Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Profil:
A scrie ca om liber de Ioan Holban

Ce lucru extraordinar să fii scriitor, ce lucru bun, binefăcător, să fii scriitor şi să nu-ţi pierzi timpul îndoindu-te de tine, cum atît de des fac eu, ci să-l foloseşti pentru a spune adevărul tău, adevăr care, odată spus de un om reprezentativ devine şi al celorlalţi, al celor care de mult ar fi vrut ei să-l spună, dar s-au luat cu treburile, au amînat şi a trebuit să vină scriitorul să arate cum stau de fapt lucrurile. Şi de acum încolo, după ce-au fost scrise negru pe alb, cum vor mai sta? Ce se va întîmpla cu ele după ce au fost spuse?" Scriitorul şi adevărul său reprezintă personajul şi materia volumului Schiţe despre fericire (1987) al lui Florin Mugur; o carte de recitit a unui autor dispărut, uitat pe nedrept: un intelectual fin, de o mare delicateţe, căruia mulţi dintre poeţii noştri de azi îi datorează frumoasele lor volume de versuri. Cartea (în chip bizar nici măcar semnalată în Dicţionarul Scriitorilor Români) cuprinde fragmente de jurnal, cronici literare, schiţe despre fericirea şi nefericirea de a fi în lumea literaturii şi de a se (re)cunoaşte mereu în ipostaza omului de hîrtie, despre spaţiul cărţilor, uneori atît de familiar, alteori, depărtat, jalonînd distanţe ce par irecuperabile, despre oamenii pe care îi priveşte literatura: verbul acesta trebuie, însă, citit în cele două înţelesuri ale sale: scriitorul este omul privit de Literatură, ale cărui fapte sînt, adică, totdeauna supuse acelei instanţe superioare, simţită nu o dată ca un factor "agresor" şi tot el, scriitorul, este omul care priveşte literatura, aceasta fiind unica sa preocupare, viaţa lui obligatorie, el însuşi. Schiţe despre fericire este un titlu care trimite la existenţa scriitorului, prins pentru totdeauna în cercul textului; cartea aceasta, fermecătoare ca un volum de versuri de Florin Mugur şi incisivă ca observaţiile vechiului "cenaclist" Florin Mugur este, totodată, o "arhivă" cu un discret parfum sentimental, palpitantă ca orice jurnal intim, interesantă în micile sale studii critice, percutantă în portretistica literară, duioasă, adesea, în fluxul amintirilor cu şi despre scriitori. Într-o altă ordine, Schiţe despre fericire adună "firimituri" de la masa poetului şi prozatorului din, să zicem, Mituri (1967), Destinele intermediare (1968), Cartea regilor (1970), Viaţa obligatorie (1983), Spectacol amînat (1985), Firea lucrurilor (1988) ori din Aproape noiembrie (1972) şi Ultima vară a lui Antim (1979): ce nu s-a spus/scris acolo pentru că n-a fost loc ori, poate, pentru că timpul n-a mai avut răbdare cu Florin Mugur.

    Jurnalul care se cuprinde în schiţele despre (ne)fericire ale lui Florin Mugur constituie placa turnantă a volumului; adunînd observaţiile despre propria poezie sau cele referitoare la condiţia scriitorului din vechiul regim (cele mai vechi pagini datate aparţin anului 1977), cititorul ar putea "lega" singur un alt volum ce s-ar chema Florin Mugur par lui-même. Astfel, poetul mărturiseşte dorinţa "de a nu scrie versuri definitive, ci versuri pe cale de a se defini, de a face nu poezii nemuritoare, ci poezii muritoare". În fond, Florin Mugur fixează însăşi condiţia poeziei, a literaturii în genere, care este căutare, cale totdeauna urmată asemeni emirului lui Macedonski, încercare, iluzie, eşec şi continuă reluare a drumului cu suma intactă a tuturor virtualităţilor începutului, niciodată finalizare şi niciodată descoperire a Adevărului, dar, prin veşnicele momente de criză, relevare a adevărului, a "micului" adevăr "personal": ce poate fi mai dramatic şi, în acelaşi timp, mai creator decît o notaţie ca aceasta: "De-o săptămînă nici un gînd - şi creierul care-şi adună palmele umede deasupra unui ghiocel stingher şi tîmpit"? Toate evenimentele jurnalului intim din Schiţe despre fericire sînt legate de lectura cărţilor, biografia fiind, în fapt, bibliografie; în această perspectivă trebuie înţeleasă deviza de pe "steagul" poetului - "frumosul e viaţa" -, ca şi notaţiile pilduitoare privind rolul cărţilor asupra unei personalităţi poetice aflate într-o continuă şi nici un moment definitivă formare: "Cel care scrie aceste rînduri este el însuşi autor de versuri. Un autor în formare, aceasta fiindu-i mîndria şi unica speranţă. El se preocupă nu de marii poeţi ai literaturii contemporane luaţi în ordine alfabetică, ci de cei care, într-un fel sau altul, printr-o lectură dintîi sau printr-o recitire, îl ajută să se modifice. Să se modifice, devenind mai bun (aşa speră). E vorba de cărţi care îi "forţează" simpatia şi admiraţia sau îl determină să ia o poziţie de respingere; la fel de antipatice îi sînt versurile pompoase şi voios alarmate, strigate din turnul pompierilor, cît şi exerciţiile de stil confuz. La fel de străine îi sînt chiuiturile de horă "aranjată în studio" ale "strălimpezilor", şi panglicuţele roz ori negre, înnodate de şapte ori, ale "obscurilor". Consideră că poeziile de acest fel sînt exclusiv reacţii, reacţii ale unui fel de înţelegere faţă de celălalt, ale unui mod de estetism faţă de celălalt, niciodată reacţie a poetului faţă cu propria sa existenţă. Cînd e vorba de artişti adevăraţi, intervine personalitatea fiecăruia dintre ei şi lucrurile devin complicate. Dar la multele nulităţi ce se agită în umbră nu mai e vorba nici măcar de o înclinaţie, ci numai de strigăturile confecţionate "pe bandă", aceasta la veselii pişcători de drîmbe, sau - la ceilalţi - de credinţa nontalentului că elevata confuzie va ascunde sărăcia dezolantă a simţirii".    

    Se poate lesne observa din aceste rînduri cît de greşit a fost judecat Florin Mugur de unii recenzenţi ai cărţilor sale de versuri, care au văzut o încercare de sincronizare "silită" cu noile direcţii din lirica noastră, de imitare ori, în cel mai bun caz, de "contaminare" a fondului cu o formă ce ar reprezenta "moda"; în fond, adevăratul scriitor este acela care are puterea de a se modifica pe sine cu fiecare carte scrisă şi cu fiecare carte bună citită, care este în stare, adică, să provoace, să declanşeze mecanismul creaţiei. Iar primul element, poate chiar cel esenţial, al unei asemenea cărţi este reflectarea caracterului celui ce a scris-o: "Autorul acestor rînduri are credinţa naivă şi extrem de fermă că un poet trebuie să fie şi un om de caracter. El socoteşte că, în ţara lui Bălcescu şi a lui Eminescu, aceasta ar trebui să fie o cerinţă unanim acceptată, şi se simte mîhnit cînd vede atît slăbiciunile de caracter ale unor scriitori pe care-i iubeşte, cît şi (nu rar) propriile-i slăbiciuni. Poeţi - buni, excelenţi, admirabili, străluciţi (unii au chiar talent) - sînt relativ mulţi. Artişti care să fie şi oameni cu un caracter integru, puţini. Existenţa caracterului la un om al scrisului apare astfel ca un eveniment sau, oricum, ca un fapt ce nu poate fi neglijat".

    Cu această "grilă" a lecturii, Florin Mugur scrie în Schiţe despre fericire numai despre acele cărţi care l-au provocat şi l-au "modificat", ignorînd, se înţelege, tot ceea ce nu este literatură şi tot ceea ce, scris fiind, nu corespunde caracterului integru al artistului adevărat. Iată, în rezumat, opţiunile cititorului Florin Mugur: critica lui Lucian Raicu, pusă într-o surprinzătoare (dar perfect argumentată) relaţie cu lirica lui Bacovia, "caracterul polemic" al baladelor lui Ştefan Aug. Doinaş, proza lui Sorin Titel ("un excepţional profesionist al scrisului"), poezia "calmă şi elegiacă" a lui Victor Felea şi aceea "de notaţie" a lui Aurel Rău, "independenţa dureroasă" din lirica lui Gheorghe Grigurcu, patruzeci de poeme frumoase din Rezervaţia de zimbri a lui Adrian Păunescu, scrisul lui Gheorghe Tomozei ("ultimul, poate, mare poet posteminescian"), "roua" lui Emil Brumaru, aspiraţia spre puritate a seraficilor, dar şi "adînca nemulţumire faţă de existenţa umană aşa cum este" din poezia lui Marius Robescu, tînărul meditativ din versurile lui Nicolae Ioana, "extraordinara fantezie a asociaţiilor" din cărţile lui Mircea Dinescu ("un fanatic al poeziei, un exasperat al propriului său cîntec şi al cîntecului"), amestecul de "plebeism şi nobleţe, de "navetism" şi legendar" din poemele lui Alexandru Muşina. Multe din schiţele lui Florin Mugur cuprind observaţii dintre cele mai pertinente referitoare la poezia generaţiei '80 căreia îi descoperă "caracterul macedonskian" al afirmării sale (aş observa, însă, că acesta constituie o "invariantă" a debutului în lumea literaturii pentru majoritatea promoţiilor de poeţi din secolul XX), vizibil şi în acest portret-robot al poetului tînăr: "Poetul tînăr e un om care nu minte. Nu trişează. Nu le spune, avioanelor de hîrtie, supersonice. Niciodată. Se laudă chiar (e foarte lăudăros): acestea sînt avioane de hîrtie, hîrtie de ziar, hîrtie pauperă şi fără pretenţii; puneţi mîna şi pipăiţi. Nu se teme de cuvinte. Greşeşte des, dar erorile lui sînt oneste şi strălucitoare. Ar vrea să fie altfel în lume, dar nu ştie cum anume şi nici nu pretinde că ar şti. Se împăunează cu calităţile sale minore. Pe cele mari le ascunde sau poate că nici nu e conştient de ele (deşi are impresia că despre poezie şi despre el însuşi ştie tot ce se poate şti). Cuvintele lui sînt fragile, sînt uneori de tinichea, dar taie. E plin de viaţă, chiar dacă îşi trage pe faţă, ca pe o vizieră de voal cenuşiu, masca plictiselii ori a dezabuzării romantice. Niciodată nu s-a vorbit în poezia noastră cu atîta vervă despre plictiseală, cu atîta voioşie despre deznădejde, cu atîta relief despre platitudine. Dorinţa lui e de a înfăţişa lumea, realitatea imediată, irealitatea imediată, suprarealitatea imediată, staţiile de benzină şi fantasmele, strada Galaţi şi tremurul".
    
    Schiţe despre fericire este o carte despre principalul resort ce acţionează mecanismul creaţiei unui poet care, pentru că era asemeni "poetului tînăr", găseşte motivele (ne)fericirii sale în jocul contradicţiilor ce îi alcătuiesc sufletul: refuzul absolut de a accepta ideea că "omul s-a născut pentru a muri şi pentru a-şi aştepta moartea" - acesta este rostul adînc al cărţilor poetului şi al schiţelor sale din acest volum unde Florin Mugur încerca atunci, în 1987, (şi reuşea, iată!) să scrie ca un om liber.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara