Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea

Bineînţeles că şi numai din două poezii şi un mic text în proză îţi poţi face o idee. Cred că merită să insistaţi. Fiţi convinsă că dacă totuşi aveţi "ceva talent", o bună bucată de vreme ar fi suficient să vă adresaţi dumneavoastră înşivă, cu tot interesul şi cu tot optimismul de care sunteţi în stare. Iar la întrebarea pe care v-o puneţi: "Ce aş putea să fac pentru a-mi dezvolta eventualul talent?", răspunsul este, fără doar şi poate, să scrieţi în fiecare zi. Domnul cu pălărie (în colaborare cu Rene Magritte), Suflu andaluz şi Natură moartă cu suită pentru violoncel sunt mostre interesante de deschidere spre drumul pe care doriţi să-l parcurgeţi. Notaţii care anunţă calităţi şi defecte ale acestui moment, aerul impetuos al problemelor ce vă frământă. Este multă poezie mai ales în bucata în proză, în finalul cu mărţişorul de sticlă găsit în copilărie într-un sertar. (Delia Gheorghiu, 23 de ani) * Este limpede că sunteţi un înţelept, un meditativ, un tip sensibil, dar în materie de artă literară, mijloacele prin care să vă transmiteţi emoţia firesc sunt neputincioase. Deocamdată. Şi vă lăsaţi dus de un fix insistent ce vă descalifică, forma aceasta rudimentară care-l înţepeneşte pe cititorul incapabil să vă creadă pe cuvânt şi să vă ierte: Gâtu-ţi, chipu-ţi, gân­-
du-ţi, noua-mi, buzele-ţi, mintea-ţi. Notez totuşi cu plus poemul în gară: "Noaptea, întunericul, tăcerea, frigul, tristeţea./ în gară, noaptea este întuneric şi frig./ Tăcerea te îngrozeşte. }i se pare că a fost un război./ îţi umple inima de tristeţe când îţi aminteşti (de) ce frumoasă era gara.// Frigul te face să încremeneşti./ Când vine un copil neajutorat la tine, nu poţi să nu îi dai un ban./ Seara vine Expresul, trebuie să plec,/ Mă urc în tren, dar nu pot să uit gara.", chiar dacă pare uscat sacadându-şi enunţurile. Există o trăire autentică exprimată direct, simplu, convingător. Aceasta în flagrant contrast cu stilul expirat din Primăvara: "Peste griul cel etern/ Flori de iarnă se aştern./Reci şi efemere,/ Dispar de sub vedere./ Cu albul lor cel de crin/ în gaura din asfalt se anin^..." (Tiberiu Protopopescu, 18 ani) * Trezeşte interes dar şi nedumerire fiecare din textele pe care ni le-aţi trimis. Iată, de pildă, poemul viaţă de oriunde, care are ca supratitlu o metaforă, sau ce-o fi, dincolo de vene o fracţie roşie: "noaptea a venit/ cu paşi subţiri tăioşi/ cu umbrele grămadă pe cocoaşă// mă privea de sus vulturul/ îmi îndesa în buzunare pene/ îşi lua elan// singur// o definiţie cu haine lungi/ şi repetate/ dă sens unic lesei mele de piele// mai strâns vreau oricine eşti/ să curgă sânge şi din paharul meu cu apă// pe fiecare tarabă orele mele la halbă dublă/ sunt sorbite cu ochii închişi/ de chiar părţile mele/ cele mai depărtate// au fost zile când în ger/ puneam hainele în şifonierul de la nord// te înfriguram// acum cântecele mai mult ca niciodată/ le scuip/ mai bine ca oricând". Primele trei terţine sunt aproape normale. Cu puţină aplicaţie şi experienţă, cititorul se descurcă, înţelege şi gustă adaptându-se la stranietatea imaginilor care definesc o stare poetică autentică. Dar de la sensul unic al lesei de piele şi cântecele scuipate din final, zările se închid, stările deraiază într-un absurd cu totul şi cu totul gratuit, inutil, de neînţeles. Regretul de a nu pricepe citind, nici bănui sensul poemului se repetă în aşa a fost, cu subtitlul în urma ta multă umbră: "aleea era doldora de copaci// păsări reci se loveau de mâinile noastre/ somnambulele/ dădeau din aripi a zbor/ erau mai flămânde în vis// căutam şi noi precum ceilalţi// ei veniseră cu târnăcoape şi lopeţi/ nu au făcut decât să sângereze tăcuţi/ găsiseră îngropaţi nişte oameni/ i-au luat repede şi i-au târât acasă// să-i fi văzut cum îi târau spre casă// nenăscuţii lumii se muşcau de glezne/ şi ploaia ne umplea sticluţele cu amoniac// eram străinii iubito// să-i fi văzut cum ne târau spre casă". Iată şi poemul cu titlul lui dublu pe drum/ uite acolo: "nu cicatriza acum/ plec// pe drum e frig// luna se apleacă/ să îmi lege şireturile lungi// urmele mă îngălbenesc// de când mă ştiu/ în ele ciuguleşte lumina// galbenul învaţă să fie culoare/ odată cu mine/ mă întreabă ce haine să poarte/ stă cu toţi genunchii în faţa mea// vreau să îi vorbesc/ dar/ pe umărul meu au venit/ păsări/ şi/ îşi scot aripile/ cu pliscul de aur/ pe asfalt". Universul literar de care dispuneţi ar trebui, cred, clarificat. Dincolo de originalitatea imaginilor, povestea se destramă, îşi pierde noima, stupefiază, se refugiază în absurd, în lucru visat în somn, în gest de profanare. Transcriu în final poemul e timpul şi locul să vină inorogul/ nu va fi ca niciodată: "pe marginea drumului/ iarba îşi caută verdele în sân// au început ăştia să îmi lege/ coase de glezne/ cică/ să se vadă pe unde merg// mă simt domnitor la fântână/ scuip în apă/ după ce reflexia/ m-a muşcat de nas// undeva departe mama aplaudă/ în aluatul pâinii/ să crească să dospească// parcă am linia orizontului/ elastic la pantaloni/ sau/ parcă ea tocmai s-a dat/ de trei ori peste cap/ şi au căzut toate merele/ din copaci// iubito hai să mâncăm jăratic/ şi să nechezăm la lună." (Ştefan Ciobanu, 27 de ani) * Sunteţi, am impresia, dintre aceia care nu ne citesc revista, dar ne cunosc adresa şi ne trimit poezii, cu dorinţa expresă de a apărea în paginile ei. Nici în aşteptarea acestui eveniment nu catadicsesc să cumpere România literară, ci vin cu rugămintea ce li se pare normală într-o relaţie redactor/colaborator, aceea de a fi anunţaţi la publicare "printr-un e-mail în ce număr al revistei vor apărea", semnând, culmea! "cititor fidel, student Litere UBB Cluj Napoca". Cele două texte poetice fac parte dintr-un ciclu mai larg şi cu bătaie lungă, Versuri pentru mai târziu. Le transcriem împreună, aşa cum aţi dorit, dar numai în acest spaţiu de atelier de care dispunem. 1. "M-am decis să iau cuvintele lumii/ şi să le înec./ Apoi,/ Mă voi arunca şi eu în acelaşi pahar cu apă/ Şi am să asist în modul cel mai plauzibil/ La moartea celor mai neînsemnate lucruri din această lume.../ Eu mă voi îneca alături de cuvinte.../ fără să se supere căci sunt ale mele/ numai eu a(l) lui D-zeu./ Voiu muri pentru mine, / iar pentru D-zeu./ Cuvintele vor dispărea.../ dar faptele mele?/ Vor muri odată cu mine/ Sau se vor transforma în alte cuvinte,/ Pe care va trebui să le înec din nou?" şi 2. Nemurire: "încă o noapte.../ De ce s-au transformat râurile în pete de sânge,/ Iar îngerii au coborât cu scara pe pământ?/ Nu cumva s-au deschis cerurile?!... sau.../ Toamna închide natura cu lacăte de oţel?/ Simţi: timpul s-a oprit.../ E invizibil... nu mai şovăie, nu mai curge.../ Ascultă: de ce nu mai plâng copiii,/ Iar mama de ce nu mai suspină uşor?/ Eu, mi-am aruncat cu pietre în suflet/ Fără să ştiu că mi-am pierdut copilăria.../ Dar poate aşa e mai bine...// Aşa şi luna/ şi-a întors a ei caldă privire,/ Crezuse până azi în nemurire..." V-am îndeplinit dorinţa, aceea de a vă vedea publicat cu cele două poeme, pe aceeaşi pagină, pentru, cum spuneţi, "o mai bună înţelegere şi armonie a textului poetic". Părerea mea că pentru o mai bună înţelegere şi armonie, textul acesta poetic ar trebui îmbunătăţit, fie şi numai cu salvarea lui dintre atâtea şi atâtea inutile puncte de suspensie. E de mirare, totuşi, că nu v-aţi învrednicit să nu prescurtaţi numele lui Dumnezeu. S-ar fi văzut pe pagină mai mult respect pentru Divinitate, lângă atât de multa grijă a autorului faţă de sine însuşi şi lucrurile sale. Şi dumneavoastră sunteţi un creator, dar El este Creatorul a toate şi merită să-I fie scris Numele neprescurtat. (Silviu Mihăilă, student Litere UBB, Cluj-Napoca)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara