Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochean:
Adam şi Eva de Paul Miron


Bărbatul acela ce, cu un aer plictisit şedea la umbră sub un finic, era însuşi părintele nostru cel mai de demult şi întîiul om. Stătea la umbră şi se plictisea. Aţipea în căldura ucigătoare (alţii i-ar spune infernală), dar cînd soarele se oprea, ezitînd un moment, în frunzele late spre apus, tresărea speriat şi se trezea. Îl cuprindea un dor neostoit de paradisul părăsit, unde copacii bătrîni cît cerul se clătinau în vînt. Adierea uşoară răcorea sufletul, mişca florile şi le prăda de aromele lor rafinate. Surghiunit din rai prea repede, n-a putut lua cu el mai mult decît parfumul obsedant. Arhanghelul care a comandat cu sabie de foc despărţirea, l-a întrebat pe Adam, care a fost pricina expulzării: o pătlăgică, un chipăruş sau un fruct oarecare? Adam ar fi vrut să-i răspundă, "un măr domnesc", dacă dinţii străpeziţi de fructul oprit nu l-ar fi împiedecat.

*

Primul lucru ce am făcut, a fost să-l rog pe Uriel să mă ajute în noua misiune. I-am scris că posedam formal permisiunea Celui-de-Sus. Uriel mai avea cîteva zile treabă pe pămînt, aşa că m-am pregătit pentru drumul lung şi am pornit-o spre cătunul unde, într-o colibă spartă în care ploua straşnic în fiecare zi, locuiau cei doi. M-am aşezat pe o buturugă de pe culme şi, o zi întreagă, i-am observat. Ce-am văzut, m-a amărît atît de tare încît m-am dus direct la Cel-de-Sus şi i-am povestit situaţia celor doi alungaţi. Cînd au fost daţi afară din rai, nu au luat nimic de mîncare. Păstrau doar foamea care le tăia măruntaiele, îi usca, îi nimicea.
Am intrat în bordeiul lor, împiedecîndu-mă de toate cele patru aşternuturi: pentru Adam şi Eva, pentru copii, adică Kain şi Abel. Eva pusese pe jăratec o oală cu apă să fiarbă. Două măsuri de pietriş şi altele două de nisip de rîu clocoteau într-o ultimă încercare de a învinge încăpăţînarea pietrei. Deodată capacul sări sub presiunea aburilor. Un nor se revărsă pe fereastră afară. Pe fundul oalei pietricelele scăpate de umezeală, se hîrjoneau ţopăind vesele pe podeaua de lut fierbinte. Cei doi bieţi exilaţi, văzînd că se duce singura nădejde, încremeniră. Eva se puse pe un plîns disperat.
Lacrimile ei cădeau pe fundul vasului de lut. Şi fiecare lacrimă creştea cît o nucă, cît o zarzără, se umfla cît o gogoaşă de la Rusalii şi, neavînd loc, una cîte una se rostogoleau pînă la gardul din vale, formînd apoi o cavalcadă apocaliptică şi în acelaşi timp nostimă. Adam - fuga după ele! - încerca să le prindă. Efortul lui nu avu succes. Se izbi de o stîncă, zbură peste copacii stufoşi şi aterizînd înaintea colibei, cam zăpăcit, strigă: "Acuma ştiu, am înţeles! La treabă, băieţi!" O voce lugubră se auzi dintre copaci: "Nici o treabă! Staţi liniştiţi, apreciaţi tihna." În chip de răspuns Adam strigă mai tare: "Eu voi zidi lăcaşul Domnului, biserica!" Dintre frunzele verzi apăru un bărbat frumos care făcea semne de împotrivire, numai ochii luminoşi ţinteau spre ochii obosiţi ai Evei care îl recunoscu. Încă năuc de cap, Adam ripostă: "Cine a vorbit aici despre biserică? Sînteţi toţi nebuni?" Străinul scoase pălăria şi o salută pe Eva politicos: "Doamnă, explicaţi-i soţului dumneavoastră că el va fi oale şi ulcele, cînd copiii noştri or cădea vreodată de acord. Pînă atunci mai durează."
Am obţinut aprobarea tuturor maimărimilor să li se dea izgoniţilor o parte din gospodăriile de pe podişul Edenului. Pînă să ajung iarăşi la ei, s-au scurs multe ceasuri de vreme.