Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Accente de Marina Constantinescu


Nu văzusem filmul Agnes of God, inspirat de textul lui John Pielmeier cînd am fost la Teatrul Odeon pentru premiera cu Agnes, aleasa lui Dumnezeu, de acelaşi autor. Tot aşa cum n-am văzut nici un alt spectacol făcut de regizorul Marius Oltean. Am citit doar despre montarea domniei sale cu Zbor deasupra unui cuib de cuci de acum cîţiva ani, de la Teatrul Naţional din Cluj. Dacă ar fi să formulez rapid, aş zice că ţinteşte sus, la texte cu istoric cinematografic tare, cu palmarese, cu cîrlig pentru public. Se pare că, într-un fel, situarea aceasta în trena unui succes mondial, certificat, poate crea iluzia prelungirii certe a vîlvei şi asupra actului artistic teatral. Limbajele şi tehnicile sînt atît de diferite, încît... Dintr-o mare curiozitate asupra citirii piesei lui John Pielmeier, am văzut, după spectacol, şi filmul din 1985 al lui Norman Jewison, cu Jane Fonda în rolul doctoriţei Marta Livingstone, cu Anne Bancroft - Stareţa şi Meg Tilly, sora Agnes. Ultimele două nominalizate la Oscar şi toate trei excepţionale. Acolo, lectura regizorului, ca şi fabulosul efectelor, conduce spre exploatarea zonei miracolului, care există şi care se poate produce chiar şi la vedere (scena cu sîngerarea palmelor). Spre acest tip de repetare, menţinută, totuşi, în coadă de peşte, a conceperii unui prunc în mod misterios, poate chiar divin. Nu cred în acest tip de speculaţie. Dar asta e problema mea. Regizorul însă şi-a urmărit formidabil accentul pus în scenariu şi şi-a dus, coerent, avînd şi mijloacele la dispoziţie, construcţia di granda pînă la capăt, bazîndu-se enorm pe interpretarea celor trei actriţe, pe tipul de transă, alta la fiecare.

În piesa de la Odeon, lectura situează punerea în scenă la un pol opus, plauzibil, de ce nu, dar reducţionist, mai ales prin modul în care a fost tratat regizoral. Accentul este pus la prima mînă, după părerea mea, iar spectaolul este transformat, astfel, din-

tr-o investigare psihiatrică şi o confruntare umană, într-un demers poliţienesc. Poate nici asta n-ar fi neinspirat, în fond, textul permite, dacă Marius Oltean şi-ar fi asumat interpretarea aceasta a piesei şi nu ar fi încercat să adauge în plus puţin din fiecare altă temă mai nobilă - metafizică, filosofie etc. Chestiunea aceasta s-a transformat în-

tr-o barieră estetică ce nu a putut fi depăşită, mutînd atenţia lucrului din echipă într-un plan fals, în loc să se exploateze drumul iniţial, curat, simplu. Încărcătura se transformă treptat într-o formă exterioară, reziduală, care amestecă registrele şi nu aduce nici un beneficiu textului, dificil prin problematică, şi nici spectacolului.

Rămîne meritoriu travaliul actriţelor - Carmen Tănase, Virginia Rogin şi Elvira Deatcu - cu izbînzi diferite. Foarte inspirat este spaţiul scenografic al lui Constantin Ciubotariu, care găseşte o soluţie extrem de funcţională pentru locurile în care se întîmplă povestea: chilie, capelă, curte, grădină, biroul maicii superioare. Toate acestea sînt sugerate printr-o parcelare, prin marcarea părţilor în cadrul unui întreg unitar, desenat în linii geometrice, ca şi cum l-am vedea de sus, dintr-un avion care zboară la joasă înălţime. Spectatorii sînt invitaţi pe scenă, pe gradene, şi ele dispuse pe patru laturi ale spaţiului de joc, în mijlocul enigmei investigate de regizorul Marius Oltean. Cu cine a făcut Agnes copilul, de ce a ascuns Maica superioară sarcina, ce relaţie este între ele, cine şi de ce a ucis pruncul nou-născut? Mă uitam şi mă gîndeam ce bine dă şi cum împrospătează inocenţa bietei Agnes iarba din spectacolul Fraţii al lui Dabija, montat şi la Odeon, presărată ici, colo. Spaţiul lui Constantin Ciubotariu are ceva special, degajă un tip aparte de mister, de linişte şi de nelinişte totodată, exact atmosfera din piesă. Iar cele trei actriţe îl simt bine, ca pe un aliat, se mişcă firesc în el. Cred că era nevoie de o analiză profundă a relaţiilor dintre ele - Carmen Tănase, doctor Martha Livingstone şi Virginia Rogin, Stareţa superioară - încearcă treaba asta într-un fel pe cont propriu, dintr-un interes special faţă de problematica piesei şi faţă de personajele lor, care le incită la căutări şi la cîteva descoperiri personale. Aici este punctul cîştigat al regizorului, în felul surprinzător de a le distribui pe cele trei actriţe în roluri mai puţin abordate. Dar nu-şi duce ideea şi lucrul pînă la capăt cu ele, din păcate. Descoperită rămîne, de cele mai multe ori, Elvira Deatcu, căreia pare că îi este teamă să intre adînc în angoasele şi în tragedia lui Agnes. De aceea, reacţiile ei, în special în scenele bîntuite de spiritul malefic al mamei, de conflictul major cu ea, rămîn exterioare, le joacă, nu le trăieşte, cum se spune. Carmen Tănase şi Virginia Rogin creează o evoluţie a fiecărui personaj, a relaţiilor dintre ele, a confesiunii, a tensiunilor şi disputelor, chiar dacă uneori se simte o inhibiţie, o teamă, o frînă de mînă trasă. Conflictul omului de ştiinţă, doctor psihiatru cu biserica ca instituţie rigidă, dogmatică este dublat de o traumă personală, care se infiltrează discret în discursul Marthei Livingstone. Ce se petrece cu fiecare dintre aceste femei bîntuite de angoase diferite, în lumi diferite, cu experienţe şi trecut diferit, puse faţa-n faţă într-un context tragic, rămîne atins absolut tangenţial în spectacol. Din păcate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara