Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


A trecut ceva timp de când am primit bucata de proză intitulată Interpretarea îmi aparţine, pe care am citit-o cu interes profesional, urmând să vă asigur într-un răspuns dorit şi aşteptat cu răbdare că aveţi har şi mânuiţi cu plăcere instrumentul limbii. Spaţiul rubricii este redus ca să etalez în totalitate dovezile talentului. Căci de oriunde m-aş apuca să selectez mostrele, tot rămân pe dinafară lucruri care mi-au ţinut interesul lecturii treaz.

Povestea nu e atât de banală pe cât încercaţi să vă detaşaţi de efectele ei într-un context calm. Banalitatea ei ţine de frecvenţa cu care ne lovim de ea în viaţa noastră secretă. Îi dăm un preţ bun prin implicaţiile ei asupra psihicului nostru orgolios. Lucruri care ni se întâmplă şi nouă mai profund tocmai când credeam că putem fi unici în reacţii, aşi în arta detaşării, calmi în momentul în care ne e ruşine să recunoaştem că formula noastră omenească este una de când lumea şi că funcţionăm garantat ca şi moaşele şi strămoaşele, ca şi urmaşele noastre la rândul lor, când li se întâmplă.

Scrisă alert, viu, sincer, bogat, din bucata de proză cu titlul amintit, dacă o veţi înmulţi cu din ce în ce mai sinceră nostalgie, poate ajunge din nişte note de jurnal un roman substanţial.

"Nu pot să nu mă simt uşor ridicolă, stând eu aşa în faţa calculatorului şi punând diacriticele la locul lor într-un text care te evocă pe tine, apelând deci la un mod total ineficient de a te aduce înapoi puţin. Noroc că nu citeşti reviste literare, că altfel poate te-ai recunoaşte în acest bărbat despre care scriu. Aş putea să jur că, dacă prin cine ştie ce întâmplare, ţi-ar cădea în mână povestea asta, prima ta grijă ar fi să nu îţi apară numele în ea, să nu te compromit, pe tine cel însurat şi pe cale de a deveni un pion important în politica locală..."

Ar fi aici un punct de plecare prin care cititorul ar intra în miezul evenimentelor şi în culorile personajului secundar care este un el care se descurcă de minune în arta seducţiei.

"Deci, ştiam că eşti însurat când a-nceput totul, tu ştiai că ştiu, iar asta făcea lucrurile surprinzător de simple şi limpezi ca cristalul. Am salvat astfel un timp preţios, am sărit peste declaraţii de intenţii, tatonări, jocuri de cuvinte, în fine, peste ritualul de rigoare. Voiam să văd şi eu cum e să faci pur şi simplu sex - ce expresie aseptică - fără ataşamente, sportiv, cordial. Îmi lipsea genul acesta de experienţă, mă simţeam oarecum în dezacord cu pulsul timpului, descinsă parcă din Jean Austin cu tot erotismul meu subsumat iubirii, ca într-o schemă logică în care a îl include pe b dar îl şi depăşeşte. Simţeam că mă lipsesc singură de un exerciţiu al plăcerii la îndemâna oricui. Păcat că nu putem reţine atingeri, mie cel puţin memoria senzitivă îmi joacă feste, aş vrea să fie ca o bucată muzicală pe care poţi să o dai replay, da' chiar nu e. Dacă mă gândesc bine, nici măcar imaginea ta nu o pot recompune în minte, dacă m-ar pune cineva să îţi alcătuiesc un portret-robot, ca la poliţie răufăcătorilor, nu aş fi în stare. Nu pot nici măcar să îţi fac un portret balzacian, deşi, după cum bine ştim, fizionomia trădează psihologia personajului"...

Stimată autoare, multe, dacă nu chiar toate antrenamentele de comportament într-o situaţie inedită eşuează şi se răstoarnă. Ce amor sportiv, cordial, azi e, mâine se termină? Fără să te lase visătoare, abandonând de bună voie hotărârea de a pleca cu surâsul pe buze, să nu te doară cât de puţin şi curând durerea să se facă vâlvătaie, din întrebări, din dorul care e normal la noi femeile şi altfel decât la bărbaţi?

"E atât de banală povestea asta încât nu sunt sigură că am chef s-o scriu". Ba eu înclin să vă precizez că nu veţi înceta să scrieţi la poveste, căutând prin scris să-i conservaţi amănuntele, detaliile, dragul de a o reţine cât mai mult aproape, în scurtimea ei, de o agresivitate cu care nu e normal să vă împăcaţi.

"Ştim că de fapt nu mai putem reînvia mare lucru, că s-a spus totul, ceea ce ne face pe noi, post-modernii, să ne simţim repetitivi dacă nu cumva ridicoli. Dar nici nu putem sta cu mâinile-n sân, numai pentru că alţii au avut norocul să se nască înaintea noastră şi deci au instaurat un monopol asupra trăirilor sau măcar asupra exprimării artistice. Trăim un soi de sastiseală, o senzaţie de dezabuzare, ce naiba ar putea să ne mai surprindă, spunem noi cu fior de mândrie, asta pentru că simţim că avem un control asupra lucrurilor. Suntem imunizaţi, aşa că putem trece prin foc şi prin pară fără să riscăm să fim atinşi".

Aşadar, stimată doamnă, care ne citiţi revista până în cele mai modeste cotloane, mi-aţi trezit un interes real cu proza dvs. Spuneţi: "Textul fiind al meu, nu reuşesc să mă distanţez critic de el".

Părerea mea este că sunteţi departe de a-l fi încheiat, de a-l fi stins, de a fi scăpat de realitatea lui nesmulsă încă din brutala dulce şi mare realitate.

Nu vă va deveni indiferent nici textul, nici personajul, decât după ce din însemnare nu-l veţi face nuvelă, şi chiar un mic roman, un săculeţ de mătase în care vor intra toate oasele şi toată pielea, miasmele şi murmurele cenúşii acestui amor liber, care credeaţi că vă va lăsa libertatea de a vă detaşa de umbrele şi de iluziile de lumină în care aţi sperat. Puterea dvs. ar fi să aveţi curajul relatării generoase a detaliilor şi a efectelor. Căci despre imunitate, imunizare, nici că poate fi vorba. Iată cum stau de fapt lucrurile în cruzimea lor:

"Mi-a povestit o prietenă de o tipă pe care a părăsit-o bărbatul la nici doi ani de la căsătorie: a lăsat-o fără prea multe explicaţii demne de reţinut, a bâiguit ceva despre cât de presat este, despre cât de mult se aşteaptă de la el, şi-a făcut bagajele şi a plecat. S-a întors peste trei luni acasă şi a avut pretenţia să facă dragoste cu ne­vas­tă-sa. Nu înţelegeam prea bine indignarea femeii. Cum adică, ar fi spus ea, vine la mine ca la o curvă? M-a să­getat cuvântul. L-am simţit până-n vârful picioarelor. Am simţit că mi se aprind obrajii. Asta eram eu pentru toate ne­vestele din lume: o curvă... Femeile astea ultragiate, de ce mă demonizează, ţinându-l în braţe pe omul acela care nu e al meu, nu am făcut rău nimănui, nimeni nu va şti, până la urmă, şi el va uita. Rămân doar eu cu tot felul de întrebări sterile, al căror răspuns îl cunosc prea bine."

Se pare că aţi pus şi veţi mai pune pe hârtie proze din ce în ce mai lungi şi mai interesante, al căror izvor este îndoiala de sine, nesiguranţa de sine, căci lucrurile acestea cumva banale şi atât de numeroase în economia nefericirilor de pe pământ se cer exprimate, clarificate, consumate plătind un preţ dureros, trecute prin spovadă şi prin căinţă. În aşteptarea romanului, care sper să vă iasă curând de sub condeiul talentat, vă doresc sănătate. (Ana Iuga)