Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Adam și Eva în versiune lirică de Nicolae Manolescu

Cel mai recent volum al lui Emil Brumaru, Amintiri din rai (Humanitas, 2016), distins cu Premiul pentru Poezie al USR, conține „55 de poezii inedite” și ilustrații de Răzvan Luscov.
Se împlinesc 47 de ani de la debutul poetului, cu un volum, modest intitulat, Versuri, timp în care a publicat peste o duzină de cărți de poezie. Există o fractură la jumătatea acestui interval, care desparte lirica din primii ani de aceea care urmează până astăzi. Placa turnantă se pune în mișcare odată cu Infernala comedie din 2005, deși poeziile cuprinse în volumul cu pricina, sunt scrise, probabil, cel puțin în parte, înainte de 1989. Punctul de plecare al poeziei de început a fost lirica de atmosferă provincialăși domestică a unor Ion Pillat sau Demostene Botez, aceea evocând fructele, legumele ori piața de zarzavaturi de la Ilarie Voronca și, mai departe, din La cuisine de Albert Samain („Dans la cuisine où flotte une senteur du thym,/ Au retour du marché, comme un soir de boutin,/ S’entassent pèlemèle avec les lourdes viandes/ Les poireaux, le radis, les oignions en guirlandes,/ Les grands choux, violets, le rouge potiron,/ La tomate vernie et le pâle citron.”). Dincolo de motive, poezia este originalăși simpatică. Ceea ce se întâmplă ulterior este, în bună măsură, o surpriză. Poetul îndreaptă acum o privire hulpavă către splendoarea corpului femeii și către deliciile sexului. Nici unul dintre aceste delicii, fie și inavuabile, nu e ținut secret, ci, din contra, destăinuit cu o candoare lirică mult mai înrudită cu virginitatea decât cu pornografia. E ciudat că nu s-a făcut niciodată legătura cu Florile de mucigai. Minus exoticul de la Arghezi, firește. Se accentuează treptat fantezia ironică, tendința spre joc și gratuitate. Lucrând cu alte materiale decât, bunăoară, Mihai Ursachi, Brumaru aparține aceluiași ordin de cavaleri ai reveriei. Uneori barochismul dimovian se întâlnește cu baladescul doinașian. Ceea ce înrudește cele două maniere din lirica lui Brumaru, curentul subteran care le străbate deopotrivă, este o enormă senzualitate. Domesticitatea este evocată cu aceeași patimă fizică pe care o regăsim în evocarea feminității.
Amintiri din rai închide acest al doilea ciclu al poeziei lui Brumaru. Simțurile poetului nu mai freamătă la fel de intens ca înainte (și, în orice caz, mai rar decât ne lasă să înțelegem ilustrațiile lui Luscov, care înfățișează o corporalitate și o sexualitate prea de tot frustă, dacă avem în vedere bemolul din lirică). De altfel, tematica senzorială nici nu mai e direct exprimată, ci, așa zicând, mitizată, prin intermediul cuplului biblic al celor dintâi îndrăgostiți. Cel care păstrează amintiri din rai este Adam, care i se adresează Evei astfel:

„Ții minte?-n rai creșteau dovleci albaștri,
Știuleții aveau boabe de argint,
Iar eu tot încercam, blând, să te mint
Că roua-n iarb-un soare orb o paște,
Și ne jucam printre copaci de-a prinsa
Și de-a ascunsa-n scorburi și-n stupi plini
De mierea-n zori culeasă de albini
Ce au și trântori și-o regină-ntr-însa.
Apoi ne odihneam fierbinți sub frunze
Late și moi și ne-ncâlceam în vrejuri,
Momiți de-o mie și-una de prilejuri
Să ne iubim, cu trupurile unse
De tainele cele mai nepătrunse,
C-o bidinea muiată-n curcubeul
Pe care-anume ni-l iscase Dumnezeul...”

Tema principală a volumului este aceea a deliciilor păcatului, care i-a alungat din rai pe cei dintâi oameni:

„Cât de frumoasă erai!
Căzusem de-o clipă din rai
Și încă trăiam ca-ntr-un basm
Primul nostru orgasm
Pe care n-a reușit cu ciomagul,
Să ni-l întrerupă Domnul, prea dragul,
Și prea milosul...
De-abia acum, pe pământ, îi simțeam și mirosul
Și lenea de-amiază
Plină de raze
Printre brusturi și muște
Ce-au început să ne guste
Pe îndelete extazul
Cu bucuria și cu necazul,
De parcăși mai frumoasă erai
După-ntâmplarea din rai...”

Poezia din urmă a lui Brumaru câștigă în delicatețea imaginilor ceea ce a pierdut în intensitatea simțurilor. Sublimele extaze erotice de altădată lasă locul fiorului morții. („Cum ne ducem, Doamne!? Unde, unde?/ E un glas ce ne-ar putea răspunde?/ Și chiar de ne-ar spune,-am înțelege?/ Drumurile se-ncâlcesc în suflet/ Și nu-i nimeni nodul să-l dezlege,/ Bine strâns. Nici eu nu mă-ncumet...”). Nu lipsește ludicul sau fantasmagoricul lucrurilor, care o iau adesea razna, ieșindu-și din firea lor inertă, plutind, zburând, crăpând, puse de fiecare dată în mișcare de ce altceva decât de frumusețea femeii, motor cosmic a tot și a toate:

„Erai atât de frumoasă
Încât săreau țiglele de pe casă
Și geamurile din cercevele.
Și covoarele de pe podele
Începeau să plutească
Prin aer la atingerea talpei tale
Cu sandale
De zeiță grecească.
Cana nu mai era cană
Ci-o floare uscată de sete
Ce te săruta pe-ndelete
Până-ți făcea gura o rană
Plină de sânge și de mătasă.
Atât erai de frumoasă
C-am început să scriu cu creionul pe fața de masă...”

Un volum încântător, printre cele mai bune ale lui Brumaru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara