Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
A fi împreună de Gabriel Chifu

Simt nevoia şi eu să aştern pe hârtie câteva gânduri despre reuniunea din 29 martie, de la Sala Oglinzilor, menită să semnifice despărţirea scriitorilor de Casa Monteoru. Evenimentul a fost cu totul impresionant.

Şi nu fiindcă era ultima întâlnire în acel loc, ci fiindcă astfel, sub semnul ultimei întâlniri, atâţia scriitori români, după mult timp, s-au adunat/ au fost laolaltă: vii, valoroşi, puternici, însemnând, prin cuvintele din cărţile lor, stratul ultim, cel mai preţios al zăcămintelor naţionale, adevăratul aur (poate sunt naiv, defazat şi deformez edulcorând, dar eu aşa i-am văzut, aşa îi văd!). Pentru mine, locul nici nu mai conta, motivul reunirii nici nu mai conta, importantă era prezenţa lor lalolaltă. Această prezenţă a lor laolaltă dădea momentului o altă dimensiune, o altă amploare – copleşitoare, după părerea mea.
În intervenţia sa, Ana Blandiana a amintit că înainte de 1989, în atâtea rânduri, scriitorii au găsit calea de a fi împreună şi, în atâtea rânduri, s-a simţit mândră de colegii săi (într-adevăr, e ceva să fii mândru de tine însuţi, dar e suprem să fii mândru de ceilalţi, de toţi!). Nicolae Manolescu a identificat cu precizie diferenţa dintre situaţia de atunci şi cea de acum: înainte de 1989, răul era unul singur, compact, concret, definibil, purta un nume, regimul totalitar comunist, şi să i te împotriveşti reprezenta o cauză care putea fi îmbrăţişată de toţi scriitorii adevăraţi, căci atunci când ai un adversar comun nu e greu, s-ar zice chiar că devine obligatoriu să te solidarizezi. Astăzi, constatăm la tot pasul, răul e difuz, ne caracterizează diferenţele, nu apropierile, ca regulă cotidiană de existenţă se practică divergenţa, nu convergenţa, singularitatea, nu corul. Am spus şi altădată: viaţa literară, lumea literară şi-au pierdut coerenţa, funcţionăm în grupuri mici, după coduri axiologice diferite, trăim într-un univers făcut din cioburi, vasul s-a spart, s-a făcut ţăndări, nu mai are cum să ţină apa.
O idee care a revenit ca un laitmotiv a fost aceea a uriaşei valori simbolice a casei, a importanţei excepţionale pe care o are ea pentru cultura română şi chiar pentru istoria, pentru însăşi identitatea noastră. Situat la propriu în centrul Capitalei, sediul din Calea Victoriei 115 al USR se găseşte şi la figurat în chiar miezul a ceea ce însemnăm noi mai profund: nu doar fiindcă pe aici au trecut, aici au activat mai toţi marii scriitori români din secolul precedent, cei de manual, dar şi fiindcă, mai ales în anii ’80, acesta a devenit un spaţiu al opoziţiei radicalizate faţă de regimul comunist, un spaţiu cu un grad de libertate mai mare decât în restul ţării, un spaţiu unde se rostea adevărul, aşa cum niciunde în altă parte la noi nu se întâmpla pe atunci. Tocmai de aceea Dan Hăulică, în cuvântul său, a subliniat necesitatea ca această casă să se întoarcă/ să rămână la scriitori, adăugând că ideea poate fi luată drept donchijotească, dar are şanse de a se împlini, ca atâtea idei donchijoteşti.
Acum, căutând să leg în mintea mea toate aceste idei principale într-una singură, aş zice următoarele. Ar fi extraordinar să mai putem trăi astăzi acel sentiment rar: când fiecare e mândru de ceilalţi, de fapta lor. Iar această stare nu se poate atinge decât fiind împreună. Şi cum putem astăzi să fim împreună? Desigur, numai dacă vom izbuti să descoperim marile cauze care ne însufleţesc pe toţi, care ne pun tuturor în mişcare energiile, care ne fac să trecem peste ceea ce ne separă, accentuând ceea ce ne apropie.
Iar o asemenea cauză ar putea fi chiar câştigarea Casei Monteoru pentru cultura română, câştigarea cu adevărat, prin mijloace corecte, nu prin jocurile îndoielnice ale unei istorii imunde. Adică, statul român, prin Ministerul Culturii sau prin Primăria Bucureştiului, să cumpere acest imobil de la deţinători, să-l renoveze atent, după planurile iniţiale ale lui Ion Mincu şi să-i păstreze destinaţia culturală publică. Nu, să nu fie aici spaţiu de birouri pentru USR (ar fi şi prea costisitor, şi stânjenitor, indecent de luxos). Ci să-l păstreze ca loc de aducere aminte, un reper al memoriei colective, un punct principal pe harta identitară românească şi, deopotrivă, să fiinţeze aici un centru cultural viu, unde să se desfăşoare principalele evenimente literare ale ţării: lecturi publice, lansări de carte, colocvii, sărbătoriri de scriitori, decernarea premiilor literare, primirea unor oaspeţi din străinătate şi atâtea altele.
Eu, unul, cred că s-ar cuveni să adresăm o petiţie autorităţilor române în care să cerem aceasta şi pe care s-o asumăm, pentru început, toţi cei prezenţi la reuniunea din 29 martie. Sunt sigur că ni s-ar alătura şi alţii, cu semnăturile lor, în acest demers pe cât de himeric în aparenţă, pe atât de viabil. E un mod imediat de a fi D.R. Popescu la întâlnirea din Sala Oglinzilor împreună.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara