Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Post restant:
Actualitatea de Constanţa Buzea

Apariţia volumului Salonul regal. Teatru scurt, semnalat în revistă pe la începutul anului la rubrica "Am primit", m-ar bucura mai mult dacă mi-aţi indica un text scris între timp şi apărut în presă pe marginea lui. Pentru că, de curând mi-aţi oferit un grupaj de şase poeme cu rugămintea de a-mi exprima punctul de vedere asupra valorii lor. îmi veniţi în întâmpinare cu propria dvs. părere, că textele acestea "sunt departe de stilul modern în care se scrie poezie în ultimele decenii", şi credeţi corect că acest lucru nu este un păcat. Până aflăm reacţia cititorilor de cărţi de teatru şi a publicului când vi se vor juca piesele, rămâne un gol sensibil în care, citindu-vă versurile, stau la îndoială între a vă descuraja şi a vă explica desuetudinea stilului dvs. poetic că nu este un semn de slăbiciune care să marcheze şi textul dvs. dramatic, rămas necunoscut mie, deocamdată. înainte de a mă ajuta cu două din textele în versuri puse la dispoziţie, este vorba de Aşteptare şi Statornicie, apreciind că toate cele şase poeme sunt cam la fel, cutez să vă întreb dacă chiar nu aţi dorit niciodată şi n-aţi încercat niciodată să vă modernizaţi stilul, să rupeţi pisica, cum se spune, şi să vedeţi dacă vibrând poetic în direcţia nouă, păstrându-vă temele vechi ori înmulţindu-le cu alte exerciţii, nu v-aţi lăsa pradă schimbării, de gust în bine, fireşte. Din când în când măcar, să nu vă mai mulţumească instituţia rimei. Căci ce mare satisfacţie artistică în a rima fântână cu îngână, val cu mal, cadă cu zăpadă ori clipă cu aripă? Că nu degeaba atâţia oameni serioşi s-au plictisit de acest joc steril şi-au luat-o pe altă potecă, unii reuşind, alţii împotmolindu-se în prozaism şi sucombând. Eu chiar mă îndoiesc până la pământ că nu vă place mai nimic din ce s-a scris în stil modern în ultimele decenii. A evita să afli, să ştii performanţele poeziei moderne ar fi un păcat ce se răsfrânge asupra propriilor performanţe pe care vi le doriţi. S-a scris mult şi bine în dulcele, molatecul stil clasic. Nu că n-ar mai fi loc pentru acesta în ziua de azi! însă poeţii care-l cultivă şi acum, cu mare ambiţie îşi impun să respire altfel pe aripile romantice ale poeziei, să împrospăteze substanţa verbală, calitatea discursului, prospeţimea viziunii. îngerul clasic a întors demult spatele acelora care îi aşteaptă mişcarea monotonă a aripei cu diapazon. El s-a săturat de credinţa convenabilă că nu e om să nu fi scris scris o poezie. El aşteaptă răbdător opera fiecăruia care, muzical, naiv şi din întâmplare însailă primele strofe în adolescenţa lui neştiutoare, îndrăgostit dureros poate, de partenera lui din vis. Să vedem în continuare textele promise pentru exemplificare, texte cu multe defecte şi slăbiciuni, după umila mea părere: "De cu seară până-n zi,/ La răscruciul cu fântână,/ Unde ciutură mă ştii,/ Glas de dor abia îngână/ O chemare să revii,/ Ca ştiindu-ne doar noi/ Cumpăna să îţi aduc/ Strop de apă ne-ncepută/ Buzele să ţi le-nmoi" (Aşteptare), "Dintre cărările ce duc spre mine/ Una ocolitoare-ţi aparţine./ Aşa ai vrut-o, ca încă de departe/ Să vezi în suflet ca-ntr-o carte./ Ne regăsim în­tr-însa amândoi./ De ce priveşti cu teamă înapoi?/ Sunt tot acolo unde m-ai lăsat,/ într-o poveste, într-un vers uitat,/ Sau poate m-ai lăsat într-un cuvânt./ Mai ştii tu care? Eu tot acolo sânt". (Statornicie). Nici bunica bunicului dvs. nu cred că s-ar fi lăsat păcălită şi dusă de val, fără să nu-şi şoptească îndoiala că iubitul ei trebuie să fie dintre cei ciudaţi, dacă răscrucea cu fântână devine, împotriva oricărui dicţionar, şi împotriva spiritului limbii române, răscruciu. (Teodor Oancă, Craiova) * Niciodată dl. Gh. Verdele din Timişoara, şi care pe plicul cu versuri nu ştiu de ce se iscăleşte, de zeci de ani, Gh. Muscoi, nu mi-a scris o scrisoare adevărată. O scrisoare cu câteva date despre sine, despre poezia pe care o scrie, şi mai ales ce nădăjduieşte să se întâmple cu ea în timp. îşi transcrie într-o caligrafie rotundă, pe mereu nişte foi de caiet cu pătrăţele, pe-o parte şi pe alta, ca să-i încapă câte patru texte pe-o filă, o mulţime de poezii în care nu de puţine ori i se citeşte înzestrarea naturală. A ascultat, se vede, mult Eminescu, recitat la radio şi la Festivaluri. L-a asimilat pe Eminescu prin toţi porii d-sale de om sensibil. Dar l-a asimilat într-un fel ciudat, căci atunci când îşi scrie propriile poezii, printre rânduri strecoară cuvinte, sintagme eminesciene, fără sentimentul că acelea sunt ale idolului său şi nu ale sale. îi joacă feste memoria afectivă? E un semn de uitare sau un semn de adoraţie? Vine cu pajiştea lui şi şi-o aşterne în vastă pajiştea lui Eminescu? La dl. Verdele nu mă uimeşte şi nu mă supără greşelile de exprimare. Scrie precum vorbeşte şi transcrie ca şi când n-ar fi citit niciodată cu atenţia omului care vrea să aibă o ortografie impecabilă. Farmecul aici se află, cum şi îngăduinţa cititorului şi iertarea. Ce poate fi mai rău, dar în acelaşi timp mai înduioţător la un iubitor şi făcător de poezie cum este domnul Gh. Muscoi? Fără pretenţii, făr explicaţii, iese din anonimat cu versuri nevinovate precum acestea, cu ortografie şi punctuaţie deficitare: "Stai! Rămâi nu mai pleca/ Rogute iubire lungă/ Rostul vieţii nu-l strica,/ Lasă toate să te-a jungă// Astfel ziză lin iubirea/ mângâindu-mi frântu vieţii/ Cu minciuni şi amăgire/ Eri în plinu dimineţii// Iară eu scăldat în farmec/ Am surâs n-am zis nimic/ Dar căutam să fiu mai darnic/ Cu durerea mea un pic.// Spaima însă mă ajunsă/ Când din vis am fost trezit/ Si-am văzut că toate-s unsă/ Doamne cum mai păcălit!// Gârbovit de ani ca vremea/ Plin de vise-ndepărtate/ cât aş vrea să-mi alung lenea/ Şi uitatele păcate.// Stai? Şi odihneş­te-ţi anii/ Trunchi uscat de vreme ros/ Vezi că nu-ţi mai trag plăvanii/ Eşti bătran. Bătrân frumos." (Stai). Să mai luăm un text şi să urmărim fenomenul Gh. Verdele, căruia eu nu-i găsesc numele potrivit, şi pe care mai bine îl trec în rândul ciudăţeniilor omeneşti paşnice: "Doamne razimă uitarea/ De căuşul mâinei Tale/ Si aşterne ne-păsarea/ Peste lacrimi, peste jale.// Şi le schimbă cum schimbi vremea/ Rotogol de unde pleacă/ Ca să nu ajungă lenea/ Să le prindă. Să le-ntreacă.// E păcat de truda noastră/ Prinsă-n lacrimi şi sudoare/ Cu un cui bătut în coastă./ Doamne sfinte cât ne doare." Fieţi milă! Scoate cuiul/ Şi rugina dintre coastă/ Că-i păcat să moară puiu/ Nepăsarea doamne costă.// Doamne-alungăl pe satana/ Dintre noi cu bici de foc/ Şi te rog închide rana/ Şi le fă toate la loc". (Uitarea) Rămân cu nostalgia unei scrisori adevărate din partea domnului Gh. Verdele din Timişoara. Povestea dumnealui s-ar putea să fie interesantă, iar omul, şi poetul necizelat care este, un fenomen nu prea greu de înţeles în context. Dar mă bate gândul că nu-mi va onora mesajul niciodată, din discreţie, din sfială, din obiceiul, de-acum cunoscut, de-a nu căuta răspunsuri acolo unde el nici nu formulează întrebări. (Muscoi Gh., Timişoara).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara