Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea


Dvs. chiar speraţi în „deplina sinceritate” a celui întrebat? Chiar sunteţi convins că îi veţi face faţă, cu energia celui ce-şi spune: „Am destule preocupări sănătoase pentru a nu-mi plânge de milă că un ochi rece şi competent nu zăreşte, nu pâlpâiri, ci o lumină în modul cum mânuiesc vocabularul unei limbi atât de frumoase”, iar despre textele proprii, că ar fi nişte chestii literare? Dar ce se poate spune luminos de bine despre un vers ca acesta: „Să dăm cu banu gâdilând norocul”, sau ca acesta: „Şi gudurat să fac un sluş“. Ori despre strofele, una din Revanşă, cealaltă din Ursită: „Eu nu v-am atacat armura/ În care v-apăraţi de mine/ Indiferenţa-i saramura/ Ce vă irigă-atât de bine”; „Eu am să-mi scriu destinul tot/ Cu-o mână fină de poet/ Să n-am habar de ce nu pot/ Şi nici alură de ascet”. Nu că s-ar înţelege cumva că scrierea de versuri ar fi o preocupare nesănătoasă şi nici că din vocabularul unei limbi atât de frumoase alegeţi parcă dinadins cuvintele care vă urâţesc textele. Despre moarte, că ne însoţeşte încă de la naştere, au scris mai toţi poeţii lumii. O faceţi şi dvs., dar iată cum: „M-a însoţit mereu ca umbra/ De când sugeam vioi la ţâţă/ Căci aştepta să vină sumbra/ Şi ziua când voi da tărâţă”. Nici dacă treceţi acţiunea la prezent, cum cere desfăşurarea ei în realitate, şi nici dacă aţi rima nu umbra/ sumbra ci umbră/sumbră, cum ar cere, pentru precizia adevărului exprimat frumoasa noastră limbă, tot nu s-ar duce gustul rău din rest, şi tot nu s-ar lămuri bunul cititor cum devine, la urma urmelor, treaba cu darea tărâţei. Mi-a plăcut în schimb jocul pe care l-aţi strecurat în adresă, unde post-restantul este văzut cu mult umor post-crestant sau, mai puţin inspirat post-arestant. Chestie, vorba dvs., de-o singură literă, care însă are, cum se vede, atâta putere, că mută o banalitate căldicică în sferele, de preferat, ale sarcasmului. (Gelu Preda, Slobozia) * Se vede că nu citiţi revista căreia, în pofida riscului neasumat în situaţia dată, îi oferiţi totuşi versuri spre publicare. Cum veţi şti atunci dacă aţi avut succes, au ba? Aşteptând telefoane extaziate din partea redacţiei şi numărul cu pricina, expediat prin poştă, în care să vă regăsiţi numele şi versurile? Pentru că invocaţi ca scuză, reală din păcate, retribuţia prea mică, în învăţământ munca dascălilor nu e răsplătită cum se cuvine, şi un abonament la o revistă literară ar fi aproape un lux, vă aducem la cunoştinţă că şi redactorii sunt, în majoritatea lor săraci şi buzunarul nu le-ar permite să fie galanţi cu toată lumea, cum probabil mulţi şi-ar dori. Pe de altă parte, aflaţi că nu publicăm poezii ocazionale, acrostihuri, omagiale. Am face-o, poate, dar nici atunci cu inimă uşoară, dacă omagialele ar purta semnături ilustre iar textele ar fi de o calitate excepţională. Acrostihul dvs. nu pare a face faţă subiectului ales, ci este, iertaţi-ne, un exemplu de platitudine ditirambică. Tocmai din acest motiv îl vom transcrie aici, în speranţa că şi altor amatori de omagii la dată fixă le va fi clar pentru totdeauna îndemnul nostru sincer de a se maturiza moralmente în sfârşit, şi a respecta în tăcere pioasă, cinstiţi cu ei înşişi, fără iluzii şi sentimentalisme, geniile culturii noastre. Iată acrostihul semnat de dvs., vizând o dată anume uşor de recunoscut: „E El:/ Măreaţă minte, devenită mit./ Imensă, imuabilă iubire,/ Nemărginirea gândului frumos,/ Emoţie-n eternitate;/Scriere sacră – Sinteză a unui simţ suprem/ Cunoaştere cuprinsă-n cânt curat şi cald./ Unic în UNIVERSALITATE”. (Veronica R., Crăcăoani) * N-am înţeles de ce îl vor şoarecii pe Cain. N-am înţeles la ce vă foloseşte să vă imaginaţi despre câinii care nu latră prin pieţe, că doar ei vă dau, cu împrumut, amintiri şi schelălăit de căţele. Pe de altă parte, nu iarna, oricât de nervoasă vi s-ar păra că este, omoară libelulele, ci pur şi simplu efemeritatea acestor pline de graţie zburătoare. Că o libelulă, omorâtă de iarnă, se poate răzbuna, este iar o fantezie deloc suavă: „dinţii pătrund în carne,/ geamătul topeşte zăpezile”. Dar poezia Poz şi Nervo este plăcută la vedere. La fel Marea, care în secret colecţionează tablouri cu stânci. Cel mai mult însă mi-au plăcut primele două versuri din Raport către... şi, din alt poem, „Anotimp brutal/ cuie în spice”. Cred că aveţi viitor şi şanse reale la mâna Poeziei. (Răzvan Frunză, Constanţa)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara