Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
A şti sau a nu şti de Nicolae Prelipceanu

Zilele trecute m-a pus nu ştiu cine să mă uit la un film despre care auzisem multe ofuri şi ahuri acum câteva bune (?) zeci de ani, Floarea Soarelui (I Girasole) de Vittorio de Sica. Nu l-am văzut la vremea lui, în 1970, când a fost turnat, l-am văzut, spre ghinionul cine ştie cui (al meu probabil, căci l-am judecat altfel), în 2014.
Povestea pare simplă, dar devine complicată dacă o coroborezi cu informaţiile dobândite după ce a căzut cenzura comunistă, ba chiar cu unele dinainte. Mare amor mare între o italiancă şi un italian, soldat în permisie, care încearcă să scape de întoarcerea pe frontul african mariindu-se cu ea, nici mai mult nici mai puţin decât Sofia Loren în persoană. Ascuns de jandarmii care-l caută, ea, naivă, îl predă imediat ce i se promite că n-o să păţească nimic. Nici nu păţeşte nimic: în loc de Africa nimereşte pe frontul din Rusia, mai bine decât să fie judecat pentru dezertare (alternativa i se propune într-un spital unde el se dădea bolnav, psihic sau fizic, n-are nici o importanţă). Scenă cu plecarea soldaţilor, aglomeraţie, în fine, un prefabricat. Tânărul soţ nu mai prea dă semne de viaţă, iar la întoarcerea soldaţilor italieni de pe front, la sfârşitul războiului, degeaba-l aşteaptă Sofia Loren pe Marcello Mastroianni, acela nu mai vine. Pe peronul gării din Milano, că acolo se întorc soldaţii noştri, pe care-i vedem, ea locuind prin apropiere, Sofia Loren îi arată poza lui Mastro unui soldat reîntors, care-l recunoaşte şi aici don’ de Sica pune în mişcare rememorarea, procedeu foarte utilizat în epocă. Aflăm astfel că eroul nostru, Antonio în film, rămâne pe un câmp îngheţat, sovietic fireşte, rusesc dacă ne gândim şi la zăpada învingătoare a francezilor lui Napoleon, părăsit chiar de povestitor, care l-a dus cât l-a dus, dar trebuia să scape el, ca să poată povesti cum l-a văzut făcându-i semn, de-acolo, de jos, din zăpadă, să meargă mai departe, că, adică, cu el, cel prăbuşit, s-a terminat. {i ce să vezi, Giovanna tot nu crede că a murit şi, în schimb, crede că se va întoarce el până la urmă, ba o asigură şi pe mama lui, soacra ei, că nici vorbă să nu mai revină dragul de Antonio. Îi ies cuvenitele fire de păr alb, mai trec nişte ani, până când, aşa, en passant, aflăm că tocmai a murit Stalin şi l-au îngropat, deci se poate duce să-l caute în Uniunea Sovietică (doar nu e o ţară atât de mare, ia acolo, un Liechtenstein sau, hai, Luxemburg – paranteza îmi aparţine). {i, iar, ce să vezi, că ea chiar ajunge la Moscova, deducem asta pentru că intră la nu ştiu ce minister cu firma în ruseşte, plus culoarea locală de pe stradă, de unde iese peste o clipă (în film, că doar e film, nu realitate) însoţită de un cetăţean, pesemne sovietic, un funcţionar cu servietă, împreună cu care se plimbă pe urmă prin URSS, ca doi vodă prin lobodă, pe la nişte cimitire de soldaţi italieni, pe la nişte monumente comune (!) ale celor căzuţi, fără deosebire de naţionalitate! Ei, îţi spui, asta e prea mult. O lume întreagă ştie că mormintele inamicilor de pe întinsul }ării Sovietelor au fost cu grăbire nivelate cu tancurile, unealtă preferată a ruşilor, şi arate de poporul marelui frate al proletariatului mondial, dar ce, Potemkin nu făcuse sate întregi de carton, ca să-i arate împărătesei sale cât de bine e în ţara stăpânită de ea? Numai că Giovanna nu e chiar împărăteasă şi n-a dat bani pentru mormintele camarazilor lui Antonio. Până la urmă funcţionarul o asigură, ştia italieneşte, că nu mai e picior de italian în URSS. Despre Gulag nu se face vorbire, Doamne fereşte. URSS-ul nu arată teribil de bine, dar aproape ca alte ţări, mai din vest, e drept, înainte de Planul Marshall, refuzat de „tătucul” Stalin. În fine, funcţionarul dispare şi Giovanna tot nu se lasă, umblă creanga de una singură prin URSS, tot arătând o poză a lui Antonio babelor şi întrebând dacă nu-l cunosc, iar astea, deloc mirate că văd o străină, vorbind, vorba lui Eminescu, „în limba păsărească”, răspund, absolut firesc că nu, Doamne fereşte. Pasămite, Antonio, soldat italian, nu avusese la îndemână, ca eroul nostru naţional, mioritic, o oiţă bârsană şi năzdrăvană, care să-i spuie sau măcar să-i sugereze, mai cu o metaforă, mai cu două, ce s-a întâmplat. Mă rog, nici căutătoarea nu era chiar măicuţă bătrână… Despre paşaportul interior pentru cetăţenii sovietici nici vorbă, despre KGB nici atât, că-i primul film italianosovietic, primul film în care marea Uniune Sovietică a acceptat să se tragă duble, poate şi triple, pe la ea pe-acasă, unde lucrurile nu arătau grozav deloc, iar dacă mai şi ştiai cum era de fapt, atunci… Până la urmă, undeva, într-un sat, o babă, ba vreo două, şi o rusoaică mai tânără, foarte cooperante toate, că nu le ameninţa nimeni că dacă vorbesc cu un străin/o străină le înghite Gulagul, chiar şi pe vremea post-Stalinului, îl recunosc şi, fericite, nevoie mare, o ghidează către o izbă destul de răsărită, de fapt o mizerie, dar raportată la mizeria sovietică ştiută e lux, unde o jună cu ochi albaştri, foarte gospodină, întinde sau ia de pe o frânghie nişte rufe. Se uită ele ce se uită una la alta, cam bănuieşte fiecare, mai ales Sofia Loren, ce s-a întâmplat şi nu-i vine să creadă, până când, în ruseşte, hazeaica o invită pe italiancă în casă. A, să nu uit, apare şi o fetiţă, fapt care îi cam scoate lacrimile Giovannei, că era semn de fixare a lui Antonio în }ara Sovietelor. Finalmente, se vădeşte că hazeaica vorbea italieneşte, astfel încât îi povesteşte cum l-a găsit pe Antonio al lor aproape mort, îngheţat pe câmpia înzăpezită, bref reia filmul de unde-l lăsase soldatul întors în gara din Milano şi cum l-a târât până la ea acasă, unde, vorba lui Beniuc, era cald şi bine, cum pe urmă soldatul inamic salvat de femeia sovietică s-a trezit el, dar nu mai ştia nimic, nici cine e, nici ce viaţă anterioară a avut, dar nimic, nimic, nimic. Pe urmă, sigur, şi-a revenit, dar probabil că era prea târziu, poate că deja popa sovieticul le va fi pus pirostriile, iar fetiţa cea isteaţă va fi pornit pe drumul fără întoarcere spre naştere. Lacrimi etc., mi se pare că şi de o parte şi de alta. Pfui, îţi zici, da’ blând mai era poporul şi KGB-ul sovietic cu inamicii adăpostiţi pe la vreo tânără rusoaică. Noi ştiam că nicăieri în lume nu prea ai fi fost bine văzut dacă salvai un inamic şi s-ar fi aflat, fireşte, poate cu excepţia României, unde piloţii americani căzuţi la vreun bormbardament erau ei luaţi prizonieri, dar o duceau într- un – scuzaţi, era să zic guleai că eram la ruşi – party, de au şi venit pe urmă, după zeci de ani, vreo doi supravieţuitori să vadă unde li s-a întâmplat minunea asta.
A, uitam să spun că Giovanna Loren mai întâlnise, înainte de a-l găsi pe Antonio Mastroianni, un italian, care s-a dat întâi drept rus, după care i-a spus că „a fost italian, acum e rus” şi care a asigurat- o şi acela ceva care să o descurajeze să mai caute, dar ea, adevărată Vittorie Lipan, modernă şi inconştientă, nu s-a lăsat. O sumă de minciuni, care mai de care mai sfruntate despre libertatea din }ara Sovietelor. Propagandă.
Mă rog, o să spuneţi că e film, e ficţiune. Bine, bine, ficţiune, dar e un film realist, nu o utopie sau ucronie, unde e permis totul. {i nici film suprarealist nu e, aşa că ar cam fi trebuit ca don’ de Sica să respecte culoarea locală, care – ştie, cel puţin azi, o lume-ntreagă că – în URSS era cu totul alta. Dar staţi că nu s-a terminat filmul. S-au dus amândouăm femeile, ca să nu zic soţiile bigamului, mai prin noroi, mai pe un asfalt murdar, la gară, unde, dintr-un tren cam cu vagoane ca pe la noi, că era local, fără dunga aia groasă şi galbenă ca de WC de pe cele care traversau România spre Bulgaria, coboară un muncitor sovietic autentic, cu şapca bine cunoscută pe cap, cam şchiopătând el, că deh, îi cam degeraseră picioarele, atunci, pe frontul de Est. Se uită ei unii la alţii şi, când să plece trenul, Sofia Loren îşi lasă bagajul cu care traversase toată Uniunea Sovietică şi se năpusteşte în tren, unde plângeplânge- plânge, spre mirarea babelor vecine de la clasa a treia („pe bănci de lemn…” pardon, asta era „în scunda tavernă mohorâtă”). Filmul trece peste amănuntele la care nu poţi, ca spectator, să nu te gândeşti, ale urmărilor şi ne trezim cu ea acasă, în Italia, zburdând cu unul pe motocicletă, după ce distrusese cât putuse din moştenirea memorială a fostului ei soţ de zece sau douăsprezece zile. Sigur, îi spusese şi soacrei sale, care venise să o mustre că de ce umblă cu altul, că, de fapt, fi-su trăieşte bine grazie (!?) în URSS, are şi hazeaică şi fetiţă (că nu-mi aduc aminte cum se spune în limba lui Tolstoi şi Dostoievski acestui articol din decorul respectiv, ea i-a zis pe italieneşte bambina).
Dar să nu credeţi că lui Giovanni nu i s-a făcut brusc dor de fosta lui iubire, nu, dimpotrivă. Deşi familia se mută, alături de altele muncitoreşti, doar era dictatura proletariatului, nu?, într-un fel de sărbătoare de neuitat (vai), obişnuită şi pe la noi pe vremea lui Dej, într-un bloc nou, la oraş, adică gata cu izba, el rămâne tot trist şi abătut, ceea ce hazeaica şi observă. Finalmente îi vedem pe cei doi în faţa unei tovarăşe severe, cerând – ce credeţi? paşaport? nu - bilet de avion pentru Italia, că, pasămite, paşaport aveau. Deci nu tu viză de ieşire, cum se obişnuia prin aceste regiuni cam estice ale Europei, nu tu voie de la KGB să dai o fugă să-ţi vezi măicuţa bătrână, cu brâul – cum altfel? – de lână din Italia, unde ai lăsat-o venind să faci praf Uniunea Sovietică acum vreo 20 de ani, nimic din toate astea, iar aia, cooperantă, Galina Nikolaevna cred, ca actriţă, ce să vezi, chiar îi găseşte un loc, soţia lui acceptând cu un zâmbet înţelegător ca nu prea proaspătul cetăţean sovietic Anton (pesemne) şi mai nu ştim cum să se ducă singur, că mă-sa e foarte în vârstă etc. etc. Pe de altă parte, el îi promisese Giovannei, la plecarea pe frontul rusesc, că la întoarcere o să-i aducă o blană şi acum vine momentul în care trebuie să se ţină de cuvânt. Iată-l deci târguind o blană ceva mai ieftioară de la GUM (de n-o fi fost }UM, că amândouă erau la fel), de data asta fără hazeaică după el, şi pe urmă, ţuşti, la Milano, unde ea lucra la o fabrică de manechine. O fi trecut pe la maică-sa, o fi ocolit-o? asta don’ regizor nu ne mai spune, ci o ia pe scurtătură. În fine, în noaptea plecării lui, după refuzul net de la telefon, din cauza unei greve la CFRul italian (sic), FS cred, că n-am mai fost demult, el trebuie să aştepte trenul de Viena până a doua zi şi, agăţat de o prostituată, îi mai dă Sofiei Loren, din casa aceleia, care deja îşi arăta un sfârc (s-o fi văzut ăsta sau nu, acum câteva zeci de ani, când se leşina pe la noi pentru acest film?), şi i se dă adresa, îi achită femeii prestaţia pe care nu apucase nici să o `nceapă, iar el ia un taxi şi paşol na Giovanna. Că cetăţeanul sovietic care muncea avea bani occidentali, exact câţi îi trebuiau, inclusiv pentru curve (galanton, a plătit-o pe cea din Milano, deşi ea n-a mai prestat), ştie asta orice copil de ţâţă. Poate de azi. Trecem la Giovanna, care ascunde ceva într-o cameră, nu mai locuia nici ea în casa aia de la ţară şi îl primeşte pe Antonio pe întuneric, că era o furtună care să sublinieze linia sentimentelor eroilor. Când el îi spune să vină cu el, unde, te întrebi, în Uniunea Sovietică?, ea îi spune că are pe cineva, ba chiar şi-un pruncuşor, care ne e degrabă arătat în pătuţ, cu suzeta în gură, pusă atunci pe loc de mama sa, încă fără brâu de lână şi chiar fără fire albe că se vopsise, era doamnă. Observi, dar ce mai contează asta? că pruncuşorul dat ca sugaci, sau bebeluş, cum i se spune azi, era mai matur, după expresia ochilor mai puţin tâmpă şi părul abundent, decât situaţia pe care trebuia să o întruchipeze, părea, cel real, de vreo 4-5 ani. Aici drama îşi atinge culmile ei, amândoi au viaţa lor separată şi toată iubirea lor tinerească s-a dus dracului, prilej de feţe triste şi, poate, de lacrimi. Pe urmă el îi dă blana, ea şi-o pune la gât, iar în final, iată-l pe el în trenul carel ducea înapoi spre Moscova, via Viena. Dacă nici de data asta nu-l bagă ăia-n Gulag ca spion imperialist, atunci începi să crezi că Antonio devenise kaghebist el însuşi şi îi spionase el pe imperialiştii cei putrezi. Dar aici Vittorio de Sica ne lasă asupra setei noastre de adevăr.
Stiu că mi se poate obiecta că această dramă contează ca dramă, iar cele câteva licenţe nu sunt importante. Care licenţe şi care câteva, că e juma’ de coşcogea filmul numai propagandă sovietică? Fiind, însă, un film realist, te aşteptai la altceva. Poveşti ca asta s-au mai făcut, cu soldaţi care au avut un amor în timpul războiului şi pe urmă s-au dus la ei acasă. Când era vorba de nativi sovietici, şi fetele erau la fel, că nu era voie cu străinii, iar în celelalte filme, ţările unde rămâneau iubitele neconsolate erau, de obicei Italia, sau, mai rar, Franţa, şi SUA, unde, se ştie, nu era interzis să mergi în străinătate, să primeşti străini în casă, iar banii erau convertibili oriunde te-ai fi dus, chiar în lagărul estic, în care lui Giovanni îi merge atât de bine.
Numai că filmul nostru, mă rog, al lor, se potriveşte mănuşă pe un text recent al lui Alain Besançon despre Rusia (Sfânta Rusie, Humanitas, 2013). Prima propoziţie din această carte este edificatoare: „Tehnica minciunii e la fel de veche ca Rusia.” După ce ne explică de ce şi cum se minţea în imperiul ţarist („’e o adevărată artă aceea de a-i minţi pe străini’ observa Custine”), trecem mai departe: „Secolul XX a cunoscut însă o nouă versiune, mai complexă a ei: minciuna comunistă. ş…ţ E o minciună în două trepte.” Prima treaptă o lăsăm, a doua e mănuşa pereche a celei din film. „A doua treaptă a minciunii constă în a-l face pe martorul străin să creadă că în comunism realitatea este aceeaşi cu cea pe care o trăieşte acasă. De pildă: i se dă o cifră falsă privind creşterea economică. Străinul n-o crede şi corectează cifra. Nu e 10 %, ci, să spunem, 4 %. Dar, instinctiv, e înclinat să creadă că idealul economic este de aceeaşi natură şi în Est, şi în Vest: creşterea, îmbogăţirea, prosperitatea – fără să-şi dea seama însă că proiectul sovietic e radical diferit, ba chiar că, dacă există vreun proiect, acesta nu e un proiect economic în sensul în care-l înţelegem noi. Dubla referinţă (pe de o parte la realitatea obişnuită, pe de alta la pseudorealitatea ideologică) este resortul cel mai eficace al păcălirii străinului. I se prezintă un primar, un ziarist, un istoric, iar străinul crede că are de-a face cu un primar, cu un ziarist sau un istoric. Dacă e destul de ager la minte, nu va crede minciunile pe care i le vor servi aceste personaje, dar nu le va pune la îndoială funcţiile. Pentru el, ei vor fi „confraţi”: un profesor, dacă e şi el profesor, un primar, dacă e primar. La întoarcere, va povesti că s-a întâlnit la Moscova cu «omologul» său. Putem numi prima minciună logică (vorbirea mincinoasă), iar pe cea de-a doua, ontologică, fiindcă aici natura însăşi e falsificată prin scamatoria schimbării realităţii cu pseudorealitatea, care derutează gândirea interlocutorului.” Mă opresc din citat, atrăgând atenţia că în acest, faimos la vremea lui, film italiano-rusesc sau invers e vorba de minciuna pe care Alain Besançon o numeşte ontologică. Italianca se plimbă cu funcţionarul printr-un lan de floarea soarelui (de aici, pesemne, titlul filmului), ca şi cum ar fi într-o ţară liberă, bunăoară Italia, Germania, Franţa, şi găseşte morminte ale tuturor combatanţilor, nu numai ale celor autohtoni, ceea ce, în URSS nu era cazul. Acum, poate or fi un monument două şi pentru morţii inamici, înainte ioc. Menţionez, cu oarecare legătură cu subiectul că într-o ţară ca România puteţi vedea, între Mărăşeşti şi Oituz, un cimitir german din acelaşi prim război mondial cu monumentele respective. Dar România era o ţară liberă când s-a făcut asta şi o ţară liberă are alte moravuri decât vreo dictatură, fie ea şi a proletariatului.
Pe scurt, uitaţi-vă la I Girasole şi la altele de felul ăsta, dar fiţi preveniţi asupra minciunii ontologice, că altfel o să mai înghiţiţi multe altele, chiar din vremurile noastre şi nu numai din Rusia de azi, ci şi mai de-aproape. La CNN se dă, sau se dădea, o reclamă care ne informa că informaţie înseamnă: cunoaştere, putere, siguranţă.
Întrebarea nu este dacă Vittorio de Sica ştia sau nu ştia care e adevărul despre marea ţară de la răsărit. Întrebarea este câţi dintre cei care (mai) văd filmul înţeleg despre ce e vorba.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara