Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Absenţa lui Horia Bernea de Gabriel Liiceanu


Era decembrie, dar nici un fulg de zăpadă nu căzuse în iarna aceasta. Biserica Mavrogheni gemea de lume, iar cei care nu încăpuseră înăuntru stăteau cuviincios în prelungirea pridvorului, după care rîndul se întorcea cu faţa spre biserică şi se întindea de-a lungul curţii pînă aproape de poartă. Oamenii aflaţi în acest rînd puteau vedea soldaţii din garda de onoare, aliniaţi în dreapta scărilor bisericii, purtînd berete albastre şi mînuşi albe. Soldatul de la piciorul scării ţinea pe braţe o pernă din catifea mov pe care se puteau vedea panglicile şi metalul strălucitor al unei decoraţii. �Cîte fiinţe, îmi spuneam, poate strînge laolaltă o absenţă şi ce complicitate se naşte între ei în numele celui mort!"
Slujba era făcută de-un înalt sobor, iar patriarhul însuşi citea liturghia. Groapa aştepta, gata făcută, în curtea bisericii şi cînd am văzut-o de-aproape m-a uimit adîncimea ei. Dădeai peste ea, pe mîna stîngă de cum intrai în curte pe sub clopotniţă, la cîţiva metri de zidul care despărţea incinta bisericii de stradă.
După slujbă, aşa cum se face, sicriul a fost adus la groapă pe umerii prietenilor şi pe mine lucrul acesta - ca şi la înmormîntarea lui Noica - m-a trimis cu gîndul nu la un ritual autohton, ci la un fel înalt de a sublinia în toată măreţia ei statura celui purtat către moarte. Mă fascinează legănarea mersului în acelaşi pas al bărbaţilor care poartă sicriul. Ei nu pot fi oricine, ci numai discipoli sau prietenii lui apropiaţi, cei care, în viaţă, au fost pentru cel dispărut emulii sau egalii lui. Numai ei au dreptul să adauge episodul final la suma episoadelor trăite împreună, prin care s-a alcătuit un destin comun pe cîmpul de luptă invizibil al vieţii. Prin ridicarea sicriului pe umeri orizontalitatea celui mort - şi oarecum înfrîngerea lui prin moarte - este anulată pentru o clipă şi el îşi capătă, prin glorificarea prietenilor, înălţimea, devenită acum vizibilă, pe care a instituit-o şi a purtat-o cu sine prin viaţă.
Sicriul a fost pus pe cele două bîrne aşezate transversal peste groapă, iar groparii şi-au petrecut frînghiile pe sub capetele lui, urmînd ca după înlăturarea bîrnelor, să-l coboare încet pînă în fundul gropii. Din spatele bisericii s-au auzit trei salve, trase de plutonul care însoţea garda de onoare.


