Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
Achilleion de Gabriel Chifu

Cine ajunge în Corfu, insula grecească atât de verde, înconjurată de apele clare ale Mării Ionice, trebuie negreşit să viziteze palatul Achilleion, un proiect plauzibil de paradis terestru, e drept după gustul uitat, plin de rafinament şi bogăţie, al sfârşitului de secol nouăsprezece.

Dar cum poţi să călătoreşti în Corfu, nu este cumva o destinaţie inaccesibilă pentru omul de rând? Nicidecum. Se poate merge până acolo chiar cu maşina, iar costisitor nu este, cum am fi eventual tentaţi să credem, preţurile fiind comparabile cu cele de la Neptun, de pildă. Şi, imediat, altă întrebare firească: care este istoria palatului Achilleion?
Palatul şi grădinile sale au fost construite între 1889 şi 1891 de Elisabeta (Sissi), împărăteasa Austriei şi regina Ungariei, după planurile arhitectului italian Raffaele Carito, în stil pompeian. Locul este el însuşi o minune: totul a fost înălţat pe o colină de unde se cuprinde cu privirea marea de un turcoaz ameţitor, ca şi ţărmul din jur cu piscuri muntoase, dar şi cu întinse câmpii acoperite de o vegetaţie impresionantă – pini, măslini, chiparoşi, eucalipţi, leandri, magnolii, din care se revarsă miresme tari şi misterioase. Numele edificiului a fost dat de Elisabeta însăşi, care era fascinată de Grecia antică – Achilleion, evident un omagiu adus lui Ahile, eroul homeric.
Achilleionul aspira să fie un model de locuire desăvârşită, un fel de fericire pe pământ, o rezonantă întâlnire a formelor create de mâna omenească cu natura de o expresivitate maximă. Dar acestui palat nu i-a fost să fie decât pentru puţină vreme ceea ce se pregătise să fie. Elisabeta, „împărăteasa fără voie”, femeia de o frumuseţe tulburătoare, Elisabeta, cea care îşi părăsise în 1854, la 16 ani, viaţa din Bavaria natală, o viaţă petrecută în natură, fără etichetă, sub semnul poeziei şi al călătoriilor, şi-o părăsise pentru a se căsători, printr-o dispensă a Papei, cu vărul său, Franz Joseph, devenind astfel împărăteasă a Austriei, Elisabeta, aşadar, s-a bucurat prea puţin de acest loc, pe care-l închipuise ca pe o întrupare a ideii de frumuseţe deplină: doar şapte ani, răstimp în care a venit aici de mai multe ori.
Aşa cum se cunoaşte, în 1898, pe 10 septembrie, Elisabeta a fost asasinată la Geneva de un anarhist italian, Luigi Lucheni. Împărăteasa era în trecere prin oraşul elveţian, însoţită de doamna sa de onoare, contesa Irma Sztaray, urmând să se îmbarce pe vaporul pentru Montreux. Deşi se înregistrase la hotel sub o altă identitate, ziarele au prins de veste şi au scris despre prezenţa sa în Geneva. Din ziare a aflat şi anarhistul Luigi Lucheni. Straniu este că acesta dorea iniţial să-l asasineze pe prinţul de Orléans; în lipsa acestuia ( spre norocul său, prinţul n-a mai sosit la Geneva!), asasinul şi-a schimbat subit ţinta: a înjunghiat-o pe împărăteasă! Iată,vai, se murea absurd şi într-o epocă în care absurdul nu fusese validat ca făcând parte, ca obişnuinţă şi normalitate, din existenţele noastre.
După asasinarea împărătesei, Achilleionul intră într-o perioadă extrem de agitată. În 1907, moştenitorii Elisabetei vând proprietatea lui Guillaume II, împăratul Germaniei şi regele Prusiei, iar Achilleionul devine un centru al diplomaţiei europene. În timpul Primului Război Mondial, Achilleionul găzduieşte un spital militar pentru trupele franceze şi sârbe. După înfrângerea Germaniei, prin Tratatul de la Versailles, el revine statului grec şi, între cele două războaie, diverse instituţii funcţionează în dependinţele palatului, iar multe din obiectele sale sunt înstrăinate/ vândute. În Al Doilea Război Mondial, între anii 1941-1944, palatul a servit drept cartier general pentru trupele de ocupaţie germane şi italiene. (În grădină, există o imensă statuie din metal reprezentându- l pe Ahile cu lancea în mână, donată palatului, aflu, chiar de Hitler). În fine, după război, Achilleionul trece în administraţia Organizaţiei Turismului din Grecia (E.O.T.), apoi, în 1962, este preluat de o societate privată, care deschide aici un muzeu, dar şi un cazinou; apoi iarăşi ajunge la E.O.T. şi iarăşi funcţionează ca muzeu şi ca loc de organizare a unor evenimente cu caracter privat sau public (de pildă, o reuniune a miniştrilor Agriculturii din UE). Aşadar, mereu râvnit, cu dese „schimbări la faţă” şi dese schimbări de proprietari, mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi, cum e de presupus că se întâmplă cu orice proiect reuşit de paradis terestru.
Dar de ce vorbesc eu despre paradisul terestru Achilleion, tocmai acum când, aici, realitatea publică are manifestări atât de brutale? Ţara arde şi baba se piaptănă? Nu, în cazul meu este vorba despre o formă de terapie simplă la care apelez de când mă ştiu: ori de câte ori mă simt ameninţat şi pus la îndoială, de boală sau de întâmplări a căror doză de iraţionalitate întrece puterea mea de înţelegere, ca să n-o iau razna, mă retrag într-un gând senin şi liniştitor, într-un vis despre perfecţiune şi frumuseţe. Cu intenţia aceasta am ales să evoc paradisul terestru care s-a vrut a fi palatul Achilleion. Dar se pare că n-am ales bine. Cum vedem limpede din povestea palatului, paradisul în versiunea sa terestră n-a fost niciodată perfect şi a sfârşit totdeauna în registru dramatic sau chiar tragic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara