avut altă opinie: "Şi ce dacă făceau puţină muncă patriotică?!" apoi a dat exemplul unei ţări în care piscicultura este baza industriei şi unde, când sosesc transporturile cu peşte, şcolile se închid pentru câteva zile, elevii fiind mobilizaţi în activităţi legate de preluarea materiei prime.

Sigur că aş fi avut multe de spus, deşi, în condiţiile date, reacţiile ar fi fost previzibile; aş fi vrut să amintesc, printre altele, de epuizantele repetiţii pe stadioane, în vederea diverselor sărbători politice sau despre duminicile de muncă patriotică sau, măcar, l-aş fi rugat pe domnul profesor să comenteze faptul că, în anii '69, la secţiile umaniste ale liceelor, nu se studia gramatica limbii române. Cât despre nostalgii, mărturisesc şi eu una: cea a interdicţiei de a spune exact ce gândeşte: astfel, atunci eu credeam că oamenii suportă regimul comunist doar fiindcă nu au de ales...