Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Aniversare:
A fi Eugen Simion de Nicolae Breban

Nu e uşor să fii Eugen Simion. Proiectele de mare anvergură, devotamentul faţă de cultura naţională, ca şi o anumită solemnitate a atitudinii te pot face să te simţi inoportun într-o societate în care aproape totul se ia în derâdere. Prin seriozitatea sa înnăscută şi asumată, Eugen Simion îi culpabilizează implicit pe cei din jur, iar ei reacţionează cu iritare.

În afară de aceasta, criticul şi istoricul literar, profesorul universitar, academicianul, care se face ascultat şi inspiră respect în mediile selecte, pare dezarmat în faţa unei mulţimi iraţionale sau a unor preopinenţi lipsiţi de educaţie. Ni-l putem imagina dominând cu autoritatea sa intelectuală, cu eleganţa retoricii o sală plină de profesori de limba română, dar nu-l vedem dând o replică decisivă unor turbulenţi de la restaurantul scriitorilor.

În ceea ce mă priveşte, l-am descoperit târziu pe Eugen Simion. În facultate, unde l-am avut profesor, preferinţa mea mergea către spiritele nonconformiste. Lui Tolstoi i-l preferam pe Dostoievski, lui Valéry - pe Rimbaud, lui Tudor Vianu - pe G. Călinescu şi lui Eugen Simion - pe Nicolae Manolescu. A trebuit să treacă mult timp ca să-mi placă şi unii, şi alţii. Acum înclin chiar spre spiritele conformiste (cu atât mai mult cu cât Nicolae Manolescu însuşi s-a clasicizat şi, în locul unui stil spectaculos, a adoptat unul al simplităţii esenţiale).

După 1989, într-o perioadă de contestare deşănţată şi iresponsabilă a valorilor româneşti, formă explozivă de defulare a celor terorizaţi de naţionalismul fals, zgomotos şi obligatoriu din timpul lui Ceauşescu, Eugen Simion a apărat cu o consecvenţă dusă până la rigiditate valorile culturii naţionale. Înainte de 1989, cu întinsele lui lecturi din teoreticieni şi eseişti occidentali, cu jurnalul parizian Timpul trăirii, timpul mărturisirii..., părea cosmopolit şi trezea circumspecţia autorităţilor. După 1989, cu fermele luări de atitudine în favoarea lui Mihail Sadoveanu şi G. Călinescu, Marin Preda şi Nichita Stănescu, cu lansarea unor serii de lucrări şi ediţii monumentale realizate şi publicate sub egida Academiei, a dat impresia că mizează pe autohtonism, că refuză revizuirea va­lorilor consacrate, situându-se astfel din nou în afara trend-ului.

Eugen Simion, care pare - şi poate chiar este - preocupat de imaginea sa publică, şi-a deteriorat-o progresiv, dând dovadă, în această privinţă, de o inabilitate care îi dovedeşte cinstea de fond. O anumită "ipocrizie" pe care o practică în viaţa de fiecare zi, o anumită naivitate simulată prin care încearcă să-i convingă pe cei din jur că nu cunoaşte dedesubturile acţiunilor unor contemporani nu anulează buna sa credinţă structurală, onestitatea cu care s-a angajat încă de la începutul carierei în slujirea culturii române. "Combinaţiile" la care recurge uneori sunt de o stângăcie înduioşătoare şi mai sunt şi imediat descifrabile, evidenţiind lipsa oricărui talent în materie de şmecherie.

La cei 75 de ani pe care îi va împlini pe 25 mai (anul acesta 25 mai cade într-o duminică - ce frumoasă coincidenţă!), Eugen Simion este o prezenţă publică luminoasă, chiar dacă expresia feţei sale este de obicei mohorâtă. Grav şi distins, discret ironic, refractar la orice formă de frivolitate, gata să plece de la o întrunire sau să întrerupă, cu o politeţe rece, o convor­bire telefonică, dacă se simte tratat cu o prea mare fami­liaritate, "domnul profesor" evocă, prin înfăţi­şare şi atitudine, acel aristocratism al lumii ţărăneşti despre care vorbea G. Călinescu. Fizionomia sa nu este deloc îmbătrânită, ci doar cizelată frumos de trecerea anilor şi de cărţile citite.

Imaginea aceasta, de intelectual de rasă, este susţinută de o operă. Volumele din seria Scriitori români de azi, însumând mii de pagini, reprezintă o sinteză critică atotcuprinzătoare. Practic este vorba de monografiile a sute de scriitori de după război, citiţi comprehensiv şi examinaţi din mai multe unghiuri fiecare. Eugen Simion este un cititor ideal, pentru care merită să scrii. Şi este, în acelaşi timp, el însuşi un scriitor, capabil să schiţeze portrete expresive, nu lipsite de maliţie, să descrie nostalgic locuri şi situaţii care l-au emoţionat cândva, să facă mărturisiri cuceritoare prin subtilitatea şi candoarea lor.

În timpul comunismului, academicianul ceremonios de azi a făcut parte dintr-o pleiadă de tineri şi străluciţi critici literari nesupuşi, care s-au împotrivit transfor­mării literaturii într-un instrument de propagandă: Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Iorgulescu ş.a., cărora li s-au adăugat unii din generaţiile anterioare, foşti susţinători ai realismului socialist. În perioada confuză (deşi, până la urmă, fertilă) care a urmat căderii comunismului a jucat, după opinia mea, un rol şi mai ingrat, apărând cauza culturii române, în flagrant dezacord cu moda discreditării a tot ceea ce este românesc (este, să nu uităm, perioada în care s-a inventat cel mai dezgustător diminutiv pentru numele ţării, Românica). În prima sa ipostază, putea să fie considerat de opinia publică un intelectual curajos (chiar dacă avea de suferit o persecuţie discretă din partea oficialităţii). În cea de-a doua ipostază, însă, a riscat să piardă simpatia multor oameni de bunăcredinţă, înclinaţi să confunde sentimentul răspunderii faţă de cultura română cu naţionalismul bombastic şi izolaţionist din "epoca de aur".

Îmi face plăcere gândul că i-am fost student lui Eugen Simion şi că, în continuare, de-a lungul anilor, am continuat să comunicăm (uneori sub forma polemicii). Este unul dintre profesorii de la care am avut ce învăţa, iar aceasta nu se uită.

Alex Ştef|nescu
O puternică vocaţie de critic


Nu cu puţine ocazii, scriptice sau publice, mă declar surprins aflând că fac parte dintr-o "generaţie" - "şaizeci", anume. Ce-mi amintesc eu, este că am făcut cu siguranţă parte dintr-un grup literar, împreună cu Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Petre Stoica, Modest Morariu, Mircea Ivănescu. Grupurile literare au făcut, după părerea mea, în România modernităţii literelor - ca şi în Franţa, de altfel! - istorie şi reale, fertile modele şi curente în Creaţie, chiar dacă uneori s-a vorbit, mai mult simbolic şi cu o coloratură metaforică, de generaţii - vezi "generaţia pierdută" americană, sau cea, de asemenea "pierdută", românească, cea a războiului. Dar, generaţie sau nu, Eugen Simion face parte cu siguranţă din "falanga" sau "promoţia" zisă a anilor şaizeci care a reunit, în sectorul criticii şi istoriei literare, nume prestigioase şi "luptătoare" precum Ion Negoiţescu, de curând dispărutul Lucian Raicu, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Mircea Martin, Cornel Regman.

În asemenea ocazii, eu nu obosesc a repeta că noi, creatorii acelui "moment" zis al "anilor şaizeci", nu am fi fost posibili, în plenitudinea şi forţa afirmării noastre publice, fără ei, dispuşi a ne susţine şi chiar a risca în faţa forurilor politice de atunci, obtuze şi reacţionare, în sensul cel mai strict anti-valoric. Sau chiar contra generaţiilor mai vârstnice, mă refer la cei care au "colaborat" cu puterea comunistă din primii ani ai stalinismului, instalaţi în posturi ferme administrative şi academice, chit că unii dintre ei, precum un Bogza sau un Stancu, în anii ceauşismului au arătat o anume supleţe în comportamenul lor, public sau privat.

Revenind însă la cel pe care-l "firitisim" azi, cum îi place s-o spună, Eugen Simion, trebuie de la început să remarcăm clara, puternica sa vocaţie de critic şi istoric literar, susţinută cu vigoare şi cu o neabătută credinţă în forţa şi necesitatea literelor române, vreo patru "lungi" decenii. (Spun "lungi" deoarece anii noştri de creaţie şi luptă acerbă cu obtujii cerberi ai comunismului ideologic ni se pot "calcula", precum unor militari din armele de mare risc, cel puţin dublu, dacă nu triplu!...) Susţin cu tărie cele afirmate mai sus despre vocaţia puternică a lui Simion încă de acum vreo două decenii, la întoarcerea mea definitivă de la Paris, în primăvara lui '90, când, spre surpriza mea, numele şi prestaţia sa amplă literară au fost contestate, mai mult chiar, "grupul" literar din care făcea parte în acei ani - Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Valeriu Cristea - a fost la rându-i atacat şi, nu rareori, virulent calomniat, marginalizat. (Chiar şi în revista condusă de mine, Contemporanul - Ideea europeană, în momentele mele de absenţă din ţară, nume precum Marin Preda, Nichita Stănescu şi Eugen Simion au fost violent atacate, sub peana lui G. Grigurcu, căruia, după revoluţie, i-am acordat o rubrică permanentă, odată cu numirea sa ca redactor. Adjunctul meu de atunci, Florin Sicoie, obnubilat de un mărunt fanatism politic, foarte curent în acei ani - dacă nu şi azi!, - a trecut peste recomandările mele şi îi cerem cu întârziere scuze criticului pentru acele inadmisibile derapaje!...)

Atunci, la începutul glorios şi turbulent al deceniului nouă, ca şi în momentul alegerii sale în prestigioasa funcţie de preşedinte al Academiei Române, l-am apărat pe Simion - da, în mod ciudat, scandalos, chiar! -, numele şi opera sa trebuiau apărate, de parcă ne aflam încă o dată la "începuturi" sau de parcă meritele şi producţiile ample ale cuiva care a influenţat pozitiv şi hotărâtor opinia culturală, ca şi cea largă, publică, trebuiau să treacă, încă o dată, ca şi în anii barbari ai stalinismului, printr-o "vamă" sau cenzură extra-literară! În repetatele, insistentele laudatio pe care i le-am dedicat, cu un prilej sau altul, accentuam mai ales singularitatea efortului său, chiar şi printre "egalii" săi citaţi mai sus, scriind şi publicând, după lupte susţinute cu acele "foruri" politice cunos­cute, singura sinteză de istorie literară, reunită în cele patru volume sub titlul Scriitori români de azi.

Cum o afirmam mai sus, creaţia lui E. Simion, spre deosebire de a unora dintre cei cu care a pornit la spinosul, uneori ingratul şi adesea dezamăgitorul, presărat cu riscuri "drum" al receptării şi ordonării, periodizării valorilor, a fost susţinută, fertilă şi, cu excepţia unor ezitări valorice de la începuturi (vezi laudele oferite unor "trubaduri" precum Beniuc sau cei ai "generaţiei de mijloc"!) şi mai ales odată cu opul curajos şi amplu dedicat lui Eugen Lovinescu, exemplară. Sigur, "promoţia" sa splendidă critică, de vârstă, de competenţă, s-a cam spulberat, în turbio­nul anilor, ai politicii, ai "fatalei" emigraţii culturale accentuate enorm în ultimul deceniu al dictaturii; cei plecaţi, criticii, au "uitat" brusc de valorile literare vii în care credeau, le-au format şi, pe unele importante, le-au susţinut în anii tinereţii lor publice, luptătoare, jurând pe cele "noi, locale", europene sau americane, dându-ne nouă, celor "rămaşi", încă o dată în istorie, senzaţia apăsătoare precum urmele unui coşmar indecis, al apartenenţei definitive la o literatură marginală, "fără noroc"! Dintre cei "rămaşi", Mircea Martin s-a adâncit în studii de estetică, română şi europeană, ca şi în exerciţiul de pedagogie a creaţiei cu cete de tineri aspiranţi în ale literaturii, dar N. Manolescu, C. Regman şi G. Dimisanu şi-au continuat vocaţia de slujitori ai valorii literare vii şi moderne. Lucian Raicu, parcă obosit, s-a distanţat oarecum - cel puţin de cărţile mele! - şi-apoi s-a exilat, negăsind puterea, după opinia mea, de a se reîntoarce în patria sa, unde, ani de zile după plecarea sa, multe spirite, mulţi tineri l-ar fi sărbătorit!

Ales preşedinte al Academiei Române, Eugen Simion a fost benefic şi încă o dată exemplar în exerciţiul dificil şi pretenţios al acestei înalte instituţii, dar, vai, şi cu unele "mărunte" ezitări sau inconsecvenţe, pe care le semnalăm din acelaşi impuls dintotdeauna, al unei reale aprecieri. Atât în conducerea şi adminis­trarea acestei vitregite de comunişti instituţii, precum re-obţinerea, măcar în parte, a fondului de proprietate al Academiei, ca şi a terminării şi înzestrării cu aparatură modernă, adecvată, a noii şi impunătoarei clădiri; sau, în ce priveşte partea umanistică, a editării corpusului impresionant şi, încă de multă vreme necesar, al Caietelor lui Eminescu, ajutat de splendidul şi inimosul grafician, profesorul Mircia Dumitrescu. Sau, urmând exemplul de ctitor al lui Al. Rosetti, în crearea unei formidabilei ediţii "pleiade", pe foaie de biblie, ce numără, mi se pare, peste 80 de titluri, înglobând operele complete, îngijite şi adnotate, ale marilor scriitori români, clasici şi moderni. A ezitat însă să le abroge, deşi l-am sfătuit în aceasta, cele două reguli obsolete ale Academiei, în ce priveşte admiterea de membri doar până la limita vârstei de 65 de ani - "pedepsind" pe cei "blocaţi" de comunism! -, ca şi rigida normă după care premiul Academiei nu poate fi conferit decât o singură dată unui autor. (Astfel, în decursul deceniilor scurse, cărţile şi autorii cei mai valoroşi au fost recompensaţi doar de premiile Uniunii Scriitorilor care, şi în acest fel, au dobândit un prestigiu de care se bucură şi azi!) Este tot atât de evident că unele reproşuri ni le putem aduce şi nouă, celor câtorva membri ai secţiei de literatură şi lingvistică - în ultimul deceniu am făcut prea puţin pentru a activa, înviora, pentru a lărgi numărul membrilor onorabilei instituţii şi e de natura evidenţei că există şi alţi colegi care ar putea face faima "locului", un Petre Cimpoieşu, un M. Cărtărescu, un Ion Mureşan, dintre creatori, printre alţii... Aş fi vrut, în ce mă priveşte, ca Academia Română, măcar în aria secţiei sau secţiilor ei artistice şi umanistice, să se "deschidă" spre un public mai larg, colegial şi intelectual, ieşind din scleroza şi "apatia" moştenită din vremuri tulburi, neglorioase, aptă de a propune teme de dezbateri prin care să se apropie mai clar, mai curajos, de efervescenţa ideatică a timpului prezent, creându-şi astfel şi o nouă şi necesară responsabiltate în viaţa naţiunii. Şi un nou prestigiu. Am propus şi aceasta, aşa cum aş fi dorit, atunci, la începutul anilor '90, ani ai libertăţii culturale şi ai tuturor posibilităţilor, ca grupul G.D.S., în care se aflau nu puţini foşti amici şi autori prestigioşi, să nu se închidă într-o "organigamă" sectară, ci să aibe curajul unei veritabile onestităţi intelectuale, convocând cu adevărat întreaga şi reala elită in­te­lec­­tuală românească, "intra şi extra-muros". Dar... nici la Academie şi nici la G.D.S. nu s-a întâmplat acest lucru, fapt aşteptat de mii şi mii de prieteni şi lectori ai noştrii din atâtea generaţii; am rămas şi suntem, iată, încă o dată dezbinaţi, cum am fost şi în exil, în vremurile dictaturii, uimiţi că ne-am pierdut, în parte, publicul şi, poate, şi ceea ce numim cu termeni generici - prestigiul, influenţa sau pur şi simplu prezenţa în conştiinţa şi în preocuparea multora. A mai tinerilor dar şi în a celor zeci şi zeci de mii care ne-au citit, susţinut şi cu care împreună am sperat, în vremuri negre, într-o "altă Românie!"

Dar... cum la o aniversare se cade a spune numai de bine şi cum, în "cazul" colegului, complicelui literar şi prietenului, autorului prestigios ce semnează Eugen Simion, faptele "de arme", cele pozitive şi memorabile întrec de departe şi întunecă hotărât micile şi umanele ezitări, în lungul şi dramaticul periplu care a fost istoria sa şi a culturii române, îi urăm, iată, în acest ceas, fertilitate creatoare pe măsura celei trecute, credinţă în geniul literelor şi al poporului căruia îi aparţine, sănătate deplină şi, dacă se poate, să nu reţină din colbul şi recolta deceniilor trecute, decât momentele faste. Ca şi chipurile celor apropiaţi, ce-au crezut în el şi în vocaţia sa, ajutându-l în opera sa, totdeauna necesară, vitală am zice, unei naţiuni "bătrâne", în timp, dar încă tânără şi viguroasă, aptă de ţeluri măreţe, "paşoptiste", în ceea ce numim umanism aplicat, explicit şi vizionar - pe scurt, literele române!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara