Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Acelaşi Sorin Stoica de Cosmin Ciotloş

Cum se întâmplă, nu prea ştiu, dar această ultimă carte a lui Sorin Stoica - Aberaţii de bun-simţ - e altceva decât o propunere implicită ori o zgomotoasă tentativă de reevaluare a tânărului autor. Ideea de celălalt, atât de dragă simultan antropologilor şi criticilor literari, se arată străină de metoda practicată cu lentoare de gigant aici. De la începutul editorial şi până la finalul biografic mult prea timpuriu, Sorin Stoica rămâne, în linii mari, unul singur. Neschimbat şi greu de tulburat. Sinceritatea, jocul de-a povestea, pofta nebună de a spune totul, raportarea la câteva personaje-blazon, finul umor bărbătesc sunt câteva din mărcile certe ale autorului Limbii comune. Iar consensul recenzenţilor în a le depista şi expune, la fiecare nou, neaşteptat, volum, nu e nici pe departe rezultatul unei banale întâmplări probabilistice.
Desigur, ne putem întreba, ca de fiecare dată în asemenea cazuri de dispariţie prematură, cum ar fi evoluat şi cum s-ar fi schimbat scrisul lui Sorin Stoica. Ştim din experienţă că, oricât de seducător etalate sau de logic construite, mai toate variantele care s-ar putea avansa sfârşesc în pura fantezie. Ar fi scris un roman fluvial, ancorat în temele mainstream ale comunismului? Ar fi renunţat vreodată la actantul lui drag, la cinicul cu nume şui, Nae Stabiliment? Ar fi continuat suita de proze scurte şi de radioscopii ale proximităţii, în linia recunoscutei admiraţii pentru Mircea Nedelciu? Foarte greu de aproximat. Cu atât mai mult cu cât Aberaţiile de bun-simţ nu ne oferă nici un indiciu.
Şi, într-un anume sens, e mai bine că e aşa: dacă unul din marile pericole - sancţionabile, într-adevăr - care-i pândesc pe descoperitorii târzii ai lui Sorin Stoica este cel al transformării dramei personale a autorului în melodramă critică, plăcerea naivă de a mai întâlni măcar accidental o carte a sa nu poate fi nici interzisă, nici blamată în vreun fel. De aici fascinaţia faţă de Jurnalul alcătuit din frânturi de corespondenţă, de aici entuziasmul din jurul apariţiei acestei culegeri de povestiri. Ambele, în fond, întinse exerciţii de relectură, reveniri proaspete într-un spaţiu deja cunoscut.
Acelaşi Sorin Stoica, numai că încă o dată. Iată - editorial şi emoţional totodată - legitatea care dictează orizontul de aşteptare al unei asemenea cărţi postume. Chiar de la un text la altul, deşi fără prea deranjante redundanţe, ea se păstrează perfect şi proliferează măsurat. Schema, supusă unei analize brute, e oarecum simplă, centrată aproape muzeal în jurul câte unui obiect intim (nu neapărat indecent) proiectat în amintiri cât se poate de limpezi, cu un anume dozaj de umor şi cu o concluzie scăpată parcă din vârful delicat al condeiului. Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor rigori formale, naturaleţea - şi numai ea - dă tonul. Categoria artificiului se autoexclude încă de la primele pagini, fără a da semne de minimă revigorare pe parcurs. Un gen similar de îmbinare paradoxală e de urmărit - dacă ţinem cu tot dinadinsul să stabilim tipologii - la poetul ieşean Constantin Acosmei, în singurul său volum de până acum, Jucăria mortului. Altminteri, orice echivalenţe sunt dificil de trasat.
Cum se explică o atare combinaţie? Să încercăm o secţiune diagonală prin carte. Cu alte cuvinte, de la o proză obiectuală, în stilul instalaţiilor din artele vizuale, ca Polata, la una mai degrabă intertextuală şi tot atât de expozitivă, dar nu lipsită de anumite infiltraţii teoretice, cum e substanţiala bucată Jurnalul unei călugăriţe căreia nu i s-a întâmplat nimic. De la atelierul robust de concepere a unui amalgam la codul de citire corectă a unui text în egală măsură aluvionar şi - prin forţa contextului - rudimentar.
Cam aşa se prezintă substanţa: "Polata poate fi interpretată ca un spaţiu de trecere. Nimic nu se aruncă pur şi simplu la gunoi. Sunt nişte etape intermediare prin care trebuie să treacă obiectele până când pot fi declarate moarte. O anticameră a unui cimitir. Obiectele de aici nu sunt gunoaie. Lângă polată există şi un butoi ruginit, în care, într-adevăr, se află nişte gunoaie. Ambalaje. Declarate, ca atare, gunoaie. Nu mai există nici un dubiu asupra lor. Obiecte epuizate. Anacronice. Dar care pot fi resubstanţializate. Ceva de genul ochiul stăpânului care îngraşă vita. [...] Praful - cuvânt-cheie. În sens citadin, ţine de igienă, în sens rural, ţine de ornamentică, aş zice. Praful la ţară are un fel de funcţie artistică. La oraş el se şterge, e antipatic. La ţară evocă nostalgic, face parte din peisaj. E un strat printre altele, un fel de giulgiu provizoriu." (pag. 42)
Şi cam aşa transcrierea ei, în fragmentul privilegiat cu temei de prefaţatorul Antonio Patraş: "Eugenia Ionescu avea la data aceea vreo 25 de caiete destul de consistente, o operă monumentală, în fond, în care îşi povestea viaţa şi implicit copilăria. Metodologia de întocmire a acestor caiete-jurnal îmi apare destul de obscură, pentru că în jurnal apar însemnări absolut fără nici o legătură între ele despre Hitler şi George Vraca. Singurul principiu de coerenţă ar fi criteriul cronologic. Ca o concluzie, am putea spune că apar foarte puţine date despre viaţa ei. Jurnalul pare o situare în context. Ce se întâmplă în lume simultan cu viaţa Eugeniei Ionescu. Parcă pentru provocarea unor corelaţii, a unor cauzalităţi care n-au cum să nu apară din moment ce două poveşti se juxtapun." (pag. 85)
Nu frapanta coincidenţă de nume dintre creatorul Rinocerilor şi călugăriţa niţel cam grafomană ne interesează, nici acuitatea remarcelor privitoare la traseul reziduurilor dense din lumea rurală, nici faptul că - valoric - cele două micro-studii sunt departe de a fi cele mai izbutite din volumul Aberaţii de bun-simţ. Ceea ce mi se pare formidabil e obsesia de a investi cu afecte procesul conservării active a unor corpuri oarecare: biciclete ruginite, sticle goale, electrocasnice ieşite din uz, haine vechi degradate la statutul de cârpe, carnete pline de mâzgălituri. Ba chiar fire de praf. Sau - dincolo de orice imaginaţie - stereotipii memorialistice ale unei femei fără un viitor prea evident şi fără un trecut notabil. Tot ce aparţine acelei părţi din viaţă pe lângă care trecem neatent, dar lângă care ne aflăm - dinamic - în permanenţă.
În viziunea lui Călinescu, Ion Ghica e un soi de muzeu Carnavalet autohton. Sorin Stoica - scriitorul - trebuie să fi ştiut acest detaliu în ziua în care s-a apropiat, senin, de proiectele Muzeului Ţăranului Român.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara