Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
A săruta pietrele de Gabriela Melinescu

După ce luminile din candelabru s-au stins se lăsase un întuneric şi o linişte grea în sufragerie. Că liniştea era de mai multe feluri, asta o ştiam demult, dar acum ea era punctată - focul topea ceara şi aerul o solidifica în formă de lacrimi, două elemente parcă încercau să comunice cu mine printr-un alfabet morse de ceară, făcându-mă să tresar la fiecare cădere. Soţul meu era liniştit ca de obicei, trăind parcă în altă realitate - închisese fereastra cu grijă, mă îmbrăţişase, apoi ne îndreptasem spre dormitor. Ne dezbrăcasem în tăcere punând hainele fiecare pe scaunul lui, în apropierea patului, aproape în acelaşi timp. Era un ritual care cu timpul se transformase în rutină.
Scosesem telegrama din buzunarul taiorului şi o pusesem pe noptieră. Apoi văzusem corpul gol al soţului meu dispărând sub pilota elveţiană, uşoară ca fulgii de zăpadă - stătea pe spate cu mâinile pe piept uitându-se în tavan ca un băieţel care se ruga fără cuvinte.
Eu făcusem la fel, cu speranţa că vom adormi amândoi imediat şi că dormind voi uita de telegramă - mâine, cine ştie, greutatea veştii mă va apăsa mai uşor.
Dar soţul meu se întorsese spre mine şi începuse să-mi caute trupul sub plapumă. M-am retras uşor, el a insistat, m-am retras din nou împotrivindu-mă revărsării lui de tandreţe.
Cu o smucitură se retrase şi el, rigid - aprinse lumina, luă Biblia franceză dăruită de tatăl lui şi o răsfoi distrat.
Eu am oftat şi atunci el s-a întors cu faţa la mine spunând răspicat:
- Cred că nu mă mai iubeşti!
Am luat telegrama de pe noptieră şi i-am pus-o pe piept.
Imediat a înţeles că mama murise.
Apoi m-a luat în braţe legănându-mă ca pe un copil - spunând că trebuia să mă duc la înmormântare, să încerc să obţin viza de la Ambasada romană din Stockholm. Era aproape imposibil să fac asta - ambasada era în război cu editura noastră care publicase cărţile unui dizident român în suedeză şi angajase toată presa, radio şi TV suedez pentru a-l elibera pe scriitor din închisoare.
Deveniserăm amândoi persona non grata pentru ambasada stalinistă.
Cu toate că ştiam că era prea târziu să ajung la înmormântarea mamei la Bucureşti, m-am întors singură la Stockholm să încerc să obţin imposibila viză.
Pentru mine porţile erau închise şi telefonul suna ocupat tot timpul.
Zilele următoare au fost zile "fără piele" - zilele lui Saturn.
Gigantica planetă Saturn l-a întâlnit pe duşmanul său - Pluto, cea mai periferică planetă, mişcându-se în acelaşi plan cu alte planete.
Asta îmi amintea de timpul când mă ocupam cu astronomia răsfoind reviste de specialitate, de când aflasem că Pluto fusese descoperită în 1915 de Percival Lowell, aşa-numita "planetă X".
Scriu asta pentru că anul descoperirii lui Pluto este şi anul naşterii mamei mele.
Dar mica planetă a fost recunoscută numai în 1930 şi botezată cu numele de Pluto după iniţialele astronomului, la propunerea unei fete de 11 ani.
Pluto, o planetă unică, fusese pusă mereu sub semnul întrebării ca "adevărată" planetă.

M-am plimbat ca de obicei prin parcul Bondarilor, destul de aproape de ambasada română, cu gândul de a bate la uşa ei, după atâtea încercări telefonice eşuate. Dar mândria m-a împiedicat să fac asta - să mă pun într-o situaţie umilitoare, de culpabilitate, aşa cum fusesem crescută în şcoala societăţii în care trăisem 33 de ani.
în loc de a le cere oamenilor ajutor m-am îndreptat ca de obicei către statuile oraşului considerându-le drept "prietenii mei de pe socluri". înfruntaseră nu numai intemperiile climei nordice dar şi violenţa unor timpuri în care oamenii ajunseseră să vandalizeze chiar şi statuile.

în dreptul statuii de patru metri a lui Carolus Linnaeus, m-am simţit în siguranţă şi parcă înviorată. Copilul din mine îşi închipuia că se putea ascunde sub toga academică a savantului.
Din statuile oraşului simpatizam cu un Carolus cu o sabie ridicată în aer, şi cu acest Carolus ţinând o floare în mână.
încă din vremurile ceva mai bune ale liceului, aflasem de existenţa lui Carl von Linné, despre faptul că el pusese ordine în natură, cercetând lumea plantelor care semăna cu lumea oamenilor şi animalelor, o lume sexualizată.
Linnaeus mă saluta cu o floare în mână al cărei nume era "Linnaea borealis", nume dat de profesorul său, Olof Rudbeck cel tânăr, studentului care avea să devină un savant vestit.

A ţine o floare în mână în faţa timpului, asta trezea în mine un spor de vitalitate. Linnaeus a fost botanist dar şi medic ştiind foarte bine de ce au nevoie oamenii ca să fie sănătoşi şi veseli.
Floarea lui îmi amintea de mama, floarea fiind simbol pentru sexul femeilor. Sexul mamei, floarea din care şi eu mă născusem.
în Zohar stă scris: "Imediat după ce a apărut omul s-au arătat repede şi florile".
Floarea de bronz a lui Linné povestea şi despre naşterea mea, făcându-mă să-mi închipui cum m-am străduit să ies din "floare" pricinuindu-i atâta durere mamei - intrând direct în timpul îngrozitor al istoriei, când Europa era devastată de război, târându-se printre resturi de lumină zdrenţuită.
Linné îi invita pe toţi trecătorii interesaţi de statui, să miroasă o floare, o floare de aceeaşi subtilitate unică precum sexul matern. Pentru a nu uita parfumul de la naştere, sosirea onirică pe un pământ la fel de oniric.

Era toamnă şi în parcul vechi florile şi frunzele parcă ardeau în jăratic, producând aur amestecat cu acel roşu de crepuscul, greu de definit şi pe care fiecare pictor încearcă să-l producă experimentând zilnic .
Eram adâncită într-o viziune plastică, mă înclinam în faţa asfinţitului, de şapte ori cum făcea actorul Orson Welles în faţa plină a lunii.
Pe neaşteptate, la câţiva metri de mine, răsărise ca din pământ, un bărbat tânăr, cam dolofan. Mi se părea cunoscut, mai ales după surâsul ironic, chiar batjocoritor. Purta un costum gri şi pe umăr avea o geantă doldora de documente - totul din înfăţişarea lui îmi spunea că eu şi necunoscutul vorbeam aceeaşi limbă.
Parcul deodată se golise de oameni chiar şi cei care-şi plimbau câinii până târziu dispăruseră - parcă rămăsesem în parc numai eu şi bărbatul care înainta cu paşi siguri către mine.
în corp îmi apăruse o frică veche. încercam să-mi controlez expresia exterioară - în buzunarul de la pantaloni aveam briceagul armatei elveţiene, un cadou de la soţul meu, pentru ca în plimbările mele prin pădurile din Luzern să tai cu el ciuperci şi plante alpine, ca de exemplu usturoiul sălbatic, o plantă rarissimă care dădea un gust excepţional salatelor mele.
Frica de necunoscutul care va face totul ca să intre în vorbă cu mine mă obliga să caut în căldura buzunarului lama rece a briceagului cu o cruce elveţiană pe el. M-am gândit într-o străfulgerare că în cazul în care individul mă va ataca puteam foarte bine să folosesc briceagul.
Mai aveam de asemenea o alternativă - în tinereţe exersasem karate, cu ambiţia de a fi avansată până la centura galbenă şi chiar până la cea neagră.
Arta luptei îmi era dragă - nu conta ce vârstă aveam, exersasem tot timpul. Grija cea mare era să nu mă las orbită de furie şi să omor pe cineva din greşeală - asta ar fi fost cea mai mare catastrofă pentru un iubitor al artelor marţiale.
Mergeam cu paşi mari către intrarea parcului dinspre Karlavagen - acolo erau oameni şi traficul era foarte viu. Auzeam paşii bărbatului care îşi sincronizase ritmul după al meu.
Instinctiv plănuiam un atac neaşteptat, prin întoarcere bruscă, blocându-l pe individ cu stânga şi lovind cu dreapta, îmbrâncindu-l cu piciorul stâng şi fugind cât puteam de repede.
Dar el mă ajunsese din urmă şi-mi ieşi în faţă rânjind.
Mă durea capul, ceafa şi rădăcina cerebelului. îmi era frică - pierdusem controlul asupra înfăţişării mele.
- Ce vreţi? l-am întrebat aspru.
A surâs cu neruşinare răspunzând în limba noastră maternă:
- Linné, ce mai statuie, nu? Ştiaţi că există o scrisoare înăuntru?
- Necenzurată? Există scrisori care abia după 200 de ani ajung la destinaţie - o parte din ele dispar, oprite de o cenzură invizibilă. Vor depune mărturie despre mizeria cenzorilor.
Pe chipul urmăritorului se desenase un surâs nesigur.
- Aveţi dreptate, a răspuns el. Dar poate generaţiile viitoare vor demonstra că destinatarul nu respectase promisiunile făcute.
Am tăcut la acest argument în coadă de peşte.
Mi-am continuat drumul fără să-l mai privesc - el ţinea pasul umăr la umăr cu mine, gâfâind ca un asmatic.
Semăna cu cineva şi mă străduiam să îmi aduc aminte cu cine. Deodată mi-am amintit ziua grea dinaintea plecării mele în Suedia - ultimul interogatoriu într-un apartament din piaţa Romană unde o funcţionară a Uniunii Scriitorilor îmi dăduse paşaportul "diplomatic" cu viză. Abia mai târziu am înţeles de ce li se dădea scriitorilor un paşaport diplomatic - pentru a fi folosit ca identitate de cei care plecau în străinătate cu misiuni "speciale".
Lângă funcţionarul de la Uniune era un bărbat necunoscut cu un formular pe care eu l-am completat promiţând că în ţările străine nu voi aduce prejudicii statului român şi nici conducătorului său.
Mi se recomandase să dau cărţile mele în manuscris, înainte de publicare, cenzorului de la ambasada română. Era o recomandare curioasă pentru că era interzis scriitorilor să ducă manuscrise peste graniţă. Mi-am amintit de insinuările făcute de acel necunoscut - că nu voi fi în siguranţă oriunde m-aş afla, eram deja în colimatorul securităţii. Eram vinovată de faptul că întreţineam legături nepermise cu un editor din vest care publicase operele lui Troţki în toată Scandinavia.
Contraspionajul sovietic începuse deja să mă tracaseze - dar până la urmă mi se dăduse viza cu condiţia să fiu fidelă regimului şi chiar să "lucrez" - contau pe mine că-l voi convinge pe iubitul meu să publice operele dictatorului comunist.
Dar n-a fost să fie aşa - dimpotrivă, editura a publicat opere ale dizidenţilor de după cortina de fier, mai ales ale ruşilor, apoi ale cehilor şi la urmă de tot cărţile singurului dizident român.
Aşa că se simţeau păcăliţi, doreau să se răzbune punând în mişcare maşinăria fricii. Ştiau că eram singură la Stockholm, gândind că era uşor să mă strivească cu moartea mamei, împiedicându-mă să fiu prezentă la înmormântarea ei.

Poate că omul de lângă mine, mă gândeam, mergând cât mai repede, era unul dintre agenţii trimişi să execute crime în străinătate, în contul poliţiei secrete sau al contraspionajului sovietic.
Reuşisem să mă distanţez de compatriotul meu dar el nu se lăsa deloc învins. După o tăcere lungă l-am auzit din nou:
- Putem juca un joc.
- Ce fel de joc?
- A da şi a primi, se numeşte jocul.
- N-am chef să mă joc, mulţumesc!
- Ba da, vreţi! E numai un joc, sper că nu vă este frică.
- E ridicol. Nu am nimic de dat şi de luat!
- Vă arăt ceva!
Nu ştiu când îşi deschisese geanta de umăr şi scosese de acolo o carte punându-mi-o sub ochi.
Era cartea lui Isaac Deutscher despre Troţki, Profetul înarmat publicată la editura soţului meu. Eram neliniştită - nu citisem cartea, numai autobiografia lui Troţki, Viaţa mea, apreciind talentul de scriitor al autorului. Dar nu credeam deloc că Troţki era "Messia", în felul cum alţii credeau despre Stalin.
M-am uitat la carte apoi m-a dus gândul la briceagul meu elveţian şi la "briceagul" lui, cartea, două bricege care puteau omorî în două moduri diferite.
- Mai am încă două "bricege", a spus el, de parcă mi-ar fi citit gândurile, arătându-mi încă două cărţi de acelaşi autor: Profetul expulzat şi Profetul dezarmat, amândouă publicate la aceeaşi editură.
Gâfâia străduindu-se să zâmbească, un zâmbet care era numai o grimasă. Puse la loc cărţile, simţindu-se învingător, satisfăcut de perplexitatea în care mă aruncase.
- Ce vreţi de la mine, l-am întrebat.
- Pot să fiu sincer cu dumneavoastră?
- Sigur.
- Nu vreau nimic, numai să-l salutaţi pe soţ din partea mea - ştiu că are probleme economice cu editura şi o sănătate şubredă. De aceea vă spun: cumpăraţi acum, mai târziu va costa mult!
- Nu sunt nici cumpărător, nici vânzător, am răspuns.
Mă privea îndelung şi eu făceam la fel fără să retrag ceea ce spusesem.
Trăsăturile lui se schimbară - ajunseserăm la ieşirea din parc, - el o luase la dreapta, eu la stânga. Se întorsese brusc şi-mi strigă tutuindu-mă:
- Ai grijă de tine!
Am mers în neştire cu nervii zdrenţuiţi. Când am ajuns acasă în loc să lucrez l-am sunat pe soţul meu în Elveţia. Nu răspundea nimeni.

Zilele următoare au fost din nou, zile cu "piele saturniană" - era vorba nu numai de neaşteptata întâlnire a lui Pluto cu Saturn.
Am aflat că mii şi mii de resturi de sateliţi şi alte rachete interstelare se găseau pe orbită în jurul pământului - fragmente care puteau intra în coliziune cu navele spaţiale.
Te nelinişteşti numai gândindu-te la asta. Cu toate că astronomii spuneau că nu trebuie să ne neliniştim la gândul că fiarele vechi din spaţiu pot cădea pe capul cuiva.
Anul trecut astronomii se agitaseră în legătură cu un asteroid care ar fi putut să colideze cu pământul. Apoi totul fusese dat uitării.
Şi anul acesta un asteroid, cu un diametru având aproape cât al planetei noastre, trecuse de două ori pe lângă Tellus, la aceeaşi distanţă ca între pământ şi lună. Piatra călătoare avea parcă o faţă omenească şi ar fi putut să găurească pământul. Urmările ar fi fost catastrofale. Astronomii descoperiseră asta numai la câteva zile înainte de trecerea "pietrei cu chip omenesc".
Mulţumesc Doamne, că piatra se îndreptase brusc către frontierele sistemului solar. După acest eveniment s-au înregistrat o mie de asteroide de acest fel şi de aceeaşi mărime sau chiar mai mari.
Toate aceste pietre încercau să se apropie de planeta noastră. Toate aveau feţe personale, ca şi cum ar fi fost suflete care doreau să se implanteze în viaţa noastră.
Nu există nici un loc în care asteroidele n-ar putea să pătrundă.
Pământul pare o bucată imensă de brânză care s-ar topi imediat, cu tot ce creşte pe el, la o bombardare cu "pietre".
Dar cui îi pasă de asteroide când se împlâmplă aici, pe pământ, lucruri îngrozitoare - războaie au loc non-stop, statele sunt înarmate până în dinţi pentru a distruge planeta - oamenii se omoară între ei fără milă, alţii se sinucid, poduri se prăbuşesc, oceanele şterg de pe supra­faţa globului sate şi oraşe amintind potopul. Lăcomia puterii şi a fiecărui om în parte au atins culmile.
într-un fel sau altul toate neliniştile ajung pe masa noastră de lucru dis-de-dimineaţă odată cu o lumină ultravioletă din spaţiu. Cuvântul meu pre­ferat este: Fugi!
Dar nu mai am unde să fug. Am făcut asta o dată, fără, de fapt, să fug - am schimbat numai o închi­soare cu alta ca să constat că exista şi o mega-închisoare la care ne gândim rar.

Dis-de-dimineaţă a avut loc o spargere la editura noastră - geamurile mari s-au făcut ţăndări, lucruri şi hârtii importante au dispărut. Un haos pur. Am sunat din nou în Elveţia îngrijorată de viaţa soţului meu. Telefonul suna în gol.

Pe la ora zece au sosit scrisorile anonime - se vedea că erau trimise de acelaşi expeditor. Ame­ninţările brutale cu jigniri tipice pentru argoul ţării în care am văzut lumina zilei.

Sufăr de insomnie şi mama e în gândurile mele mereu.
Când ies pe stradă aud o voce gâfâitoare în spatele meu - uneori vreau să îndrept briceagul elveţian spre propriul meu gât. Dar îmi lipseşte curajul de a-mi lua viaţa. Mă rog să pot dormi s-o visez pe mama.

Acum nu mai am decât pietrele care au format un zid al plângerii precum cel din Jerusalim - piatra din România, dăruită de poetul Dan Bocaniciu, une pierre percée, pentru a privi stelele - piatra găsită de mine la Gotland, capul zeului Odin cu un singur ochi dar cu obrajii încă roşii şi cu un surâs mistic, şi încă o pierre percée dăruită de o necunoscută din public, după citirea poemelor la Visby. Şi pietrele italiene, "perechea megalitică", dăruite de Beppe Bonelli şi în fine, pietrele din Luzern, mici asteroide căzute din cer, cu urme de foc pe ele.

în fiecare dimineaţă salut pietrele şuşotind, le mângâi, apoi le iau la sărutat ca pe fragmente din zidul plân­gerii al unui Jerusalim ceresc de pretutindeni. Nu-mi mai este frică de oamenii de lut, încredinţându-mă cu totul tăcerii meditative din interiorul pietrelor.

La miezul nopţii m-a sunat soţul meu din Elveţia spunându-mi că primisem un pachet de la mama - un pachet întârziat de cenzură.
El deschisese pachetul şi găsise o scrisoare şi o bluză albă trimise de ea. O bluză brodată alb pe alb, cu un guler croşetat semănând cu Calea Lactee.

Mama îmi scria despre apartamentul meu din Bucureşti - fusese spartă yala şi oameni necunoscuţi jefuiseră toate lucrurile mele. Vecinii nu putuseră să-i împiedice pe hoţi - aveau hârtii de la poliţie pentru a evacua apartamentul, deşi era proprietate privată, dar proprietarul locuia în străinătate. Toate hârtiile erau făcute numai pentru a justifica jaful, fără să ţină cont de mama care era împuternicta mea legală. Mama mă ruga să nu mă întristez pentru lucruri pierdute - amintiri de la bunica, obiecte de artă ţărănească.

Mama îmi dorea numai bine, amintindu-mi de despărţirea noastră - când căzuse o ceaţă peste Bucureşti, apoi fulguise diagonal şi chipurile noastre se pierduseră în ninsoare.

(Fragment din romanul în pregătire
Mama ca Dumnezeu.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara