Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


Noapte, singur, linişte şi pe coli cuvintele poemelor de iubire înfăşurând amintirea chipului tău mai mult zgomot decât năvoadele pline ale pescarilor. De sărac şi flămând ce sînt, salivez când văd fructele verzi din natura moartă. Poate că mâine am să dispar din lume tăcut şi sângerând precum lumina amurgului în noapte. Amurg de toamnă şi de viaţă, şi singurătatea mea capătă forma uscată şi tristă a unei frunze care cu disperare mai atârnă de creangă ca de-o iluzorie speranţă. }ârâitul vesel al greierilor răsună cât e vara de lungă în timp ce pe cruce patimile lui Iisus nu se mai termină. Seară, vară, şi în iarbă, în prelungirea mângâierii trupul femeii iubite pâlpâie mai dulce decât o candelă lângă icoană. Mireasa ţinând în mâini şi-n gânduri un buchet de flori ca nişte miraculoase lacrimi de lumină. Vara urc potecile unui munte şi fascinat de-atâta frumuseţe îmi pare că păşesc pe triluri înflorite de ciocârlie. Vară, dogoare, şi în arşiţă, la umbra crucii lui Iisus credinciosului îi susură în inimă un izvor cu apă, ca de viaţă. Mă bucur şi (mă) hrănesc numai cu tine Poezie, precum celula de clorofilă cu lumină. Iubito, mă aştepţi numai pe mine, precum creanga înflorită de măslin pe Iuda. Când zâmbeşti mă simt precum un fir de iarbă hrănit şi mângâiat de lumina unui curcubeu. Sînt asemenea unui fluture de noapte atras de tine ca de-o lumină care, până-şi pierde aripile şi viaţa, se zbate şi visează să te cuprindă. Când treci prin faţa mea, ochii şi inima se simt mai bine decât frunzele mângâiate, vara, de lumină. În cămăruţa mea prea mică, nici greierii n-au loc destul să sară. Când zâmbeşti mă simt mai bine decât vagabondul ce-mbracă haina sa de vânt. Primăvara când văd şi simt cum creşte iarba, îmi pare că pe cruce se vindecă rănile lui Iisus. Încordat mai tare ca un arc privesc într-un fel cu plăcere, într-un fel cu regret trupul tău precum vânătorul vânatul său. Ca şi credinciosul ce-şi ridică privirea cu speranţă spre cer mă ridic şi-aştern cuvinte ce-ar vrea să strălucească etern. Amintirea iubitei în visul soldatului cuibărită ca o perlă în trupul scoicii. Tremurând de dorinţă şi plini de-ardoare, mereu căutăm să ne înfruptăm dintr-o falnică plăcere, cum îşi caută un cerşetor prin gunoaie bucata zilnică de pâine. Cuvintele de dragoste susură încetişor ca şoaptele unui izvor potolind setea îndrăgostiţilor, şi ca petalele florilor ademenind sărutul din zborul albinelor. Mă cutremur de plăcere când sorb din ochii tăi o dulce promisiune, ca un beţiv când dă pe gât paharul său. Piramidele au la baza lor calcule şi probabilităţi, şi cântecul unui fluviu de sudoare. Ca şi acest bătrân castan cu crengile răstignite în aerul îngheţat al iernii, e strigătul meu disperat cu nervii răsfiraţi în secunda ecoului. Versurile mele vor păstra cu grijă amintirea chipului tău precum o piramidă strălucirea faraonului..."

Aşadar, stimate domnule Hada, mi-am permis să aşez în joacă, fireşte, pe orizontală poemele dvs. scurtissime şi filiforme, cu versuri puţine şi fiecare câteodată doar de lungimea unui singur cuvânt, fie acesta de pildă, doar conjuncţia coordonatoare copulativă şi. Am pus pe orizontală firicelul de poem ce mi-a dat ani de zile senzaţia de inconsistenţă, falsă de cele mai multe ori, ca să-mi creez nu doar iluzia de substanţă lirică, ci a vizualiza grafic energia trăirii poetice de care dispuneţi, pentru că poet sunteţi, de asta să nu aveţi nici o îndoială, şi a mă îndemna să vă înţeleg soarta amarnică în care vă zbateţi. Sunt ani buni de când domnul Manolescu mi-a dat spre soluţionare un set numeros de asemenea texte, şi de când, publicând din ele, de-atunci, în spaţiul post-restantului, mi-aţi oferit mereu date de o tristeţe cutremurătoare despre soarta dvs. omenească. Neajutorat aş spune, neajutat altfel decât insuficient, nepriceput poate să vă urmăriţi pe cerul tuturor steaua proprie ­- eu am încercat să pricep dacă ar fi ceva practic de făcut cu textele care între timp s-au înmulţit considerabil, în câteva cărţi de consistenţa unor broşurele modeste ca aspect şi sufocate invizibile într-o lume a broşurelelor poetice de care e invadată piaţa. Tirajele minuscule arată şi ele ceva semnificativ, formatul mic de tot, zorzoanele grafice şi ilustraţiile sumare fiind semne ale lipsei de gust cu care sunt procopsiţi poeţii săraci la editarea debutului lor de capul lor, ca să zic aşa. nu e de mirare senzaţia de sufocare într-o fundătură. Scrisorile dvs. sunt impresionante dovezi că mai mult decât înduraţi nu se poate îndura. În căutarea unei soluţii de existenţă, mărturisiţi, măcar să vă uşuraţi sufletul cu aceste atât de nedrepte cuvinte: "Aveţi perfectă dreptate. Ultimul grupaj de poezii este un eşec. Ca să nimeresc 50-60 de poezii, trebuie să pictez 2-300 de tâmpenii. Din păcate, numai după ce trece câtva timp îmi dau seama care au şi care nu au valoare. Şi nici chiar atunci nu-mi dau seama (pe) care ar trebui să le păstrez şi (pe) care nu. Până acum aveam un ideal. Să câştig un premiu literar şi să-mi cumpăr un chioşc de ziare, să am din nou demnitatea muncii mele. Acum îmi dau seama că oricât de frumoase poezii voi scrie eu, mai degrabă va lovi Pământul Cometa Haley decât să câştig eu un premiu literar şi să am propriul meu loc de muncă. Ca atare am hotărât: 1) Voi învăţa o limbă străină. 2) Pe data de 6 iunie (ziua mea de naştere), voi da foc tuturor cărţilor şi manuscriselor mele. (Am mai făcut-o odată). 3) Voi vinde cămăruţa mea şi voi părăsi definitiv România, unde am fost umilit şi batjocorit de atâtea ori. Vă mai trimit un grupaj de poezii. În 1985 n-am putut debuta pentru că nu..."


Scrisoarea se termină abrupt, şi vă înţeleg tulburarea extremă. M-am gândit ca de ziua dvs., când veţi cumpăra şi citi România literară, să aveţi poate bucurie la re­gă­sirea în pagina Post-restantului a poeziilor tri­mise nouă în primăvara aceasta. Din cele ce aveţi de gând să faceţi, păstraţi doar primul punct, cel referitor la învăţarea unei limbi străine. În nici un caz nu renunţaţi prin ardere la cărţi şi manuscrise, şi nu vă vindeţi cămăruţa. Părăsirea României ar fi o glumă sinistră, cu care vă mângâiaţi ilizoriu. Nu e o soluţie să plecaţi, nici dacă aveţi pe cineva în străinătate, care să vă preia cu arme şi bagaje şi să vă poarte acolo de grijă.

La mulţi ani, aşadar, domnule Hada, şi nu renunţaţi la jocul poeziei, singurul care vă rămâne în lumea asta cinică în care nu sunteţi singurul care se zbate să supravieţuiască. (Ioan Hada, Baia Mare)