Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Cronica unui deceniu

Revista Grupului pentru Dialog Social, 22 a împlinit un deceniu de apariţie săptămînală şi numărul aniversar, 4, reface prin diferite optici drumul parcurs, insistînd asupra începutului şi a meritelor iniţiatorilor G.D.S. Nu se aminteşte însă nicăieri că existenţa concretă a celor 518 episoade ale filmului (în care, dacă nu am jucat un rol, cel puţin am figurat cu toţii ca "lume, soldaţi, popor" ai societăţii civile) se datorează în principal trudei a două scriitoare care au optat să lase de o parte proza de ficţiune pentru jurnalistica la zi (sau "la săptămînă"): Gabriela Adameşteanu şi Rodica Palade. Numai cine nu ştie cum se face un săptămînal de strictă actualitate, sub regimul de urgenţă al termenelor, poate ignora meritul lor în conceperea, coordonarea şi redactarea fiecărui număr, preocupare ce ajunge să-ţi înghită toată energia şi timpul, şi pentru care îţi trebuie nervi tari. Mulţi intelectuali valoroşi s-au perindat prin redacţie şi după un timp s-au retras în rolul mai comod de colaborator extern, cu răspunderea propriului text şi atît. Gabriela Adameşteanu şi Rodica Palade au rămas să îşi treacă ani buni din viaţă adunînd, citind în manuscris materialele din pagini, luînd interviuri, procurînd fotografii, îngrijindu-se de ingrata latură administrativă. Şi dacă în fiecare săptămînă documentarul pe care îl reprezintă colecţia revistei 22 sporeşte cu încă o secvenţă, pe genericul lui trebuie trecute cu literele cele mai vizibile şi numele principalelor realizatoare. * Locul special al revistei G.D.S. în peisajul atît de pestriţ al publicisticii româneşti din ultimul deceniu este fixat într-un editorial deloc festivist de Sorin Vieru: "Document de epocă, cronică a actualităţii transformată prin lucrarea timpului într-o cronică istorică făcută din crâmpeie, câmp de confruntări de idei, revelator al mentalităţilor unor actori, autori şi regizori ai dramelor şi vodevilurilor ce se joacă pe scena politică a ţării - revista 22 reprezintă toate acestea la un loc; dar, înainte de toate, ea a fost de la bun început o revistă de cultură politică. A stat în intenţia ei să fie o asemenea revistă. A şi reuşit? Cu cât succes? Mă întreb. Dacă am sta să judecăm după eşecurile şi rateurile monumentale ale "clasei politice", după nivelul ei de cultură (politică, şi nu numai), răspunsul ar fi de-a dreptul întristător. Dar - sus inimile! Să privim lucrurile puţin mai altfel şi să ne consolăm: se cunoaşte că, în marea ei majoritate, clasa politică ignoră cu nonşalanţă lectura 22-ului, iar astfel incultura ei îşi găseşte o limpede explicaţie. Aşa să fie oare? Nu cred! Ar fi prea comod: revista 22 ca participantă numai la împlinirile acestor ani! Pentru neîmpliniri, iluzii şi promisiuni neîmplinite declinăm orice responsabilitate? Realitatea este că revista însăşi ne prezintă un peisaj neomogen, că duhul discuţiei cuprinde parteneri de forţă inegală şi de orientări diferite; diferiţi vectori, tendinţe diferite se înfruntă, aşa cum este şi firesc să fie pretutindeni, dar mai cu seamă într-o societate deschisă (sau, cel puţin, întredeschisă." * Fără 22, toate dezbaterile găzduite de G.D.S. ar fi rămas între zidurile clădirii din Calea Victoriei 120, analizele, controversele şi propunerile n-ar fi avut nici un impact asupra societăţii, şi n-ar fi trezit reacţii, uneori nervoase sau doar "agasate". Are dreptate Mihnea Berindei să considere revista "cea mai constantă realizare a G.D.S. De altfel, după cunoştinţa mea, nu există o altă publicaţie de acest gen care să fi rezistat - cel puţin la Bucureşti - din 1990 până astăzi. Şi a rezistat în principal pe cont propriu, cu multe sacrificii şi cu foarte puţin sprijin exterior. Îşi menţine de ani de zile un tiraj apreciabil pentru un săptămânal în România de azi, cu un număr constant de abonaţi. Mă interesează în primul rând că este citită şi apreciată de tânăra generaţie. De la apariţie, 22 este clar angajată politic, într-o formă partizană, car


O prostie sau o speranţă?

Marele divorţ din PNŢCD i-a preocupat pe comentatorii din presa cotidiană timp de mai multe zile, ca şi cum plecarea echipei conduse de Radu Vasile ar fi însemnat o prăbuşire a partidului condus de Ion Diaconescu. Au fost număraţi membrii din filiale care s-au alăturat lui Radu Vasile, au fost contabilizate toate nemulţumirile de tip "surse din interiorul partidului" şi, fireşte, s-a scris despre capacitatea de a absorbi ţărănişti nemulţumiţi a partidului condus de Victor Ciorbea. * Una peste alta, această criză ar trebui să le dea de gîndit făcătorilor de imagine în PNŢCD, precum şi responsabililor relaţiei cu presa din acest partid. Toţi gazetarii care au aşteptat pe la uşile partidului pentru a obţine o declaraţie care n-a venit, toţi editorialiştii pentru care un Birou de Conducere, Coordonare şi Control al PNŢCD rămînea un mister pînă la închiderea ediţiei au reamintit acestui partid cum e cu transparenţa, plîngîndu-se de opacitatea BCCC-ului, de unde nu se putea afla nimic şi unde nu se întîmpla mai nimic. * Au existat şi atacuri la baionetă, atacuri venite din partea ziarelor ADEVĂRUL şi ZIUA, care însă ar trebui să ajute la limpezirea rapidă a situaţiei din partid. Adevărul pune în faţa PNŢCD-ului problema corupţiei din partid, iar Ziua merge pe ideea că mesajul electoral al partidului a scăzut catastrofal după plecarea grupului Vasile. * Sînt şi opinii contrare, precum în CURENTUL sau în CRONICA ROMâNĂ, opinii potrivit cărora partidul condus de Ion Diaconescu a scăpat de un număr de disidenţi supărători, fără ca asta să afecteze partidul. * Un editorial care nu ţine seamă de această criză, ci ia în seamă multe alte crize e cel scris de Bazil Ştefan în ROMâNIA LIBERĂ şi intitulat Lupta cu haosul. Autorul porneşte de la articolul publicat în Suddeutsche Zeitung de Kathrin Lauer, articol intitulat Candidatul haotic avînd ca subiect candidatura României la Uniunea Europeană, privită prin actualele performanţe economice şi politice ale ţării. Dincolo de reproşurile de exagerare pe care editorialistul României libere le face autoarei articolului apărut în cotidianul german, Bazil Ştefan admite, totuşi, la un moment dat, exactitatea acestui diagnostic. Încercînd să ofere soluţii după acest diagnostic, Bazil Ştefan scrie: "Avem doar cîţiva ani pentru a pune ordine în haos şi a ne califica astfel pentru aderarea la Uniunea Europeană. Europa [...] ne-a făcut semn că ne primeşte. Vrem să intrăm, dar nu o putem face cu mersul dezordonat al clovnilor de circ, nici dînd buzna, bezmetici. În tot ce facem, de acum înainte, guvernanţi şi guvernanţi, vor trebui să domnească rigoarea, metoda, pasiunea lucrul,ui bine făcut. Altfel riscăm ca boala noastră să fie considerată incurabilă şi să-i sucombăm." Cronicarul a lăsat semne de suspensie în citatul din Bazil Ştefan, care reia ideea din articolul apărut în cotidianul german că pentru români Europa ar însemna doar numele angroului de la marginea Bucureştiului, avînd acest nume. O asemenea gîndire, precum aceea a autoarei articolului apărut în cotidianul german, poate fi o izbutită metaforă nedreaptă de presă, dar în context ea nu pare o metaforă, ci literalmente o prostie. Pe de altă parte însă observaţiile autoarei despre lumea politică din România sînt atît de pertinente, încît e greu să nu accepţi că pentru o parte însemnată dintre români, incluzînd aici şi diverşi lideri politici, Europa nu e decît sordidul angro de dincolo de Bucureşti. Încît Cronicarul se întreabă dacă nu cumva în exagerarea Kathrinei Lauer nu se ascunde speranţa că acest "candidat haotic" care este România şi-ar putea depăşi condiţia.