Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Ada-Kaleh (1969) de Constantin Ţoiu



Când în insula cu acadele şi susan, din zi în zi mai părăginită, înainte de a se scufunda sub ape în toamna ei cea de pe urmă, perele coapte...

Cad grele, cu zgomot. Perele cad şi în intimitatea caselor desvelite, din care oamenii au plecat spre alte sălaşuri, în odăile al căror tavan e doar cerul - ele cad şi peste fortificaţiile de cărămidă roşie ale lui Eugeniu de Savoia...

Duzii de Damasc au fost şi ei transplantaţi în alt pământ, prielnic firii lor orientale de sabie fină, tăioasă; chiparoşii, migdalii, smochinii, lalelele şi rozele, tot negre, karaghiul, cum sunt mângâiate turcoaicele...

Odată cu flora, va fi mutată şi Dogma de bază (Kelimei-tevhid) formula în araba închisă în rama săracă a unui tablou, ca o ecuaţie de algebră, foarte frumoasă, numai dacă o priveşti, fără să o înţelegi...

Cu Alah şi cu profetul său, Mohamed, se vor muta şi califii Abubekr, Omar, Ali, răspânditorii învăţăturii, ale căror nume, nu chipuri (căci acestea se ofilesc şi stau în alte cadre, ierarhic mai mici, cu aceeaşi sprinteneală caligrafică a formulelor de algebră...

Imamul mai spune că Piatra de la Mecca a fost ("distinşii mei domni") la început albă, însă răutăţile oamenilor au făcut-o neagră, şi că omenirea va cunoaşte din nou - dacă a cunoscut vreodată -, raiul, când piatra va avea albeaţa oului curat.

*
* *

Cucerită de romani, prădată de huni, stăpânită când de imperiul otoman, când de cel austriac, Ada-Kalehul era socotit de strategii timpului drept "o săgeată îndreptată spre inima Europei".

Acest mic eden, trecut la români prin plebiscit după cel dintâi război mondial, când, la sfârşit, redevine ce era la început, o insulă paşnică şi plină de pitoresc, era înţesat de tunuri, bombarde, cu întărituri şi tunele subterane...

Această insulă care, de sus, pare un coş cu flori priponit în mijlocul fluviului, avea faima unui loc teribil şi a unei treceri primejdioase, cu ghiulele trimise din senin, şi mulţi tremurau auzindu-i numele.

Nici nu-ţi vine să crezi, rostind cele patru silabe, ca patru caicuri albe plutind în Bosfor, că intrăm în cadenţa mirifică a poeziei lui Ion Barbu...

Cele două imperii de altădată, viaţa le-a întrecut, făcându-i pe locuitori să-şi cocoaţe pe vârfurile bastioanelor cuiburile lor primitoare cu şerbet, sarailii şi halva...

I-a fost dat acestui petec de pământ, urgisit de interese politice şi strategice, să capete o altă faimă scufundându-se cu legenda lui în apele înălţate ale Dunării noastre...