Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


Noul Observator
Ne bucură cu adevărat, fără urmă de ipocrizie, apariţia unei noi publicaţii culturale care se vrea altfel decît cele existente. Este ca şi cum, într-un cerc de persoane care se întîlnesc periodic şi se cunosc bine (să nu ne amăgim: cumpărătorii de asemenea reviste sînt o familie nu prea numeroasă la scară naţională, vine cineva mai bine informat, mai vioi, cu o foame culturală sănătoasă, înghiţind şi digerînd rapid noutăţile din domeniu, propunînd alte subiecte de discuţie sau altă viziune asupra celor vechi. Asta nu poate decît să învioreze atmosfera, să facă întîlnirile mai pasionante, mai dinamice, mai antrenante. Cu aceste sentimente am primit primul număr al "săptămînalului de informaţie şi analiză culturală" OBSERVATOR CULTURAL (director: Ion Bogdan Lefter, redactor-şef: Carmen Muşat, redactori: Paul Cernat, Victoria Luţă, Cristian Munteanu, Diana Soare), apărut cu sprijinul firmelor Muşat & Asociaţii, Suez Lyonnaise des Eaux şi al Centrului Cultural Sindan. * O anchetă publicată în deschidere - "Mai este necesară o nouă revistă culturală în România anului 2000?" - relevă părerea unanimă că DA. Unele dintre personalităţile întrebate sînt tare plictisite de oferta existentă (ceea ce nu le împiedică să ofere mereu articole, lungi eseuri sau studii, poeme şi proză acestor bătrîne, achilozate şi incoerente reviste care "supravieţuiesc inerţial", sau să dorească să îşi vadă recenzate acolo cărţile nu de către tineri critici la început de drum, ci de către consacraţi cu vechi state). De ce sînt plictisiţi, agasaţi? Fiindcă "din pură inerţie sau din sentimentul că au publicul lor şi că în pagină trebuie să se scrie ceea ce acest public doreşte să citească, multe din respectivele reviste au rămas, adesea şi grafic, aşa cum erau prin anii '60-'70. Ele afişează o superficială legătură cu actualitatea - anunţuri de premii literare undeva în Vest, interviuri sau traduceri din scriitori occidentali - dar nu înţeleg sau se fac că nu înţeleg faptul fundamental: literatura şi cultura, ce să mai zic de mentalitate, sînt astăzi atît de radical diferite de cele de acum cîteva decenii încît substanţa însăşi a revistelor, modul
de a gîndi şi de a scrie este normal să fie şi el structural diferit" - spune Sorin Alexandrescu. Şi fiindcă sînt rigid parcelate şi fără o strategie clară, "funcţionînd în virtutea unor inerţii formularistice, dacă se poate spune aşa. Ce mai scapă de bine de rău în afara rubricilor osificate - care îşi aşteaptă umplutura de la o săptămînă pe alta - e acoperit cu parastase sau cu aniversările de vîrste rotunde. Doar cîte o polemică sau vreun scandal, consumat de regulă la nivel intercluburi, mai înviorează amorţeala generală. Rezultatul e că identitatea unei reviste anume se pulverizează practic într-o sumă de profiluri (mai mult sau mai puţin fotogenice) ale semnatarilor de rubrici, în timp ce aşa-numita sa strategie se reduce la cumularea idiosincraziilor lor" - e nemulţumirea Monicăi Spiridon, iar Călin Vlasie, exprimîndu-se impersonal, mărturiseşte că "trebuie să faci un considerabil efort de voinţă ca să citeşti confidenţialele România literară, Luceafărul sau Contemporanul" (faptul, de pildă, că trimite la redacţia noastră apariţiile Editurii Paralela 45, insistînd să fie recenzate - ceea ce şi facem cu acele volume pe care le considerăm valoroase - dovedeşte că scontează pe faptul că există şi cititori cu o "voinţă" mai mare ca a lui. Aceştia sînt cam opt mii, fără a-i socoti pe aceia de pe Internet). * "Observatorul cultural" al lui Ion Bogdan Lefter & Asociaţii a apărut tocmai din cauza acestor nemulţumiri faţă de inerţia fastidioasă a revistelor de pe piaţă. În articolul-program ni se promite în primul rînd o mai bună şi mai completă informaţie: "Vom încerca să fim prompţi, să adunăm cît mai multe informaţii, să avem o bună reactivitate la evenimentele actualităţii culturale. Vom face relatări, vom lua declaraţii, ne vom mişca reportericeşte "pe teren". Vom încerca să fim atrăgători şi incisivi. (...) Nu vom ignora nici o zonă a cîmpului cultural, nici noile medii, nici Internetul (...) Vom fi activi şi vom fi polemici. Nu de dragul de a face spectacol pentru galerie, ci pentru că nu există comunicare reală fără diferenţe şi schimburi de opinii. Reanimarea dialogului autentic e vitală pentru ceea ce cultura română ar putea fi dacă s-ar scutura de reziduurile mentale provinciale de care, după zece ani de libertate şi de ritmuri accelerate de evoluţie, n-a scăpat încă, pe ici, pe colo, prin unele părţi esenţiale...". Cît despre orientarea revistei, "Am putea-o descrie pe scurt prin termeni precum postmodernism, poststructuralism şi studii culturale, europeism şi pro-americanism, anti-naţionalism, anti-fundamentalism şi anti-ortodoxism, liberalism şi multiculturalism pro-democraţie şi corectitudine politică etc. etc. Unele dintre aceste etichete au semnificaţii strict culturale (dacă există semnificaţii strict culturale!) (nu există!), altele trimit la doctrine, ideologii, filozofii politice şi teorii sociale. Le vom (re)discuta şi noi în paginile Observatorului cultural, rînd pe rînd (...) Miza ultimă - dar nu de pe urmă - a proiectului nostru este nici mai mult nici mai puţin decît refacerea unei coerenţe la scară naţională." Un program ambiţios, cu miză mare, căruia îi dorim deplin succes. * În sumarul primului număr ce observăm? Nume de universitari, prezente frecvent în paginile revistei noastre şi ale celorlalte "bătrîne fade", recenzii semnate de foarte tineri critici lansaţi de "România literară" şi care ne-au devenit colaboratori permanenţi, noi contribuţii la discuţiile şi "scandalurile" mai vechi sau mai noi, în jurul numărului Eminescu al "Dilemei" şi reacţiilor la el, al cărţii lui Mircea Cărtărescu despre postmodernismul românesc, al articolului lui George Voicu rezumat de Edgar Reichmann în "Le Monde"...


Strategia şi girofarul
Ziaristul român nici n-apucă să se plictisească de o criză în lumea politică autohtonă, că se trezeşte că trebuie să scrie despre alta. Şi dacă mai punem la socoteală că o criză poate da în alta, şi mai şi, avem o imagine a ţintelor în care trebuie să tragă jurnalistul pentru a se ocupa de tot ceea ce e criză politică în România. Sau criză de timp, cum e aceea în care se află guvernul care trebuie să ajungă la înţelegere cu tot ce e punct de vedere reprezentativ în România, înainte de a trimite Uniunii Europene Strategia de dezvoltare economică pe termen mediu. În timp ce toată suflarea politică afirmă că vrea integrare în Europa, în privinţa strategiei lucrurile nu stau chiar aşa. Vechea deprindere politică autohtonă că în România politica se face cum vrei, nu cum ai convenit, îi face pe diverşi conlocutori ai premierului Isărescu să îi spună că asta e strategia lui, nu cea pe care ar aplica-o ei. Se pare că miza uriaşă de la capătul adoptării Strategiei, aceea ca România să poată intra astfel în Uniunea Europeană, nu e prea importantă pentru anumite forţe din România. Unele dintre aceste forţe se plîng de faptul că au căpătat o imagine criptocomunistă din pricina altor forţe politice, care le-au făcut antireclamă în Occident. A se vedea supărarea PDSR faţă de PNŢCD, consistent prezentată în presă. Dar şi replica partidului lui Ion Diaconescu faţă de aceste acuzaţii. * Asta e o criză de-a dreptul mică faţă de scandalul Babiuc, metamorfozat în problema scuzelor lui Traian Băsescu, istorie care a ocupat mai multe zile capul de afiş al ziarelor, ca şi cum în România ar fi urmat să se producă vreo ruptură ontologică din cauză că PD-ul nu
l-a mai vrut pe dl Babiuc la Apărare, iar negocierea acestei chestiuni de algoritm, devenită discutabilă, atîrna de scuzele pe care dl Traian Băsescu trebuia să le ceară liberalilor. * Tot ziarele spun însă că de fapt ţărăniştii nu mai vor scuze ca să-i lase pe liberali în ofsaid şi că liberalii se încăpăţînează să le ceară pentru că ar avea o simpatie excesivă faţă de dl Babiuc. * Dar pînă să se limpezească această chestiune, iată că preşedintele României se declară învins de securişti, activişti de partid, făcători de opinie şi chair de reprezentanţi ai puterii. Preşedintele întinde arătătorul spre PDSR şi PRM, dar nu limpezeşte problema oamenilor care l-au învins chiar din rîndul puterii actuale. * După disputa provocată de cazul Babiuc-Băsescu, pe care o lasă deschisă şi oarecum pe planul doi, ziarele se afundă în criza Constantinescu - opoziţie, cu tot cu supărarea preşedintelui pe făcătorii de opinie şi cu impresia sa că un partid la putere poate face, dacă vrea, un "amărît de ziar" care să susţină puterea. Pentru o persoană care a apucat să vadă, în opoziţie, ce soartă poate avea un asemenea ziar, de tipul experimentului Vocea României, ziarul care n-a făcut altceva decît să întărîte presa împotriva comanditarului, puterea de pe vremea dlui Văcăroiu, ideea dlui Constantinescu pare a garanta că eşecurile altora nu mai par eşecuri în vreme de criză. Dar, la rîndul său, dl Constantinescu descoperă în calitate de preşedinte al României că nici măcar atunci cînd îşi pune cenuşă în cap vorbind despre propria sa înfrîngere nu obţine o reacţie de presă care să-l ajute să facă din această recunoaştere un cap de pod pentru o eventuală recîştigare a simpatiei pierdute. * Dacă examinăm presa, dezbaterea cazului Babiuc s-a terminat în coadă de peşte, cam acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu "înfrîngerea" preşedintelui în exerciţiu. Aşa că nu s-a prea mai băgat de seamă că România are de terminat un buget de care atîrnă chestiuni mai importante decît scuzele cuiva sau înfrîngerea altcuiva. Şi nici problema Strategiei n-a mai fost luată în serios, de presă, măcar de ea, cîtă vreme această problemă seamănă cu povestea girofarului privit de un miliţian conştiincios - funcţionează, nu funcţionează!