Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
5 poezii de Cristian Bădiliţă


Nu deranjaţi femeia
pe care-o port în pîntec


Nu deranjaţi femeia pe care-o port în pîntec
nici chiar din întîmplare, vă rog, nu-i treceţi pragul
sfîrşitul ar fi tragic, povestea-ar fi cu cîntec
v-ar pune la frigare întreg areopagul


De vreţi să-i vedeţi chipul lăsaţi-o să se nască
nu mă siliţi să urlu din gură de balaur
nu mă siliţi să umblu după amnar şi iască,
să intr-un pielea acră a vreunui rege maur


Aveţi răbdare - moartea e coaptă şi răscoaptă.
La rînd va fi femeia. De şapte mii de ani
aştept să se-nfiripe ca o mandorlă,-n şoaptă,
din propria-i cenuşă crescută pe vulcani.


Nu deranjaţi. E seară. E noapte oarbă. Hoţii
încep să dea tîrcoale statuilor de zei,
de-aceea cu otravă am uns mînerul porţii
şi-am încuiat chivotul cu douăzeci de chei.


De strajă să rămînă doar fiarele cetăţii
doar luna cea gravidă să-mi ţină de urît,
poate atunci, prieteni, cînd veţi dormi cu toţii
voi naşte şi femeia în care n-aţi crezut,
femeia fără margini şi fără de-nceput.

Naştere şi moarte

Atît de bine e în tine
ca-n pîntecele unui chit
de şapte ori împăturit
şi uns cu miere de albine


Miroase-a fîn abia cosit
a lună beată, a migdală
a piele de meteorit
întinsă pe tipsie-ovală


Miroase-a gălbenuş de ou
a naştere cu scorţişoară
a viaţă trasă prin lasou
pentru a nu ştiu cîta oară


Atît de bine e în tine
ca-n pîntecele unui schit
unde-nadins stă scrijelit
numele morţii cu aldine.



Am redevenit matinal
Dis-de-dimineaţă am venit să-ţi spun
cu cearcănele pline de rouă
cu cadavrul nopţii sub braţ
cît de frumoasă eşti.


De la o vreme, iată, mă întrec
în banalităţi cu fetele noastre de la programul meteo,
cu băieţii noştri de la cultură.
Am hotărît însă: gata!


Jos cocoaşa romantică trecută în mod fraudulos
peste graniţă, fără să plătesc vamă.
Jos stalagmitele de pe cerul gurii
încolţite cu ani în urmă, din greşeală, în primăvara lui '68.


Gata! Nu mai vreau să ştiu nimic de astenia înserărilor,
de fuga liliecilor pe tăpşane,
de urletul lunii la lupi.


M-am plictisit. Vreau să redevin matinal,
să redevin clasic şi îndrăgostit.
- Hai, deschide-mi uşa, Dulcineea,
şi lasă-mă să mă preling ca o meduză beată
pe nisipul cald al pîntecelui tău,
să-ţi şoptesc nesfîrşit la ureche
vooooorbe vooooorbe vooooorbe
fără perdea şi fără pereche,
lasă-mă să intru şi să deretic cît mi-o fi voia
prin împrejmuita ogradă a făpturii tale
şi nu mă alunga
şi nu-mi scoate cerberi
gîngavi şi ticăloşi în cale.


Căci dis-de-dimineaţă am venit
tocmai de la capătul lumii
să te adulmec, să te strig
ca şi cînd brusc mi s-ar fi făcut
foame frică frig.

Cîmpiile Elizee

în corturi de purpură la marginea lumii
locuiesc toate femeile pe care le-am iubit:
regine, contese, generălese,
electriciene, moaşe, subrete,
intelectuale feministe şi luptătoare
pentru apărarea drepturilor omului,
cîteva jucătoare de şah, o gimnastă
şi două cultivatoare de porumb.
Cam atît.


De ani buni le-am instalat în corturi regeşti,
la marginea lumii, acolo unde
ninsorile hibernează sătule,
unde ploile, domesticite, cu botul pe labe,
nu-şi scot niciodată săbiile din teacă.
Doar soarele, hîtru, zîmbeşte pe sub mustăţi,
hohotind de-a binelea la solstiţii.


Eu îmi petrec zilele în nacela unei mongolfiere
primită în dar de la ultimul calif andaluz.
Pufăi tăcut din narghilea
deşertăciunea lumii şi privesc cu nesaţ,
cu tot mai mult nesaţ, zău aşa,
corturile de purpură risipite jos,
la picioarele mele,
printre smîrcurile fostelor Cîmpii Elisee.

Balada cea tristă a contelui maidanez

Sînt un conte de maidan
sărăntoc şi rupt în coate
negru doar pe jumătate
şi trei sferturi pehlivan.


Vine moartea, nici că-mi pasă,
viaţa-i curvă şi nătîngă,
n-am ibovnică, nici casă,
n-am pe nimeni să mă plîngă.


Vino moarte de mă papă,
vino moarte de mă bea,
îndoieşte-mă cu apă
şi mă soarbe uite-aşea!


Viaţă, fire-ai de ocară,
de-oi rămîne încă viu
ochii blegi din cap să-ţi sară
şi te-ai duce pe pustiu!


Te păzeşte, surioară,
mai acuş ori mai tîrziu
tot îţi suflec într-o seară
şapte mîneci la sicriu.

Farandolă

Oh, bestiilor solitare,
marchizelor de pe maidan
cu sîni perfizi şi lungi picioare
urcînd din mîlul diafan,
clavire trupeşte în care
dorm anii mei de don Juan,
saline triste fără sare,
păşuni ce-aţi înflorit în van,
azi în genunchi vă cer iertare
pentru ce-avui şi nu mai am,
bestii nebune şi flecare,
marchizelor de pe maidan
cu sîni perfizi şi lungi picioare
crescînd din mîlu-mi diafan.