Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Pro domo

Deşi toată lumea s-a lămurit că secolul şi mileniul încep abia peste un an, pragul subiectiv acum a fost, prin tradiţie cifrele rotunde prilejuind serbări. Cu cît mai mare rotundul, cu atît serbările mai strălucitoare şi bubuitoare. Am făcut-o şi pe asta. Zăpada a îmbrăcat Bucureştiul de bal, artificiile au fost grozave, aripile îngerului s-au zgribulit în viscol. După care am revenit mahmuri la ale noastre. Pe 4 ianuarie, cînd anul ritmat de numere al Cronicarului se întoarce iar la 1, primele reviste literare din 2000 sînt încă în gestaţie. Aşa că sîntem nevoiţi să trecem pragul înapoi şi să luăm din decembrie un subiect, ca şi cum am mînca din resturile reîncălzite ale ospăţului. Subiectul din RAMURI nr. 12, proza românească de azi, are un termen lung de valabilitate, ştiut fiind că azi în istoria literaturii e o felie groasă de un deceniu şi că '99 sau '00 deocamdată nu se despart. Întrebîndu-i pe scriitori: "ce aşteptăm de la roman azi, cum să scriem de acum încolo?", revista craioveană adună la borna calendaristică tot felul de păreri, mai mult sau mai puţin pro domo. Astfel, Eugen Uricaru pledează pentru romanul istoric: "Datoria unui scriitor este aceea de a oferi şanse, de a elibera viitorul de tiparele, de clişeele prezentului. Dictatura lui Ceauşescu s-a bazat foarte mult pe manipularea istoriei şi prin acest mecanism pe crearea unui sentiment colectiv de popor asediat. Ori starea de asediu este cea mai sigură garanţie pentru conservarea unei dictaturi. În acea vreme romanele cu subiect istoric au constituit (în majoritatea lor) o linie a frontului în bătălia împotriva spiritului dictatorial, împotriva dictaturii însăşi. Cărţile care intrau în polemică cu tezele oficiale asupra istoriei erau printre puţinele fapte vizibile de împotrivire la dictatură. Aşa s-a creat o întreagă literatură în care istoria este un pretext pentru încercarea de ieşire din capcana istoriei oficiale. Practic, aceste cărţi sunt acelea care au reuşit să depăşească astăzi criza de încredere în literatura din perioada dictaturii". * ;Adrian Popescu face o confesiune, pentru ca apoi să contureze o trăsătură comună a poeţilor pur-sînge trecuţi temporar în tabăra prozatorilor: "Modernistă, elegiacă şi "serioasă" sau, dimpotrivă, postmodernistă, ludică şi luînd lumea în răspăr, proza pretinde "durata lungă" şi nu o iubire intermitentă, capricios-adolescentină, suportabilă în poezie. Postmodernismul poeţilor care scriu proză se declanşează firesc, nu dintr-o stăpînire aproximativă a regulilor naraţiunii, cum s-ar putea crede, ci din insubordonarea lor funciară faţă de canon." Dar acest postmodernism poate fi şi o fundătură: "O înclinaţie alexandrină, manieristă, obosită şi obositoare, cînd sevele, sîngele, care vin şi se duc spre o inimă universală, refuză să mai pulseze după un ritm cosmic". * ;Stabilindu-şi drept azi ultimul deceniu, G. Dimisianu socoteşte că în domeniul prozei criza a trecut. Dacă într-o primă perioadă se observa creşterea bruscă a elementului documentar şi biografic şi descreşterea pînă la zero a elementului ficţional, de la un moment încolo ficţiunea a început să urce iar în diagramă, configurînd în proza românească un nou realism, hrănit din cotidianul tranziţiei. * ;Nicolae Breban îşi repetă apăsat convingerea: "calitatea unei cărţi - am mai spus-o şi adesea am fost ascultat cu zîmbete! - vine, nu în ultimul rînd, din cantitatea expunerii, din polidonia, din capacitatea de a epuiza toate sau aproape toate consecinţele, nuanţele, faţetele unei probleme sau unui caz uman major[...]. Eu nu afirm că romanele actuale, scurte, sunt ratate; nu, ele, în cazul că sunt bune, reuşite, arată exemplul acomodării "instinctive", fireşti, ale cantităţii la tema propusă. Iar tema, dacă nu e minoră, nu este în nici un caz una care să înfrunte deceniile şi să atragă atenţia unor categorii variate de lectori." Răbdarea acestor categorii variate de lectori contează prea puţin pentru autorul de trilogii şi tetralogii;


Răspunderea iresponsabilităţii

În vreme ce predicatorii sfîrşitului lumii au descoperit că acest spectacol se amînă pe o durată nedeterminată, spaima apocalipsei a făcut ravagii la mai toate posturile de televiziune cu pretenţii. E adevărat, Cronicarul n-a avut nici un fel de temeri că anul 2000 va da dreptate prezicătorilor care dădeau ca sigură apocalipsa. Dar vulgarităţile de-a dreptul apocaliptice oferite ca programe de Revelion cu prilejul sfîrşitului de mileniu, ne-au făcut să ne întrebăm cine dă undă verde pe post unor asemenea produse care vor fi dat frisoane şi boschetarilor cu vocaţie. Dacă ideea că între milenii se poate renunţa la obişnuitele convenţii ar putea fi acceptabilă, cu condiţia să i se găsească şi o exprimare potrivită, folclorul de şanţ, jocul de cuvinte care îi face şi pe cei mai înrăiţi obsedaţi sexual să tragă cu coada ochiului în jur înainte de a-l rosti, ele n-au ce căuta în programele de televiziune. Cronicarul nu va lua la puricat fiecare program de televiziune în parte, ci tendinţele care au dus la asemenea producţii de măscări televizate. Aşa-numiţii comici de serviciu ai fiecărui post t.v. s-au luat la întrecere în timpul anului trecut în privinţa glumelor fără perdea, a expresiilor de nereprodus cărora le-au găsit variante, chipurile, decente şi a unor exprimări licenţioase de aşa-zisă largă circulaţie pe care cea mai mare parte din populaţia activă a României nu le cunoaşte. Admiţînd însă faptul că, pe ascuns, uriaşa masă a telespectatorilor din România se bucură de vulgarităţi, exultă, în particular, la auzul unor jocuri de cuvinte cu rimă licenţioasă, asta nu dă dreptul nimănui să transforme Revelionul într-o colecţie de mizerii lingvistice sau de aluzii mai murdare decît obiectul lor, cel mai adesea onorabil. Actul sexual, care a fost personajul principal al programelor de Revelion t.v., a fost tăvălit în cele mai joase chipuri posibile de tot felul de persoane care ar fi trebuit mai întîi să-şi rezolve complexele sexuale. Scenetele construite pe apropouri sexuale au fost de o cumplită lipsă de minimă delicateţe, încît rezultatul a constat într-un fel de viol al telespectatorului. Astfel că dacă n-a venit sfîrşitul lumii, calendaristic, cu siguranţă că uriaşa dare în stambă televizată, de la sfîrşitul anului trecut şi de la începutul celui în care ne aflăm, marchează un sfîrşit. La prima vedere, ar fi vorba nu de sfîrşitul cenzurii, ci de moartea auto-cenzurii, aceea care te face să nu confunzi discursul public cu bancul de răspîntie. Dar dacă această auto-cenzură a murit, se naşte întrebarea cine dă liber pe post unor producţii de acest gen? Şi mai ales în ce scop? Vrea cineva ca audienţa cîştigată de un post sau de altul în privinţa seriozităţii mesajelor să se piardă în numele bancurilor de Revelion? Sau, mai suspect, umoriştii de serviciu ai posturilor importante de televiziune umblă să discrediteze audienţa acestor posturi? Să nu exagerăm. De fapt ne aflăm într-o lume în care, mediatic, e posibil orice, dar nimeni nu-şi ia răspunderea pentru ceea ce se întîmplă. Iar succesul instantaneu e mai important decît un prestigiu foarte greu cîştigat, în timp. Comicii de serviciu ai televiziunilor importante au jucat un fel de carte a diferenţierii, pentru ca telespectatorii să uite că ei nu sînt arondaţi unui post anume, deşi cam aşa se întîmplă. Acest "a fi sau a nu fi" de partea unui anume post t.v. precum şi o grea lipsă de imaginaţie a celor care au ocupat locurile din faţă pe un post de televiziune, nu puteau duce decît la tristul spectacol al bancurilor fără perdea, al mizeriilor sexualităţii vorbite de o manieră sub-licenţioasă şi, nu în ultimul rînd, la o scălîmbăire tristă a ideii de lipsă de cenzură. Cenzura reprobabilă, cea ideologică, nu mai există. Nu mai există nici cenzura care te poate obliga să-ţi alegi cuvintele. Dar cînd e limpede că eşti iresponsabil în calitate de ins necenzurat, cine răspunde totuşi de iresponsabilitatea ta, înainte de a-ţi da drumul pe post?