Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Revista revistelor:
Actualitatea de Cronicar


În sensul nostru, balcanic
Fiecare om e de neînlocuit pentru familia şi apropiaţii lui, adevăr relevat dureros la dispariţie şi devenit un clişeu în necroloage. Profesorul Mircea Zaciu, ca şi Marian Papahagi, sînt de neînlocuit pentru noi toţi, pentru cultura română, şi cu cît trec lunile devine tot mai clar că nu are nimeni capacitatea şi nici nu e dispus să se înhame în locul lor la jugul proiectelor sisifce pe care le-au pus în operă. În cel mai nou număr din VATRA, 3, editorialul lui Al. Cistelecan e un omagiu adus profesorului Mircea Zaciu şi în acelaşi timp un îndemn la finalizarea - văzută ca o datorie patriotică - a operei lui: "Profesorul venea, cu siguranţă, din Şcoala Ardeleană. Avea mandat de la Corifei să le continue opera, să tragă şi el în jugul "operelor de căpătîi", al operelor care atestă un neam, ţinîndu-i de fundament/.../. Era fatal să lucreze, în cele din urmă, la un "dicţionar". Era în destinul său. Căci verva lui - cotidiană şi scripturală - nu se baza doar pe rigoare, ci chiar pe mucenicie. Tot mai mult desenul său biografic seamănă cu al lui Şincai. Cu aceleaşi fervori şi cu aceleaşi decepţii. Şi unul şi altul şi-au purtat "opera" în desagă, sperînd s-o vadă tipărită nu pentru ei, ci pentru cei pe care opera îi "atesta". Aveau, şi unul şi celălalt, vocaţia pietrei de temelie, a întemeierii construcţiei. Pînă la urmă, n-a fost o simplă similitudine biografică. A fost mult mai mult: un fel de coincidenţă destinală. Opera i-a omorît pe amîndoi. "Zidul neisprăvit", această metaforă a destinului şi vocaţiilor româneşti, s-a dovedit mai tare decît încăpăţînarea şi fervoarea lor. DSR are deja faima unui dicţionar ucigaş. Poate că şi-o şi merită. El e, probabil, aproape de capăt. După cum tot aproape de capăt trebuie să fie şi celălalt dicţionar - DESR (Dicţionarul Esenţial al Literaturii Române) - operă de sinteză şi de export. E greu de spus acum ce se va întîmpla cu ele. Nici unei edituri nu-i va fi uşor să le poată scoate. Poate că soluţia cea mai bună ar fi ca aceste dicţionare să fie însuşite ca proiecte ale Ministerului Culturii şi scoase, cu finanţarea cuvenită, la licitaţie. Nu din sentimentalism, nu din obligaţie morală faţă de cei care au murit lucrînd la ele, ci dintr-o minimă pulsaţie patriotică. Căci altminteri s-ar putea ca "adio, domnule Profesor", să însemne şi "adio dicţionare"!" * Cînd un scriitor român are succes şi de critică şi de public, dar mai ales - caz rarisim - cînd e tradus în mai multe ţări şi nu trece neobservat acolo, cronici la cărţile lui apărînd în publicaţii faimoase, cu circulaţie largă, în loc să se bucure, confraţii se enervează de parcă ar fi fost ei frustraţi cu ceva. Şi încep să "polemizeze", mediocrii cu fumuri fiind cei mai vehemenţi. Pentru Cronicar e limpede că şi inavuabila invidie stă la originea polemicilor declanşate în jurul persoanei şi cărţilor lui Mircea Cărtărescu. Într-un interviu pe care i-l ia Mihai Vakulovski în CONTRAFORT nr. 4-5, Mircea Cărtărescu se referă şi la atacurile a căror ţintă a fost: "Nu am polemizat niciodată cu nimeni, nu mi-am apărat ideile şi părerile în public. Ele sunt convingeri intime şi care sunt într-un fel subînţelese pentru mine. Ca să fiu sincer, abia dacă-i percep pe ceilalţi. Eu nu trăiesc, după cum ştii, în lumea literară, nu citesc decât foarte rar reviste literare, prefer să iau contact cu autorii prin ceea ce scriu ei, aşa încât să pot ajunge la idealul după care un om îmi poate fi extrem de antipatic, dar în acelaşi timp să-i citesc cu mare plăcere o carte. Este însă pentru mine întotdeauna neplăcut să aud sau să citesc că sunt detestat, că cineva are o atitudine foarte violentă sau foarte brutală faţă de mine. Nu-mi plac lucrurile de felul acesta. Eu nu am vorbit de rău niciodată pe nimeni şi, în general, cred că este complet lipsit de sens să polemizezi. Nimeni nu învaţă nimic niciodată dintr-o polemică, unei cărţi nu i se poate răspunde decât printr-o altă carte, nu poţi desfiinţa pe nimeni, decât pe cei care se desfiinţează singuri prin ceea ce scriu.


Cazul Hagi
Ultimul joc al României la Euro 2000 a fost urmat de meciurile ziariştilor cu echipa naţională. Majoritatea vedetelor presei centrale au scris de la acrişor către acru despre ultima apariţie în naţională a lui Gheorghe Hagi. Ioan Groşan şi-a amintit în ZIUA că Hagi şi compania lui au fost singurii care au izbutit să le ofere bucurii concetăţenilor lor, pînă la a-i scoate noaptea din case, de fericire, un întreg deceniu. Comentatori din Italia au scris după meci un diagnostic echilibrat, care poate fi rezumat în formula: "cu puţin noroc noi, cu puţin ghinion ei", căci cam acesta a fost şi jocul cu Italia. În meciul său personal cu căpitanul naţionalei, redactorul-şef al ADEVĂRULUI i-a cerut lui Hagi să nu intre pe teren în meciul cu Italia. Fie pentru că nu a primit la vreme Adevărul în Belgia şi n-a apucat să citească editorialul lui Cristian Tudor Popescu, fie pentru că şi-a permis să nu ţină cont de această cerere, Hagi a jucat în meciul cu italienii. Ar fi putut chiar să dea două goluri. O dată l-a refuzat bara, a doua oară portarul norocos al italienilor. Dar pentru dl Popescu e de neînţeles cum şi-a permis Hagi să ignore "semnalul, scris cu bună credinţă, pe care i l-a trimis primul ziar al ţării" de a sta pe margine. După care autorul semnalului îl cotonogeşte verbal pe căpitanul naţionalei învinuindu-l că a simulat un fault, că a indus o stare de spirit de tip nevricos echipei şi că l-a nenorocit pe Conte, cu faultul de pe urma căruia Hagi s-a ales cu primul cartonaş galben. în privinţa acelei aşa-zise simulări, fostul arbitru internaţional Adrian Porumboiu a declarat pentru EVENIMENTUL ZILEI următoarele: "Dacă priviţi reluarea cu atenţie veţi observa că Hagi cade în direcţia inversă alergării. Dacă ar fi vrut să trişeze, s-ar fi aruncat în faţă. Este foarte clar că a fost împiedicat să ajungă la poartă." În treacăt fie spus, acest arbitru nu numai că e unul dintre cei galonaţi pe care i-a avut România după N. Rainea, ci şi un foarte bun cunoscător al mecanicii faulturilor. Spre deosebire de CT Popescu potrivit căruia Hagi s-ar fi aruncat ca în bazin. Ceea ce nu corespunde adevărului. Nici faultul prin care Hagi "l-a nenorocit pe Conte" nu intră în categoria la care pare a se referi editorialistul scriind că din cauza căpitanului naţionalei, România a jucat la rupere de picioare. Hagi nu l-a atacat pe Conte din spate, ci pieziş, şi nu i-a vînat picioarele, ci voia mingea. Dacă l-a nenorocit pe Conte, scoţîndu-l din joc, Hagi n-a făcut-o ca un terminator. Atacul său la minge a întîrziat cu o fracţiune de secundă, aşa cum se poate constata privind reluările. Dar oricîte i-ar fi pus în cîrcă CT Popescu lui Hagi, el nu l-a numit nicăieri "ucigaş", cum afirmă cel de-al doilea într-o scrisoare de adio adresată suporterilor. încercare lui Hagi de a dribla cititorii, atribuindu-i lui CT Popescu un cuvînt pe care acesta nu l-a scris, ea poate fi considerată un fel de simulare, cu atît mai tristă cu cît a fost înclusă într-o scrisoare de adio. Dar această scrisoare a fost scrisă chiar de Hagi sau de cineva care i-a prezentat un text pe care acesta l-a semnat? Nu ştim. Însă editorialistul Adevărului ar trebui să accepte că nu poţi face tabula rasa din cariera celui mai mare fotbalist român, tratîndu-l ca pe un sabotor al naţionalei şi ca pe un stricător de imagine a României. Păstrînd proporţiile, pentru ca dl Popescu să-l poată infama, cum a făcut-o, pe Gheorghe Hagi, ar fi trebuie ca, mai întîi, ziarul pe care îl conduce să-şi scoată în stradă, măcar o dată, cititorii în proporţii de masă, pentru a-şi declara fericirea că au citit un editorial al dlui Popescu. Din păcate pentru el, redactorul-şef al ADEVĂRULUI îl tratează pe Hagi cu aceeaşi lejeră impresie că poate da cu el de pămînt, ca şi cum ar scrie despre cutare politician sau despre personalităţile cu care vrea să se răfuiască, avînd aerul că face ordine.