Horia Bernea murise la Paris, cu cinci zile în urmă, într-o luni, 4 decembrie, la ora 7 seara. Ieşise din spital cu o săptămînă înainte, după ce unul dintre cei mai renumiţi chirurgi din Franţa, profesorul Dreyfuss, îi făcuse o înlocuire de valvă. Operaţia, după spusele cardiologului parizian Şerban Mihăileanu, prietenul la care Bernea trăsese după externare, fusese ireproşabilă. Tot ce s-a întîmplat apoi era pus de către acesta în seama planurilor absconse ale divinităţii. �Vedeţi, medicina îşi are transcendenţa ei, în sensul că ceea ce în ordine medicală n-ar trebui să se întîmple, în realitate se întîmplă totuşi." Bernea stătuse în spital, sub îngrijire postoperatorie, o săptămînă şi, cu firea lui năvalnică şi bombănitoare, muştruluise fără încetare pe toată lumea din jur. A fost fericit să ajungă în casa prietenului său, undeva într-un banlieue sudic al Parisului. Duminică 3 decembrie făcuse prima plimbare, iar luni seara se pregătea să iasă, cu soţia sa Marga, într-o vizită. Erau singuri în casă cînd, în dreptul unui fotoliu din living, Bernea a bătut aerul cu mîna şi a apucat să mai strige o dată numele soţiei sale. Apoi s-a prăbuşit �cu faţa către Răsărit", cum avea să-mi precizeze, arătîndu-mi locul, doctorul Mihăileanu, în casa căruia mă aflam zece zile mai tîrziu, ajuns la Paris cu gîndul de a merge pe urmele sfîrşitului lui.
L-am visat în noaptea de după moartea lui, cu acea �senzorialitate" specifică visului, care o imită atît de bine pe cea reală şi care te face, trezindu-te, să nu ai nici o îndoială că l-ai avut pe celălalt în faţă, că l-ai atins şi i-ai vorbit. Aceste stări de graţie nocturne redeschid relaţia noastră cu moartea, pe care slujba înmormîntării şi punerea în mormînt păreau să o fi închis. �Ei bine, nu e adevărat că "totul s-a încheiat"", pare să fie morala acestei vizitări în somn. Există, iată, o punte pe care cel care a trecut-o poate să revină, pentru a ne lăsa să înţelegem că el nu a dispărut fără urme şi că într-un sens absolut el continuă să existe.
Dar cum şi de ce ne alege, pentru a face semn, pe unul sau pe altul dintre cei care i-am fost aproape?
Cînd visul a început, Bernea era aşezat pe scaunul din pînză de cort întinsă între rame de lemn, din atelierul său. Era îmbrăcat într-o salopetă. M-am aşezat pe jos, în dreptul scaunului, punîndu-mi capul pe genunchii lui. Apoi l-am cuprins cu braţele şi i-am spus: �Dacă ai şti cît mă bucur că te văd! Spune-mi, cum este?" - �Mi-e atît de silă", mi-a răspuns, �atît de silă!"
Cînd i-am povestit visul lui Mihăileanu, la Paris, mi-a spus că începuse �desprinderea" şi că momentul acesta, de început al ei, era, pentru cel care tocmai trecuse �dincolo", cel mai greu.

M-a izbit în mai multe rînduri la înmormîntări sentimentul de superioritate pe care îl au cei rămaşi în viaţă faţă de cel mort. �Eu sînt încă aici", pare că-şi spune fiecare, �în timp ce el a plecat". Pesemne că însuşi instinctul vieţii e cel care sădeşte în noi gîndul că a fi în viaţă este un �merit".
Instinctul acesta nu mai funcţionează însă cînd cel dispărut este un prieten. Pentru că el făcea parte din ecuaţia vieţii tale, ceva în această ecuaţie se strică. Pornirea orgolioasă de a rămîne înfipt cu picioarele în tărîmul vieţii dispare, pentru că însăşi viaţa îşi pierde din forţa de atracţie. Cel dispărut ia cu el o parte din tine - partea aceea pe care o aveaţi în comun - şi prin acest transport el este de fapt însoţit în plecarea lui de aici. Dispariţia unui prieten conţine în ea sugestia că ne-am putea muta de aici, ca şi cum centrul de greutate al lucrurilor şi al vieţii a trecut, o dată cu el, în alt teritoriu. în acest sens, un prieten care dispare este repetiţia generală a propriului tău sfîrşit.

Toate morţile neaşteptate au ceva din aparenţa unei scamatorii. Cel care, pînă adineaori, organizase, prin prezenţa lui, o lume, dispare pur şi simplu. Misterul morţii tocmai în asta constă: în disproporţia dintre promptitudinea cu care cineva încetează să fie şi golul formidabil pe care îl generează în consecinţă absenţa lui. Cu cît golul acesta este mai mare, cu atît scamatoria morţii pare mai reuşită. Ridici capacul cutiei care era viaţa celuilalt şi înăuntru nu mai e nimeni. Decorul nu s-a schimbat. Totul a rămas pe loc: casa lui, lucrurile lui în ea - hainele atîrnate în dulap, pipa cu cutia de tutun golită pe jumătate, cartea pe care tocmai o citea, o pagină rămasă pe birou cu cîteva rînduri scrise în grabă, un tablou pe care trebuia să-l termine, aşezat pe şevalet, CD-ul pe care-l ascultase ultima oară, dintre cele alese de-a lungul anilor şi din care se alcătuia conturul muzical al fiinţei sale. Numai că la capătul acestor lucruri nu mai e nimeni.

Dacă am plîns, auzind vestea morţii sale, este pentru că mi se făcuse dor de el pe măsura acestei definitive absenţe care îşi începea de-acum istoria ei în mine. Pentru că există şi o istorie a ieşirii cuiva, prin moarte, din viaţa noastră, nu numai a felului în care, prin gesturi şi întîmplări comune, el ne cotropeşte şi se instalează în noi. Orice moarte este începutul acestei retrageri progresive din fiinţa celorlalţi, a acestei prezenţe înfrînte care pleacă steagurile şi care treptat, aşa cum ne-a ocupat, ne părăseşte plecînd în uitare.

în uitare? Cineva iese, prin moarte, din viaţa noastră. Dar dacă o face nu este pentru a intra altfel, şi mai bine, în noi? Fiecare om înseamnă în viaţa noastră exact atît cît păstrăm din el după moartea lui. în fapt sîntem locuiţi de cei dispăruţi şi dacă fiinţa noastră se întîmplă să aibă temelie, amplitudine şi forţă este pentru că din adîncul ei are cine să urce periodic spre noi din trecut. A avea trecut înseamnă: a face ca lentei goliri a noastre de prezenţa şi prezentul celor dispăruţi să îi răspundă, în altă regiune a fiinţei, o depunere la fel de lentă a ceea ce aparent a ieşit şi s-a şters din noi. Noi sîntem cu adevărat din clipa în care putem face recurs la un trecut, adică din clipa în care începem să fim prin raport cu ceea ce am fost.

Ne cunoscuserăm, printr-un prieten comun, în anii '70 în curtea Institutului de istoria artei din Calea Victoriei. Mi s-a părut morocănos şi dezagreabil; obişnuitele formule de introducere mai mult le-a mormăit decît le-a rostit. Păstra o gravitate îngheţată, la care se adăugau aroganţa sprîncenelor ridicate şi colţurile gurii trase a nemulţumire în jos. Nici un zîmbet, nici un efort de întîmpinare. Şi apoi mai era senzaţia greu suportabilă că, în timp ce vorbea cu celălalt, îl cîntărea, că lua mostre din el - în valurile succesive ale privirii - şi că le prelucra într-un comentariu intern lipsit de orice complezenţă.
Apoi l-am cunoscut. Am fost la el la atelier, am petrecut cu el, am văzut împreună biserici, ci-mitire şi sate, am făcut sărbători împreună, am vorbit despre Dumnezeu, despre Sfinţii Părinţi şi despre poporul român, ne-am comentat vieţile şi prietenii.

Aşa cum nu toţi oamenii, pentru că gîndesc, sînt gînditori, la fel nu toţi oamenii, pentru că văd, ştiu să privească. Ce înseamnă atunci să vezi cu adevărat?
Trecusem de multe ori pe strada Lucaci, în preajma căreia locuiesc. în afară de gropi, cîini, copii care se jucau în stradă, case delabrate şi maşini pe trotuare nu vedeam nimic. Apoi m-am plimbat de mai multe ori cu Bernea prin aceleaşi locuri. Mi-a arătat culoarea �pompeiană" păstrată pe zidul unei case din secolul XIX, frumuseţea cărămizii care se ivea de sub o tencuială căzută, o ogivă peste care cădea o ghirlandă de piatră. într-o vară, la Tescani, m-a dus în livada cu meri. Ridica merele tărcate căzute pe jos şi îmi arăta cum pătrunde irizaţia dungilor roşii în cele gălbui. Mi-a arătat cimitirul din spatele unei bisericuţe din sudul Moldovei, despărţit de curtea bisericii printr-o poartă din uluci pe care o deschideai şi o închideai cu un opritor mic de lemn care glisa în jurul unui cui. Deschideai poarta şi te duceai să mori cu firescul cu care treceai din curtea casei în ograda păsărilor. în curtea unui ţăran mi-a vorbit minute în şir despre minunea care e pridvorul ca spaţiu de mijlocire între �afară" şi �înăuntru". M-a dus la Brad, în Ardeal, să văd un cimitir cu cruci sculptate în piatră din secolele XV-XVI. Am o fotografie din acel loc: Bernea şi cu mine stăm pe o bancă simplă de lemn, într-un peisaj mirific, şi privim grav undeva în faţa noastră, ignorînd aparatul de fotografiat. Pleşu, în picioare, în spatele nostru, cu o mînă pusă pe umărul meu, priveşte cordial spre aparat şi reface legătura cu lumea pe care ceilalţi doi, interiorizaţi şi melancolici, par să o fi întrerupt. (Astăzi, cînd mă uit la poza aceasta ştiu că între timp s-a strecurat între noi - moartea. Numai că peste un număr de ani vom fi din nou laolaltă sub deznodămîntul ei şi ea va fi singurul personaj adevărat al acestei imagini, imaginea din spatele imaginii.)

Cînd vorbea despre ceva care-i plăcea se bîlbîia de bucurie. Evocate de el, obişnuitul şi umilul deveneau atît de importante încît intrau în raza neobişnuitului. Grădinile, casele, dealurile, coloanele pe care le picta intrau în epifanie tocmai pentru că privirea lui ajungea pînă în punctul în care totul vorbea despre Dumnezeu. Pictura lui este profund mistică nu pentru că într-un final a început să picteze biserici, altare şi lumînări, ci pentru că atunci cînd, de pildă, picta o fereastră îngropată în peretele umil al unei case de ţară străvedea (şi picta în ea) omniprezenţa crucii în viaţa de zi cu zi.

îl văd către 35 de ani, înalt, subţire şi gracil, îmbrăcat hamletian cu o cămaşă albă cu mîneci bufante, aducînd la siluetă cu Gérard Philipe; peste imaginea aceasta se suprapune apoi cea a anilor din urmă, �boierească", cu bretelele de la pantaloni întinse pe pîntec, mustaţa şi barba cărunte, doar mîinile rămase neschimbate, cu degete tinere şi nervoase.
Prima imagine este cea a proiecţiei ideale, pe care cu toţii o purtăm în noi pentru că există, în fiecare dintre noi, nevoia de efigie, de pur şi de înalt. De aici, din acest loc comun romantic se naşte, pentru cei care lasă ceva în urmă, legenda destinată posterităţii. Tot ce este precar în fiinţa celuilalt, căderile, minciunile şi abjecţiile chiar, sînt lăsate deoparte şi urmaşilor le este prezentată, asemeni unei statui căreia timpul i-a spălat culorile, doar strălucirea pietrei.
A doua imagine, a ultimilor ani, e cea care îmi vine în minte de cîte ori stau de vorbă cu el. �A sta de vorbă" este o expresie stranie. Cînd doi oameni stau de vorbă nu înseamnă doar că stau locului şi vorbesc despre indiferent ce. A sta de vorbă este un sfat de taină despre viaţa şi moartea celor care vorbesc. Spun asta pentru că reproşul pe care Bernea ni-l făcea în ultima vreme, lui Pleşu şi mie, era că �nu apucăm să stăm de vorbă". De văzut ne vedeam mereu, dar de fiecare dată i se părea că �nu am apucat să stăm de vorbă". A dispărut lăsîndu-mi senzaţia că aveam să ne comunicăm ceva urgent sau deosebit de grav, ceva care ar fi anulat inerţia tîmpă a felului în care ne trecem zilele, şi că la capătul acestei întîlniri vom fi aflat cîteva lucruri care aveau să ne aşeze altfel în vieţile noastre.
Trebuie ca cineva apropiat să plece, să dispară ca pudoarea care te împiedica să vorbeşti cu el despre lucrurile ultime să fie anulată. �Mai e timp", îţi spui, �am să vorbesc cu el altădată". E nevoie ca timpul acesta să se consume, ca moartea să lovească de undeva din apropierea ta pentru ca să devii impudic existenţial şi să poţi ajunge să stai de vorbă. Toate dialogurile importante au nevoie de mijlocirea morţii. Nu se stă de vorbă cu adevărat decît pe patul morţii sau în absenţa definitivă a unuia dintre parteneri. Cînd ne reproşa că �nu apucăm să stăm de vorbă", Bernea ne chema, conştient sau nu, în orizontul propriei sale morţi.