Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea

"Este prima mea carte şi mă încearcă două sentimente contradictorii, unul de împlinire, altul de îngrijorare. Am dat drumul în lume unui copil plămădit din cuvinte, cu un baston alb în mână. Se va găsi cineva să-l treacă strada?" Recunosc că metafora cu care vă ilustraţi soarta plachetei de versuri intitulată Norii din frunze, cu o copertă frumoasă care ne lasă visători, cu nişte nori superbi în prăpastie şi nişte păduri întomnate profilate pe cer, şi care apare la ed. Anamarol în 2007, metafora, aşadar, cu bastonul alb, m-a uimit. M-a uimit şi faptul că v-aţi grăbit, după părerea mea, să faceţi doar un album de poezii şi nu o carte, din tot-puţinul pe care l-aţi avut la dispoziţie până nu demult, când mi-aţi trimis textele la Post-restant în vederea unei prime evaluări. Şi eu, încurajându-vă, mă gândeam că vă veţi apuca de-atunci înainte de lucru, şi veţi zăbovi un timp suficient pentru a începe să se vadă o schimbare la faţă semnificativă. Dar v-aţi grăbit vinovat faţă de imperfecţiunile unor piese din sumar, care puteau fi lăsate deoparte, ca exerciţii de parcurs, şi păstrate doar piesele care dădeau unitate de valoare şi univers original de perspectivă. N-a ieşit o carte, cartea dvs. de debut, care să vă fi impus răsunător, la vârsta debutului arghezian, ci un album, cum spuneam, cu multe şi de toate, şi cu un relief divers, descurajant. Ce să vă mai spun, decât că pretenţiile mele şi încrederea mea în ce vă priveşte au fost date peste cap până una alta. Nu mă linişteşte nici faptul că vă încadraţi perfect, cu Norii din frunze, într-o categorie foarte numeroasă în ultima vreme, şi care revendică rapid loc şi drepturi egale cu cei care nu se grăbesc niciodată şi nu riscă sentimentele contradictorii de care vorbeaţi, şi n-au motive să-şi privească opera ca pe un handicapat cu semnul distinctiv la purtător - bastonul orbului - care aşteaptă să fie ajutat să treacă strada. Nefericită metaforă! Dar şi gândirea care din păcate s-a generalizat, că o carte nu se poate descurca singură, prin valoarea ei la vedere, ci trebuie dusă de mână de colo până colo, şi din aproape-n aproape, numele şi titlul să se impună, prin recomandare, recenzare, lăudare în campanie asiduă, chiar dacă n-ar merita-o cu adevărat. Prefaţatorul plachetei se sprijină pe comentariul de la Post-restant din aprilie 2005 şi din ian. 2007, spicuind doar pasajele flatante, încurajatoare, ridicându-le la statutul exagerat de elogiu şi superlativ absolut. Să nu se înţeleagă că-mi iau cuvintele înapoi, dar acestea ar fi trebuit poate altfel cântărite. Zicem că numele, poetul are un nume în sine frumos, un nume cu rezonanţă literară în devenire care parcă îl recomandă şi îl obligă. Ziceam că autorul, inginer de profesie, are un suflet de poet, că se lasă condus de un bun instinct muzical bun conducător de energie lirică, că scrie în stil clasic şi vânează cu grijă rima impecabilă. Superlativul absolut în direcţia câtorva poeme poate să însemne ceva, dar nu destul, dacă prefaţatorul, ca şi mine cândva, dar eu din pricini pur didactice, nu mai priveşte şi stângăciile celor mai multe piese, naivităţile tematice, poemul bun aşezat cu lejeritate lângă cel naiv şi nesusţinut artistic. Talentul domnului inginer Gabriel Vonica este subliniat şi de lunetistul Marian Drăghici în Ziua literară din sept. 2004, care-i apreciază şi el şase din cele 12 poeme primite la rubrica lui, ca fiind ale unui "poet sadea" şi "tradiţionalismul formulei stă bine ca ardenţă şi tehnică, însă nici îndrăzneala noului nu-i lipseşte", şi, în fine, că "din 12 titluri, par (subl. mea) vizitate de înger" jumătate din ele. Să rămână de reţinut faptul că poetul nostru a greşit faţă de sine când s-a grăbit să tipărească în cartea sa nu numai poemele "elogiate" de Marian Drăghici şi de mine ci, la grămadă, totul, toate piesele, şi din acest amestec a ieşit că a ratat momentul debutului de onoare, aşa cum ar fi meritat. De aceea m-a uimit, şi nu cred că greşesc, metafora cu bastonul alb al orbului, la un poet cu reuşite şi cu înger pe umăr, să se întrebe mâncat de îndoieli proprii, dacă "se va găsi cineva" care să-l treacă strada. Adică dacă nu se va găsi cineva, să înţelegem că poetul cu atâtea calităţi nu s-a îngrijit suficient să-şi trateze până la vindecare copilul plămădit din cuvinte. Domnul Vonica să ştie că de la un poet cu posibilităţi reale de afirmare, să conteze, la a doua tentativă de tipărire de carte, întâi pe sine însuşi, total şi responsabil de soarta acelei cărţi. în fine, una peste alta, Norii din frunze este o carte bună, dar putea fi şi mai bună. Pentru că m-am implicat în soarta ei, îmi creşte de pe acum emoţia pentru următoarea apariţie editorială a poetului, ce paşi înainte în noutate şi în artistic vor fi sesizaţi data viitoare? Mi s-a atras atenţia că mai repede îşi tipăresc colegii noştri cărţile una după alta, decât reuşesc să-şi vadă numele în râvnita pagină de poezie a României literare. (Gabriel Vonica, Făgăraş) * Datoram cititorilor rubricii, care mi-au semnalat cu precădere că poemele domnului Mihai Răcăşan din Bucureşti au fost apreciate ca o surpriză de zile mari. Unde a stat până acum ascuns un asemenea talent? Citindu-l, am avut o senzaţie nemaipomenită de întoarcere în timp, când tineri fiind, publicam şi îndrăzneam în poezie să fim, în vremuri de restrişte, fiecare un nume distinct, fiecare cu operă în creştere sigură. Ceva din aerul poetic ales al generaţiei ^70 se simte proaspăt şi azi în textele lirice ale domnului Mihai Răcăşan. A venit la redacţie şi mi-a lăsat pe masă un grupaj de poezii, toate una şi una, care surprinzându-mă foarte plăcut, le-am publicat aici, cu ecoul bun de care aminteam. Nu-mi lăsase lângă poezii nici un cuvânt despre sine, ce este, ce face, ce vârstă are. Şi l-am rugat, în prezentarea scurtă pe care i-am făcut-o, să ne dea un text cu date biografice. Zilele acestea, le-am primit, însoţite de un portret, (în creion?) expresiv şi pe care îl păstrăm pentru apariţia la pagina noastră de poezie. Acum satisfacem dorinţa acelor cititori care vor să afle câte ceva despre poetul până acum ascuns din bună voia lui. Iată textul poetului: "în loc de obişnuita "scrisoare", mă încumet să mă fixez într-o succintă "autobiografie". (Ataşaez poeziilor un portret-desen, pe care mi l-a schiţat o pictoriţă.) Sunt născut din flori. Numele mamei e Răcăşan. Fie numele ei lăudat. Ea se trage din }ara Bârsei. A fost la Bucureşti o singură dată, ca să se opereze. A zis că doctorii sunt oameni. Adică buni. Dar şi ceilalţi locuitori pe care i-a cunoscut - a mai spus - sunt oameni. Tot buni şi ei. Eu am făcut Literele la Cluj. Numele meu nu merită lăudat. Acesta aparţine unui "dor fără saţiu" străin. în studenţie, m-am îndrăgostit zdravăn de două ori. O dată de o fată, care - olteancă fiind - s-a ardelenizat; acum pare pursânge din zonă. Eu, ca ardelean, m-am bucureştenizat. Estimp, par De Niciunde, Al Nimănui, De Nicăieri. Iubirea aceea s-a făcut praf. D^aia mai pluteşte câteodată în văzduh o pulbere boreală. A doua oară m-am îndrăgostit de un vers. Definitiv. Cred că e singurul stih din limba română care poate împinge un poet pe marginea prăpastiei. Versul acela era, este şi va fi: De plânge Demiurgos doar el aude plânsu-şi. Eu, dacă aş plânge, s-ar auzi, probabil, până în Hyperboreea. Numai că n-am să am vreodată şansa asta." Şi, un rând mai jos: "Pe Doamna CB n-am văzut-o niciodată. O cunosc, însă, ca poetă, De pe pământ. I-am trimis, cu ceva vreme în urmă, patru poezii, fără nici un rând însoţitor. Spre uimirea mea, Domnia Sa le-a publicat. Asta a fost tot. Ba nu. Mai e ceva: "Nu credeam să-nvăţ a muri vreódată". Stimate Mihai Răcăşan, pentru un text aşa fain vă mulţumesc şi vă mai aşteptăm cu versuri! (Mihai Răcăşan, Bucureşti)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara