Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
A treia naraţiune de Gheorghe Schwartz


Moto: „Istoria a fost scrisă prin comploturi: o treime dintre ele adevărate, două treimi imaginare”. (Jean-Paul Rosenberg)

În anul 1868, poliţia a început să supravegheze atent două clădiri aflate faţă în faţă pe Avenue d’Eylau. Iată ce a putut citi scribul în arhivă1: „(16 aprilie) Numitul R. (desigur numele complet – nota scribului), mai cunoscut ca «Medium Olfert», a fost luat sub o mai strictă supraveghere în urma sesizărilor domnilor marchiz Juan Olobrado şi dr. Marcel Lavine, preot la biserica Sfântul Ştefan2. Din primele observaţii, s-a putut nota un orar destul de neobişnuit, chiar dacă surprinzător de constant, al desfăşurării activităţilor lui R. Aproape în nici o dimineaţă nu părăseşte locuinţa înainte de ora unsprezece şi jumătate. Porneşte cu pas hotărât pe Avenue d’Eylau spre l’Étoile. În dreptul magazinului de pielărie de lux „Jaubert”, traversează strada şi pătrunde în intrândul ce-l duce la Café de Brie. La ora doisprezece fix, se înfăţişează (zilnic) la aceeaşi masă în separeul aflat în partea dreaptă (venind dinspre intrare). Acolo pare să fie aşteptat de mai multe persoane, în mare majoritate de sex feminin. Nu întotdeauna aceleaşi, însă de fiecare dată au fost identificaţi şi membrii ai aşa-numitului «Le Group». Probabil că persoanele străine de acea organizaţie au fost invitate cu scopul de a fi racolate, întrucât încercările de a introduce oameni de-ai noştri nu au reuşit până acum, ceea ce dovedeşte că este necesară o strictă recomandare pentru a fi acceptat la masa conspirativă [sic! – nota scribului]. După venirea lui R., câteodată, li se cere chelnerilor să tragă draperia. Dar nu de fiecare dată. Cam după o oră – o oră şi jumătate, părăseşte cafeneaua. Întotdeauna singur. (Desigur pentru a abate atenţia de la asocierea celor ce s-au întâlnit. După câteva minute, pleacă şi ceilalţi. R. se îndreaptă agale – nu mai calcă atât de hotărât ca la venire, fiind evident că şia încheiat misiunea de moment şi ia masa în oraş. De cele mai multe ori singur. Alege restaurantul după ce citeşte atent meniul afişat în stradă. În jurul orei şaptesprezece, revine acasă şi iese din nou seara: trece strada, pătrunde în clădirea de vizavi, însă nu rămâne acolo decât foarte puţine minute, de presupus doar pentru a verifica pregătirea întâlnirii de mai târziu. Apoi, fie se întoarce acasă, fie intră la bodega (destul de modestă) de la numărul 127, unde se cinsteşte cu oameni ce par mult sub prestigiul situaţiei sale sociale. Uneori, participă la incidentele atât de frecvente în asemenea localuri. Abia cu puţin înainte de miezul nopţii, se duce din nou în casa unde a stat atât de puţin, însă, de data asta, rămâne acolo trei-patru ore. Între timp, în clădirea respectivă s-a adunat deja mai multă lume. În faţa uşii masive ce dă în casa scărilor se găsesc doi paznici care nu lasă decât cunoscuţii să intre. A doua zi, cu excepţia duminicilor, R. o ia de la capăt – întotdeauna după acelaşi program.” Semnat citeţ: Comisar principal Theodor Drouot.
(…3)
(23 aprilie) „Astăzi, 23 aprilie, ora 0,30, aşa cum ni s-a precizat conform ordinului primit, am forţat intrarea în apartamentul unde îşi desfăşoară activităţile aşa-numitul «Le Group». Au pătruns unsprezece agenţi, iar doi au rămas la poarta din stradă şi alţi doi la uşa ce dă în casa scărilor. În apartamentul de la etajul II se aflau doar opt persoane (cinci bărbaţi şi trei femei), însă fiindcă s-a raportat că în seara de 22 aprilie au intrat în imobil douăzeci şi trei oameni (unsprezece bărbaţi şi douăsprezece femei), am procedat şi la percheziţionarea apartamentului de la etajul de deasupra. Unde, într-adevăr, au mai fost identificate alte nouă persoane (trei bărbaţi şi şase femei). Printre ele, şi R. Era ora 0,53. Nici una dintre persoanele găsite acolo nu-şi are reşedinţa în acel loc. Dintr-un calcul simplu, rezultă că nau fost găsite, cu toate strădaniile agenţilor noştri, trei bărbaţi şi două femei. Ceea ce dovedeşte, încă o dată, că suspiciunile poliţiei sunt pe deplin întemeiate. Aşa cum ni s-a precizat, conform ordinului primit, persoanele identificate nu au fost conduse la secţie, ci au fost legitimate şi interogate la faţa locului. Unele dintre declaraţiile obţinute nu se suprapun peste actele respectivilor suspecţi. De pildă, după cum s-a poate vedea din tabel4, cineva care s-a prezentat drept «Edward Somerset, Al doilea marchiz de Worcester», susţinând apoi că ar fi şi Earl of Glamorgan şi Baron Beaufort, s-a dovedit a fi doar Jean Louis Frassart, proprietarul farmaciei Frassart & Frassart, din Place De La Sorbonne. Deşi i s-a subliniat că nu este deloc înţelept să încerce să inducă organele oficiale în eroare, mai ales că adevărul oricum iese la suprafaţă, Frassart, care părea pe deasupra şi turmentat, a continuat să mintă în continuare cu aceeaşi neruşinare, pretinzând că a inventat o mulţime de lucruri – chiar şi maşina cu aburi! –, ceea ce a întrecut orice măsură, aşa că agenţii au putut fi cu greu înfrânaţi să… [Cuvânt şters – nota scribului]. Ceea ce s-a prezentat şi mai neplăcut pentru noi a fost că farmacistul Frassart a vrut să ne prezinte şi pe «James Butler, primul duce de Ormonde» şi chiar şi pe «nunţiul papal Giovanni Batista Rinuccini, trimisul lui Inocenţiu al X-lea». Interesându-ne, am aflat că Sanctitatea Sa Inocenţiu al X-lea a trăit cu trei veacuri în urmă. Şi nici cei pe care a vrut să ni se prezinte cu titluri atât de pompoase n-au fost mai convingători, părând şi ei sub influenţa alcoolului.” Raportul se încheie cu două dileme neelucidate de comisarul principal Drouot. Unu: a nimerit el, împreună cu oamenii săi, într-o casă de nebuni sau doar în mijlocul unei petreceri unde mai toţi participanţii erau atât de beţi încât băteau cu atâta nonşalanţă câmpii? Şi doi: deşi era evident din interesul arătat de superiorii săi că «Le Group» trebuia distrus, el, comisarul Drouot, n-a găsit motivul legal prin care să acţioneze mai departe. Chiar dacă erau nebuni ori doar turmentaţi, oamenii aceia n-au făcut scandal în public şi, în urma percheziţionării amănunţite a celor două etaje, n-au fost găsite materiale compromiţătoare care să ateste iniţiative sau activităţi primejdioase pentru ordinea de drept a Franţei. Percheziţia – în cadrul căreia s-au căutat în mod zadarnic şi ieşiri secrete – a durat mai multe ore, vreme cât persoanele reţinute au putut să aţipească fiecare în ce fotoliu sau pe ce canapea a apucat. Somnul acela le-a prins bine şi dimineaţa n-au mai susţinut că ar fi personaje din secolul al XVII-lea, ci şi-au recunoscut adevăratele identităţi. „Noaptea au fost doar beţi, dar beţi pulbere, dacă au fost în stare să se dea personaje atât de importante într-un fel atât de absurd. De pildă, persoana care a spus că este nici mai mult, nici mai puţin decât «nunţiul papal Giovanni Batista Rinuccini, trimisul lui Inocenţiu al X-lea în Anglia» era femeie!”, a recunoscut comisarul pe marginea raportului. În lipsa unui pretext legal, n-a cutezat să aresteze pe nimeni: o dată, că ordinul a fost clar că suspecţii nu trebuiau să fie conduşi la poliţie, ci cercetaţi la faţa locului (ceea ce s-a şi executat) şi, a doua oară, că din identităţile reale ale acelor persoane reieşea că nu erau toţi chiar fitecine. Cu aceasta, comisarul Drouot a răsuflat uşurat, crezând că misiunea i s-a încheiat. (Nu primea el, un simplu comisar principal, în fiecare zi dispoziţii de la nivele atât de înalte! De la nivele care te fac mereu să tremuri fiindcă nu ştii cum îţi va fi apreciată munca! De multe ori, execuţi ceea ce ţi se cere şi, dacă lucrurile n-au respectat întocmai legile şi regulamentele, ajungi tu ţap ispăşitor pentru mânăria pusă la cale de sus de tot! Nu, el, comisarul principal Drouot, n-a ajuns de pomană vulpe bătrână, aşa că şi-a antrenat nasul să miroase primejdiile de la distanţă! El, comisarul principal Drouot, nu va încălca legile şi regulamentele nici să-l tai! Numai aşa va putea scăpa!) Oare? Misiunea lui Drouot s-a terminat, dar nu şi cazul!
– Comisarul ăsta nu este decât un idiot, au răbufnit şefii săi. I s-a dat clar de înţeles ce avea de făcut! Cum să te numeşti poliţist, dacă nu eşti în stare să fabrici o acuză indubitabilă, atunci când aşa ceva este atât de necesar?
În cabinetul ministrului, domnul marchiz Juan Olobrado şi doctorul Marcel Lavine, preotul de la biserica Sfântul Ştefan, au compătimit şi ei halul în care au ajuns serviciile franceze.
Marchizul Olobrado beneficia de relaţii suspuse, toată lumea ştiind că el însuşi, născut la Granada, se cunoştea din copilărie cu viitoarea împărăteasă Eugénie, fiica lui Don Cipriano Palafox de Guzmán y Portocarrero, Conte de Teba şi mai târziu şi de Montijo. Don Cipriano avea titluri răsunătoare, însă destul de recente, ceea ce a prilejuit un bun prilej ca vechile familii să nu-l accepte, subliniind că şia făcut blazonul doar din comerţul cu fructe şi vin. Însă contele de Teba a luat repede obiceiurile clasei unde i-a pătruns şi fiica, Maria Eugénia Ignacia Augustina Palafox de Guzmán Portocarrero y Kirkpatrick, care a fost supusă unei educaţii catolice severe. Cum prima încercare de căsătorie a lui Napoleon III (cu Adelheid zu Hohenlohe-Langenburg) a eşuat, fiindcă nici însuşi împăratul francez n-a fost socotit cu sânge albastru suficient de vechi pentru o rudă atât de apropiată de regina Victoria a Marii Britanii, perechea imperială de la Paris, urmaşa noii înalte aristocraţii instaurată de Napoleon Bonaparte şi – să nu uităm, totuşi! – născută dintr-o revoluţie antimonarhică, trebuia să arate prin etichetă şi fast că titlul i se cuvine. Marchizul Olobrado s-a prezentat drept o figură mai mult decât potrivită pentru acest scop: arogant, înfumurat, extrem de elegant, ambiţios şi aventurier, naţionalist în exces, aşa cum doar cei ce adoptă o nouă patrie pot fi. Relaţiei sale din tinereţe cu familia împărătesei i-a creat o aură pe care nimeni nu s-a obosit s-o controleze. Aşa că a avut mereu uşa deschisă la Eugénie. Iar pornirile naţionaliste l-au apropiat de doctorul Lavine.
Acesta, preot apreciat pentru predicile sale în care pildele biblice erau aplicate unor situaţii din viaţa contemporană, era şi editorul revistei de mare succes Rai şi iad, o revistă cu profil unic în peisajul publicistic, întrucât nu conţinea doar articolele obişnuite din publicaţiile religioase, ci se ocupa în mare măsură şi de scandalurile zilei, dându-le o interpretare cu argumente din Scriptură. Cancanurile într-un limbaj naţionalist-bisericesc au constituit reţeta ineditei materii prime pentru imensul succes de public. Bineînţeles, cele mai citite au fost editorialele mereu polemice semnate de însuşi dr. Lavine, editoriale scrise în limbajul folosit de la amvon, dar ocupându-se de subiectele fierbinţi ale zilei. Stilul alert, precum şi prezentarea grafică de cea mai bună calitate au făcut din Rai şi iad unul dintre ziarele cu cel mai mare tiraj, existând şi numeroase abonamente în teritoriile de peste mări, însă şi în afara graniţelor administrative ale Franţei.
Cu toate că puteau fi întâlniţi mai mereu împreună, doctorul Lavine şi marchizul Olobrado se deosebeau întru totul în felul lor de a fi. Întru totul! Marchizul, extravertit, gălăgios, atent să fie tot timpul în centrul atenţiei, obositor, monopoliza orice discuţie, emitea păreri imperative, nu dădea loc să fie contrazis. (Se spunea că a avut şi o mulţime de dueluri, un subiect de notorietate, însă despre care nimeni nu cunoştea amănunte.) Preotul se mulţumea să vorbească de la amvon şi prin ziarul său. În rest, era mai degrabă tăcut. Cei ce nu l-au văzut personal şi-l imaginau, pe bună dreptate, asemănător cu Savonarola, tunând şi fulgerând încruntat. Nu mică le era uimirea când, în ciuda veşnicelor polemici pline de forţă din presă ale personajului public, Lavine afişa mai degrabă un aer bonom, deşi zâmbetul ironic nu-i lipsea niciodată de pe buze, iar tăcerile sale păreau că vorbesc şi ele. Şi ce efect extraordinar îi aveau insinuările cele mai grave, spuse cu acel zâmbet nelipsit! Ironic şi bonom, în acelaşi timp!
Formau o pereche ciudată cei doi, mai ales că se manifestau atât de diferit în cele mai diverse prilejuri: la operă, la recepţiile oficiale, în intimitatea împărătesei, pe stradă. Şi costumaţia le contrasta puternic: Olobrado întotdeauna îmbrăcat sclipitor, fie că purta uniforma de colonel plină de fireturi şi de decoraţii, fie că avea pe el un costum civil, în vreme ce Lavine n-a fost văzut niciodată decât în haina neagră de preot, o robă curată dar ponosită, parcă aceeaşi de ani şi ani de zile. Şi în cabinetul ministrului, diatribele marchizului au fost de neoprit, vocea putându-i fi recepţionată distinct până în anticameră, nimeni neapucând să răspundă la teatralele sale întrebări retorice. Şi n-a putut fi oprit până când preotul, pe un tonul său aproape şoptit, a întrebat5:
– Domnule ministru, domnia voastră ştie cine a fost Edward Somerset, marchiz de Worcester, cel drept care s-a dat individul interogat de poliţiştii comisarului principal Drouot? (Era o intervenţie tipică pentru doctorul Lavine: în ciuda aparentei sale spontaneităţi, el îşi pregătea în amănunte fiecare spusă. Aşa că a cheltuit mai multe ore la Biblioteca Naţională, în vreme ce Olobrado şi-a petrecut dimineaţa la croitor.)
– Ce importanţă are?! Tâmpitul acesta de comisar l-a identificat ca fiind… că a fost cineva de acum trei veacuri!
– Acum două veacuri, l-a corectat Lavine. Olobrado a vrut să dea drumul unei noi cascade gălăgioase de cuvinte, dar preotul – probabil singura forţă din lume capabilă de a-l opri –, i-a tăiat elenul. Are importanţă! Dacă bietul comisar a putut să afle câte ceva despre Edward Somerset, n-avem voie să ignorăm nici noi asemenea informaţii, de vrem să elucidăm cazul. Edward Somerset a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni pe care i-a avut atunci Anglia. Poate cel mai bogat. Ruinele cetăţii de la Glamorgan o arată din plin. A fost bogat, inteligent, loial monarhului şi… şi un extrem de prost strateg. Toate astea l-au făcut să-l finanţeze cu sume uriaşe pe nefericitul rege Carol I, cel ce va sfârşi pe eşafod. Şi Somerset ar fi putut avea aceeaşi soartă, însă a scăpat doar cu prizonieratul în Turnul Londrei. Şi nici după restaurare nu i s-au prea mai recunoscut titlurile. Însă a fost un om hotărât şi foarte inteligent. Ministrul tuşi discret: decât să asculte poveştile astea, avea şi lucruri mult mai importante de făcut. O clipă, doar: după eliberarea din închisoare – de bănuit că datorită intervenţiei lui Cromwell însuşi, principalul beneficiar al confiscării uriaşei averi a marchizului de Worcester -, acesta, după intervenţiile dezastruoase în favoarea regelui, s-a întors la pasiunea sa – inventica. În 1663, a publicat o cărţulie intitulată Secolul invenţiilor, Century of Inventions. Acolo se află, într-adevăr, printre altele, şi o instalaţie bazată pe forţa aburilor. Edward Somerset a fost în vremurile tulburi ale războaielor civile din Anglia ceea ce a fost Leonardo da Vinci, cu un veac şi jumătate înaintea sa, în Italia şi în Franţa.
– A şi pictat?
„Ministrul acesta nu este decât un tâmpit!” i s-a confirmat preotului. Cu atât mai bine…
– A desenat extrem de corect schiţele invenţiilor sale. Citind lista persoanelor identificate de oamenii lui Drouot, în dreptul mai multor nume luate din declaraţii şi din actele personale se află şi ceea ce au declarat noaptea – şi nu dimineaţa – că ar fi fiecare dintre ei. Adică nu fiecare: doar şase indivizi şi-au atribuit alte identităţi. Lavine citi de pe o foaie: „Farmacistul Frassart Jean Louis – Edward Somerset, marchiz de Worcester; avocatul de Place Remi Bertrand – James Butler, primul duce de Ormonde; contesa Adelaide Marie Augustine Louise de Cabral – Margaret O’Brien, daughter of the Earl of Thomond; Stan Georges Paul, docher (! Lavine a scăpat un fluierat uşor !) – nunţiul apostolic Giovanni Batista Rinuccini şi, desigur, R. însuşi – Leonardo da Vinci. Într-o primă fază, celelalte persoane interogate au susţinut şi ele aceste identităţi ale tovarăşilor lor. Comisarul dumneavoastră este un om conştiincios, păcat că va trebui să scăpaţi de el! (Ministrul, căruia conştiinciosul şi atât de prudentul Drouot nu-i era antipatic, îşi notă în gând că va trebui să-l dea afară. Ceea ce a şi dispus a doua zi.) Ce observaţi de aici? Că dispunem de nişte nume reale, atestate istoric şi toate, cu excepţia lui Leonardo da Vinci, nu numai contemporane între ele, ci având legături strânse unele cu celelalte. Şi mai avem şi remarca lui Frassart – Edward Somerset cum că a fost aşteptată în seara aceea şi majestatea sa Regele Carol I, care nu se ştia din ce motiv nu s-a putut prezenta, în ciuda multelor strigări care s-au făcut. (Pe ministru, discursul lui Lavine l-a depăşit total. „De obicei, şi-a spus el, preotul vorbeşte mult mai limpede, n-ai cum să nu-l urmăreşti cu atenţie, dar acum…”) Asta ar fi una, a continuat Lavine. Acum, să ne întoarcem puţin la instalaţia cu aburi, acel strămoş al locomotivei! Century of Inventions a fost reţinută mai mult pentru acest capitol, dar sunt acolo şi destule alte idei şi invenţii, schiţe şi calcule preluate „în mod independent”, cum se spune, de alţii, cu mult mai târziu. Aşadar, să rămânem doar la maşina cu aburi: când Heron din Alexandria, pe vremea Mântuitorului nostru, Isus Cristos, a născocit aeolipile, prima maşină cu aburi de care ştim – dacă nu-l luăm în considerare şi pe Arhimede -, schiţele sale au fost extrem de asemănătoare cu cele ale lui Edward Somerset din veacul al XVII-lea. Iar, acum o sută de ani, rusul Polzunov ne-a lăsat şi el desene la fel de asemănătoare. Nu ştim dacă Somerset sau Polzunov au avut cunoştinţă de schiţele lui Heron. Mai degrabă nu. Şi nici dacă Thomas Newcomen şi, apoi, James Watt s-au inspirat din lucrările predecesorilor lor. Dar de unde similitudini atât de netăgă- duit? (Ministrul se gândea la ale lui. Aşa că a apucat să-şi analizeze şi propria stare de moment. Şi astfel îşi aminti că intestinele nu-i dădeau pace. Chiar mai mult decât de obicei. Conştientiză că se simţea rău. Şi pe cât se analiza mai atent, cu atât descoperea mai multe neplăceri. Ar fi trebuit să viziteze toaleta, dar nu-i putea părăsi pe cei doi oaspeţi atât de influenţi.)
Noroc doar că nici ministrul nu era de ieri de alaltăieri. Sub tăblia biroului avea un buton cu care putea semnaliza nebăgat de seamă cu şeful de cabinet. Aşa că i-a transmis funcţionarului să intre, să se scuze şi să-i comunice ceva la ureche. Ceea ce s-a şi întâmplat prompt. Ministrul s-a ridicat agitat, scuzânduse la cei doi oaspeţi de seamă: evenimente urgente îl obligă să se prezinte imediat la guvern. Cu mutra sa de ober, şeful de cabinet a venit prompt, însă ministrul n-a mai putut nici să-şi conducă oaspeţii, livid, alb ca varul, ţâşni pe lângă ei şi fugi spre baie.
Doctorul Lavine n-a fost prea deranjat că excursul său a fost întrerupt atât de brusc. În fond, el n-a făcut în faţa ministrului decât să-şi formuleze cu voce tare editorialul pentru Rai şi iad. Editorial ce a şi apărut în numărul următor. Unde preotul deplângea „atât de regretabila abolire a autorităţii Sfântului Oficiu”! Ceea ce se întâmpla în Parisul anului 1868, în plin centrul urbei, pe Avenue d’Eylau, ar fi fost un subiect tipic pentru Inchiziţie şi nu s-ar fi putut finaliza decât cu rugul pe care sfârşeau vrăjitoarele şi vrăjitorii. „Căci ce e aşa-numitul «Le Group», îşi argumenta Lavine vorbele, ce altceva decât o adunătură periculoasă, extrem de bine pregătită, intenţionând să schimbe ordinea de drept, folosindu-se de mijloace oculte? Acei indivizi, total străini de interesele Franţei, asemenea pilduitorului şarpe ascuns la sân, proveniţi conducătorii lor atât din tradiţia diabolică iudeomasonică, cât şi agenţi a unor puteri străine, au o putere neîngrădită datorită uneltelor lor misterioase, senzaţionaliste. Folosindu-se de transmutarea sufletelor – metempsihoza nefiind tăgăduită nici de Biserică -, ei practică într-o cvasilegalitate tehnici cu ajutorul cărora insinuează în simpatizanţii lor convingeri care fac din aceştia fanatici ai ţelurilor criminale. Aşa că se pun două probleme, pe care unii miniştrii mult prea îngăduitori6 vor trebui să le gestioneze cu cea mai mare asprime: unu – să verifice în amănunţime rolul istoric al personajelor chemate la întâlnirile acestor adevărate sabaturi ale vrăjitoarelor şi doi – să verifice la fel de atent şi pe cei ce iau parte la adunările secrete şi atât de exclusive. În privinţa punctului unu, este evident că oficialităţile nici nu sunt interesate şi nici nu au pregătirea necesară pentru a afla despre ce este vorba. La descinderea din noaptea de 22 spre 23 aprilie, a fost identificat un număr de douăzeci şi trei persoane care au intrat în clădire şi n-au fost găsite decât şaptesprezece – opt bărbaţi şi nouă femei! Ceea ce denotă o gravă şi de neiertat eroare a anchetei! Unde au dispărut celelalte şase persoane, trei bărbaţi şi trei femei? Unde? După informaţiile noastre, vinovat de această neglijenţă crasă a fost găsit comisarul principal Drouot, motiv pentru care a şi fost destituit. Dată fiind gravitatea cazului, considerăm că simpla destituire nu ajunge! Din surse din interiorul poliţiei, am aflat drept cine se dădeau suspecţii, personaje extrem de bine alese de către conjuraţi! Da, de către conjuraţi! Căci aici am ajuns: cum pot fi altfel numiţi nişte indivizi care se întâlnesc în diferite locuri conspirative pe ascuns, care îşi racolează membrii în urma unor studieri detailate a celor pe care să-i atragă şi să- i facă sclavi lipsiţi de voinţă în mâinile lor? Vom reveni în ediţiile viitoare cu amănunte despre acel Edward Somerset din veacul al XVII-lea, cel în jurul căruia se învârte vechiul laţ cu care să fie prinşi contemporanii noştri. Nu există o mai mare putere de a înşela decât folosirea unor date atestabile utilizate în scopurile dorite de manipulator. Căci nu te prea îndoieşti de ceva dacă eşti trimis să consulţi surse ştiinţifice doveditoare. Pe Edward Somerset, al doilea Marchiz de Worcester, cunoscut şi drept Lordul Herbert of Ragland, poate să-l găsească oricine în orice enciclopedie. Chiar şi în Larousse.”
Subiectul a fost parţial întrerupt în următoarele numere din Rai şi iad, întrucât la Paris mai erau şi alte persoane cu capacitatea de a sta de vorbă cu morţii, iar tânăra Mary Marschall şi, mai ales, Florence Marryat, fiica unui autor prolific, s-au regăsit şi ele în diatribele preotului. Se pare că acesta a avut fler: Florence Marryat (viitoarea Ross-Church şi Lean) a devenit, cu timpul, un personaj extrem de popular, cartea ei din 1891, There Is No Death, va deveni, pentru decenii, unul dintre volumele cele mai vândute în Europa şi în America. Când de Mary Marschall a început să se intereseze Sir William Crookes, cel devenit celebru pentru descoperirea taliului, editorialele doctorului Lavine au luat un alt curs, ele delimitându-i în mod limpede pe adepţii inocenţi ai spiritismului de conspiratorii de genul grupului lui Raul. Căci bine spune Sfântul Augustin (în Despre geneză în sens literal): „Dumnezeu veşnic în repaus, totuşi toate le mişcă”. „Nu trebuie să ne îndoim de spiritul imaterial, a scris preotul, trebuie doar ca sursele care ni-l tălmăcesc să fie curate”. Şi aşa, «Le Group» a putut fi mai uşor catalogat, pe înţelesul oricărui cititor, în categoria conspiratorilor versus reprezentanţii „spiritismului inocent”. Kardec, Luscher şi majoritatea vechilor spiritişti au luat cunoştinţă de atacurile din Rai şi iad, însă n-au luat atitudine. Şi Al Nouăzeci şi cincilea şi-a văzut de ale lui. După incidentul din noaptea de 23 spre 24 aprilie, singura modificare în orarul său zilnic a fost că reuniunile de noapte ale Grupului nu se mai desfăşurau în apartamentul de vizavi de reşedinţa sa, ci chiar în salonul încăpător al propriei locuinţe. Poliţia continua să supravegheze această activitate, dar nici comisarul însărcinat după destituirea lui Drouot n-a dat dovadă de mai multă iniţiativă. În Rai şi iad au apărut atacuri tot mai vehemente împotriva spiritismului, Chiar şi din surse schismatice. De pildă, a fost citată tot mai populara Ellen White, care asimila spiritismul cu lucrarea diavolului şi a îngerilor căzuţi. Totuşi, nici campania lui Lavine şi nici demersurile lui Olobrado n-au mai avut deocamdată urmări7. Deocamdată.

1. Pentru o mai bună înţelegere a textului, scribul a evitat greşelile de ortografie şi dezacordurile, a introdus semnele de punctuaţie etc.
2. „O mai strictă supraveghere”, de unde rezultă că Al Nouăzeci şi cincilea a fost în atenţia lucrătorilor de poliţie şi înainte de acea dată, chiar dacă scribul n-a găsit înscrisuri în acel sens.
3. Conţinutul a unui lung şir de rapoarte cu conţinut aproape identic.
4. Tabelul anexat dovedeşte că a suferit numeroase ştersături şi corectări succesive.
5. În cartea sa Presa naţionalistă franceză din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, profesorul Lasarof a afirmat, în legătură cu impactul gazetei Rai şi iad, că vocea înceată a lui Lavine făcea parte dintr-o strategie, aşa cum fiecare manifestare a editorului publicaţiei n-a fost întâmplătoare: preotul vorbea fără să ridice vocea, obligându-i astfel pe cei ce-l ascultau la un surplus de atenţie. („Tunetele din vocea înceată a doctorului Lavine” se intitulează capitolul respectiv din lucrarea, apărută la Lyon în 1906, imediat după reabilitarea căpitanului Dreyfus. Lasarof a fost unul dintre primii dreyfusarzi, dar a rămas mai puţin cunoscut pentru că a murit de tuberculoză încă înainte de a apuca să-şi vadă volumul tipărit, iar în cea mai mare parte a timpului cât procesul căpitanului evreu s-a desfăşurat în diferitele faze, el s-a aflat departe de Paris, petrecându- şi zilele într-un sanatoriu din Elveţia, unde a şi murit la doar treizeci şi opt ani.)
6. Sub Napoleon III, postul de primministru a fost vacant, aşa că nu putea fi acuzat guvernul în întregime de către cineva cu acces direct la familia imperială.
7. Marchizul n-a avut succes la împărăteasă în legătură cu Raul: ocultismul era pentru Eugénie mult mai palpitant decât intrigile politice.



(Fragment din romanul AGNUS DEI, ultimul roman din ciclul CELOR O SUT|, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche.)



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara