Nu e simplu să explici
cuiva din afara Uniunii
Scriitorilor din România
din ce motiv se agită
apele şi de ce s-au pornit
procesele. În fond, nu
e nimic de împărţit la
USR. O asociaţie de creaţie şi-a
votat Statutul şi şi-a ales
conducerea. S-a întâmplat
ca ultima alegere, din 2013,
să se încheie cu un scor zdrobitor
– de aproape 80% la 20%.
Scriitorii l-au vrut preşedinte
pe Nicolae Manolescu, iar
privilegiul lui e să găsească
bani pentru revistele Uniunii,
pentru funcţionare şi pentru
programe.
Problema însă nu-i cea care s-ar
putea crede şi în fond singura preocupantă
– cum să asiguri bani pentru reviste,
programe şi funcţionare –, ci cum
să conteşti conducerea. Iar această
acţiune poartă un nume: reforma. Cel
ce a pierdut alegerile în 2013, un
anume domn Cipariu (nu Timotei,
ci Dan Mircea), pe vremea aceea
resemnat („nu comentez votul, pentru
că realitatea lui este clară”), s-a perpelit
el ce s-a perpelit şi a sfârşit prin a
se enerva de-a binelea spunându-şi
că de la înălţimea a 20% poate
totuşi să se autoimpună. Cum? –
Oricum! Ce ieri era clar, adică voinţa
membrilor USR („nu comentez votul,
pentru că realitatea lui este clară”),
cu trecerea timpului a devenit de
nesuportat! Sub presiunea nervilor,
domnul Cipariu a cedat reformei şi
s-a decis să conteste votul scriitorilor,
ba chiar, tacit, se va fi pornit şi pe sine
însuşi, cel ce dădea declaraţii resemnate
la Mediafax. Şi ca lucrurile să fie duse
până la capăt, domnul Cipariu nu a
intentat un singur proces, ci mai multe,
de vreme ce USR tot a votat prosteşte.
De ce mai multe? Unul, se-nţelege,
ar fi fost prea puţin, fiindcă s-a dovedit
că dacă te bazezi pe o singură încercare,
ca la votul pentru alegerea preşedintelui
USR, s-ar putea să pierzi. Mai bine să
fie deschise mai multe procese, fiindcă,
la fel ca la ruletă, din mai multe încercări
s-ar putea totuşi să iasă, măcar o
singura dată, un rezultat convenabil.
Ar mai fi o complicaţie, dacă tot
am intrat în fondul problemei:
furia contestatară a domnului Cipariu
nu se opreşte la alegerile din 2013.
Mai sunt şi alegerile din 2009, fiindcă
scriitorii votează bezmetic nu doar
de azi, de ieri. Instanţele de judecată
sunt chemate să rescrie toată istoria
USR şi să dea învingător pe cine a
fost învins. Iată pe scurt cum stau
lucrurile. Cu un obiectiv final: accesul
domnului Cipariu la contul USR,
obiectiv pe care domnul Cipariu nu
uită să-l menţioneze în plângerile
sale de om sincer.
Aceasta e problema căreia conducerea
USR a avut a-i face faţă recent.
Ce era de făcut? Cum Consiliul
USR nu a avut la îndemână alte
mijloace de rechemare la raţiune, a
recurs la instrumente statutare şi
l-a exclus pe nemângâiatul domn
Cipariu dintre membri. Unii au deplâns
actul de cruzime al Consiliului.
Nepărând să vadă ridicolul situaţiei,
câţiva scriitori – cineva l-a votat şi
pe domnul Cipariu, nu? – şi-au pus
semnăturile sub un comunicat urbi
et orbi al aşa-numitului Grup pentru
reformă a USR. Ce vrea să însemne
reforma asta? Simplu, demisia
preşedintelui USR, Nicolae Manolescu.
E vorba de o reformă pur democratică,
se-nţelege! În esenţă, reforma asta
înseamnă să-ţi impui punctul de
vedere cu orice preţ, oricare ar fi
rezultatul la vot. Nu Nicolae Manolescu,
ci domnul Cipariu!
Ce i se poate însă reproşa lui Nicolae
Manolescu, în afara faptului că stă în
calea domnului Cipariu? Greu de
recunoscut chiar pe faţă, deşi toate
sunt clare ca lumina zilei. Din nefericire,
preşedintele USR Nicolae Manolescu
e întâi de toate critic şi istoric literar.
Şi anume critic şi istoric literar care
face totul după capul său. Trebuie să
recunoaştem că aici nu e nimic de
îndreptat: Nicolae Manolescu e incorigibil,
după cum ştie oricine. Aşa a făcut pe
vremea comuniştilor, aşa face şi
azi. Criticul Nicolae Manolescu obişnuieşte
să critice, iar istoricul literar omonim
face istorie literară, toate după capul
său. E aici o dovadă de arbitrariu, cum
să nu recunoaştem!
Sunt şi multe, foarte multe frustrări,
multe enervări, multă fiere adunată
din cauza acestui fel de a proceda. E
ceva dictatorial, ceva arogant în toate
astea? Fireşte că e, cum să nu fie.
Cum să nu-i înţelegi pe frustraţii
lui Nicolae Manolescu?! Te şi apucă
mila de ei şi de frustrarea lor, aşa
la vedere, cam ruşinoasă, ca orice
frustrare neconţinută. Însă aici chiar
că nu e nimic de făcut! Nici un tribunal
din lume nu-i poate răzbuna. Şi nu
există cale de recurs foarte repede,
poate nici chiar în timpul acestei vieţi.
Se aduc însă şi argumente mai
rafinate împotriva lui Nicolae Manolescu.
Anume că se foloseşte de poziţia de
putere (ditamai preşedinte al Uniunii
Scriitorilor din România, nu-i aşa!)
pentru a-şi exercita influenţa literară.
Ca şi cum criticul şi istoricul literar
Nicolae Manolescu ar fi aşteptat să fie
ales preşedinte USR pentru a-şi statornici
supremaţia! Aş zice că, dimpotrivă,
funcţia asta i-a adus numai neplăceri
şi contestaţii (să nu-l pierdem din
vedere pe domnul Cipariu!), autoritate
însă nu văd cum ar fi putut să-i adauge.
Are azi, ca şi ieri, onoarea să coboare
şi să urce scările Guvernului pentru a
salva ce se mai poate salva din drepturile
scriitorilor şi ca să asigure breslei un
spaţiu unde să publice. Ar fi necesară
o minimă apreciere pentru această
neplăcută gimnastică? – Cine vrea
gratitudine să-şi ia un câine.
În fine, neruşinarea, fiindcă acesta
e subiectul rândurilor de faţă, neruşinarea
„reformiştilor” a mers mai departe:
Nicolae Manolescu s-ar folosi de
fondurile USR. Şi ce dacă preşedintele
Nicolae Manolescu a refuzat orice
retribuţie în calitatea de preşedinte?!
N-ar trebui atunci să vedem de ce
a refuzat el să fie retribuit? Trebuie
să fie ceva suspect şi aici!
Domnul Cipariu vrea ca Tribunalul
să-i dea acces la conturi. Cum să
nu te înduioşeze această cerere –
directă, bărbăteşte asumată – pe care
domnul Cipariu o adresează instanţei
de judecată? În spiritul reformei!
