Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Adevăratul chip al lui Rafael Alberti de Paul Alexandru Georgescu


Întâmplări si confesiuni inedite
Nu stiu sigur - ăn pofida a patru decenii de prietenie afectuoasă si colaborare rodnică - dacă marelui poet al Spaniei si al lumii Rafael Alberti i-a lipsit dimensiunea sacralului si i-a prisosit dimensiunea politică. ăn timpul vietii, nu de putine ori, i s-a reprosat că nu a crezut ăn divin si că s-a ăncrezut ăn politic. Acum, ăn momentul despărtirii pământesti de cel care a trăit nouăzeci si sase de ani ăntr-un timp, cum zicea el, de desprecio y maravilla (Dispret si minune) trebuie stabilit chipul ăntreg si adevărat al acestui prodigios multiplicator de frumusete care a fost de asemenea, cum se stie, un bun prieten al poporului nostru si un iubitor al valorilor sale culturale. La obiectia agnosticismului, se poate răspunde simplu si pertinent că Dumnezeul lui Alberti si nu numai al lui a fost arta, că persoana lui tenía angel (avea ănger, adică har si gratie) si mai ales că poezia lui, functionează ăn ansamblu, ca o scară la cer. Fată de obiectia stângismului, trebuie amintit că ăn 1937, la congresul mondial antifascist de la Valencia, erau alături de el Octavio Paz, Stephen Spender, André Malraux, pentru că atunci antifascismul reprezenta o nobilă necesitate istorică. Mai important a fost faptul că după al doilea război mondial, poetul si-a păstrat neaservite libertatea si omenia, că s-a ăntors ăn patrie la ăndemnul personal al regelui Juan Carlos si mai recent a primit din mâinile suveranului suprema distinctie a lumii hispanice, Premiul Cervantes.
ăndreptătita asezare a poetului Rafael Alberti ăn galeria marilor creatori ai poporului spaniol se vădeste mai nuantată si mai patetică prin mărturisirile si comentariile lui pe care am avut privilegiul să le ascult si am datoria să le ănfătisez.


Destăinuiri artistice

ăncă de la prima ăntâlnire, la Bucuresti, ăn 1957, mărturisirile lui Rafael, confirmate si ăntregite de poemele ulterioare, ănlocuiau falsa imagine de andaluz pitoresc si cântăret la ghitară, cu aceea de descoperitor de edenuri poetice si esentializator al emotiilor existentiale de bază: inocenta, lupta, tristetea. Dialogul nostru a ănceput jucăus, marcat de umorul tipic albertin si s-a terminat cu asteptările mele transreale.
"...Vorbeste de câteva momente Rafael, războindu-se imaginar cu criticii săi." Interpretii poeziei mele s-au preocupat - nu stiu de ce - mai degrabă de varietatea, decât de unitatea ei. Afirmă că sunt "proteic si pluridimensional"; ba, mai mult, au găsit ăn mine mai multe personaje lirice cărora le-au dat calificativele de rigoare: strengarul exuberant, luptătorul dârz, exilatul nostalgic". Zâmbeste. "ăn fond, am avut noroc, mai ales dacă mă gândesc la prietenul Pablo Neruda. Un eminent critic uruguayan, Rodríguez Monegal, a descoperit ăn el sase insi poetici. ăti ănchipui când se adună!" ăncerc o explicatie care să-l aducă pe calea cea bună a definirii poeticii sale. "Poate chiar Neruda si-a ăncurajat exegezii la proliferarea personajelor. Nu sustine el că ăn poezie trebuie să ăncapă tot universul, că poetul trebuie să culeagă toate materiile si toate formele? Nu a scris el ode la ceapă si la cartofi prăjiti? Spune-mi, te rog, Don Rafael, este valabilă această ecuatie "varietate reală=varietate artistică?" ămi răspunde: "Ca elevul cel mai slab la matematică din tot colegiul, pot risca afirmatia că, după mine, realul este conditia necesară, dar nu suficientă a poeziei. Realul ca atare, ca pur real, nu are virtutile poeziei, fie că e glod, fie că e stea. Primul rămâne clisă, a doua, foc". Fără să vreau - deformatie profesională - conceptualizez: "E nevoie deci de o profundă transfigurare sau, mai precis, de o trecere ăn alt regim existential, ăn acela al valorilor, al sensurilor". -"Exact. Or, ăn acest proces poetic de ănăltare si strălucire a realului, se produc inevitabil preferinte tematice si se adeveresc vocatii expresive ăn functie de solicitările epocii si imperativele istoriei, de firea si talentul fiecărui poet". E momentul să personalizez. "Si care ar fi referintele reale si preferintele poetice ăn creatia albertină?" - "Realul pur - referential, cum spuneti asa prestigios voi, profesorii - ăl cunosti, cel putin ăn aspectele lui majore: golful Cádiz, Madridul asediat, exilul si călătoriile. Din ele au decurs temele pe care le prefer, cu emotiile corespunzătoare: jocul, libertatea, camaraderia de luptă, pacea. Cât despre virtutea capitală a poeziei mele, cred că este limpezimea. Desi tentatiile suprarealiste din volumul Despre ăngeri au ceva enigmatic, tulbure, opac. Si iată-mă si pe mine victima diversitătii, nu mai stiu care este puterea unificatoare a poeziei mele". ăl ajut cu o promisiune de atunci realizată: "poate că două metafore care m-au ăncântat ăn mod deosebit ne oferă o cheie de dezlegare. Ai vorbit despre "paradisul săgalnic" al copilăriei din Puerto de Santa María si despre "lumina albastră ce nu poate fi izgonită" toată viata". Au urmat "paradisul la umbra săbiilor" - Madridul războiului civil - si paradisul apelor amare - exilul -, sub aceeasi lumină a plenitudinii. Prevăd că voi dedica un eseu intitulat Rafael Alberti sau avatarurile plenitudinii". Astăzi, ăn completarea convorbirii de atunci, ar trebui spus că am scris eseul pe care Luis Rosales l-a publicat ăn revista sa, Nueva esteta, oct. 1983. Să mai adaug că de atunci, ăn creatia lui Rafael Alberti s-au succedat ăncă două forme de plenitudine: cea burlesc-dramatică din Poemas escénicos si cea cordial-cotidiană din Versos sueltos de cada día, după ăntoarcerea ăn Spania.


Seară eminesciană la Buenos Aires

La a doua ăntâlnire, peste patru ani, tot ăn Bucuresti, facem schimb de texte si proiecte: eu am tradus romanul Mariei Teresa León, Juego limpio (Cu cărtile pe fată), despre Madridul republican ăn anii 1934-36, iar Rafael vorbeste la Academie, la Uniunea Scriitorilor si la Facultate despre traducerea sa: volumul Poemas de Mihail Eminescu, apărut la renumita editură argentiniană Losada. Sunt cunoscute si au intrat ăn istoria criticii eminesciene părerile lui despre autorul Luceafărului. Paginile pe care le-a scris, ăn chip de prefată, cosntituie un document de căpetenie al existentei noastre ca neam. Despre traducerea ăn sine, regret că am fost chemat să fac observatii numai după elaborarea ei. Entuziasmul, devotiunea si măiestria lui Rafael Alberti au avut de ăntâmpinat enorme dificultăti: rigiditatea limbii spaniole fată de maleabilitatea celei române, voluntarismul discursului liric hispanic, ănclinat traditional spre gest si efect, precum si lipsa unor "chei" specific eminesciene, dar cvasi inexistente ăn poezia spaniolă au fost ănvinse exemplar ăn echivalente ca Afară-i toamnă, dar cred că reusita s-ar fi putut generaliza dacă cineva competent ar fi avut posibilitatea să-i explice strălucitului traducător, ăn spaniolă, perspectiva eminesciană a lui "ca si cum", a lui "părea că", tehnica saltului ăn metafizic si ceva din chimia sau alchimia vrăjii eminesciene: toropirea ăn organic, visul năvalnic, delicatetea firavă si grandoarea cosmică. Si chiar asa, lăsat la propriile-i puteri, Rafael Alberti a simtit profund acest farmec si l-a exprimat emotionant ăn cuvintele rostite la prezentarea volumului. Textul ce urmează mi l-a dat ănsusi poetul.
"1958, Buenos Aires... Seara americană se cobora, orbind ferestrele... Si atunci am spus ascultătorilor nostri: ne-am adunat aici ca să vorbim despre viata unui om nefericit - ăn sensul ănalt si mândru al acestui cuvânt, a unui poet care vine spre noi dintr-o tară care vorbeste cu muzicalitate latină... Si limbajul poetic al lui Eminescu, lumina spaniola noastră din acea seară. Totul dobândise dintr-odată, o dimensiune neobisnuită, sărbătorească. ăn aer vibrau cadente si se simteau pulsatii niciodată ăntâlnite. Peisajul, dragostea, destinul, străzile, orasele, pădurile, potecile, râurile, toate erau altfel de cele stiute. Lumi noi, incendii ale serii romantice dintr-o tară ăndepărtată. O necunoscută frumusete, ănfătisându-ni-se..."


Dreptul de a fi trist

Am spus la ănceputul paginilor de fată că Rafael Alberti ăntelegea prin socialism apărarea libertătii individuale si practica generozitătii sociale. Ideal si confluent, dorea să dărui starea de gratie poetică celorlalti, celor multi si nefericiti. ăn schimb, era alergic la constrângerile si la programările socialiste. Protesta, ironiza si reclama dreptul fiecăruia la o viată personală, autentică, nesupusă poruncii silnice. O ăntâmplare cu totul neobisnuită a făcut să fiu martorul acestui adevăr albertin axiomatic.
La sfârsitul celei de a doua vizite a sotilor Alberti, mă duc pentru rămas bun la hotelul Athenée Palace. E seara târziu si chipul mediteranean al lui Alberti are un fel de aură neagră a melancoliei, neobisnuită la el. Nu-si găseste locul, caută parcă o iesire. "Să facem câtiva pasi afară" ămi spune si coborâm ăn stradă ăntr-o noapte rece cu vânt si burnită. Rafael ăncepe tremurătoarea-i mărturisire." Stiu că trebuie să fim veseli si să ne programăm entuziasmul sau să ni-l programeze. Că trebuie să cântăm nu ăn struna noastră, ci ăn aceea a ideologiei si a partidului pe care le-am ales sau ni le-au impus ămprejurările. Eu ănsumi am cântat, am strigat si nu-mi pare rău. Dar astă noapte mă despart din nou de lucruri dragi, e frig, e ploaie si simt povara celor 59 de ani ai mei si a mortilor care m-au pândit. L-am visat azi-noapte pe Lorca, prietenul care a murit ăn locul meu si mă urmăresc fantomele celor ucisi fără vină. Astă-noapte sunt trist si o simt dureros, ăn adânc...Am dreptul de a fi trist, am dreptul..."


Ilya Ehrenburg greseste telegrama

ăn 1974, la Roma, altă ăntâlnire. ăl felicit pentru Premiul Lenin pentru pace si ămi răspunde cu o destăinuire senzatională pe care ănainte de 1989 nu am putut să o dau la iveală. O fac acum pentru că ea apartine ăn definitiv literaturii universale, chiar dacă la sectia de istorie anecdotică. Pe de altă parte, ea ănvederează combinatia de fantezie si sarcasm cu care marii scriitori ai lumii trec prin si peste contingentele politice." Eu sufeream - se destăinuieste Rafael - de o superactivitate tiroidiană, vizibilă ăn ceea ce vulgariter se numeste gusă.Crestea constant si ămi afecta serios mândria de fost tânăr arătos. Am hotărât să o operez pe ascuns, ca să evit glumele confratilor si ăn iulie am plecat chip si seamă ăn vilegiatură, nespunând nimănui unde si cum. M-am operat si ăntr-o lună eram din nou la Roma, multumit si cu un fular ăn jurul gâtului. Stăteam ănchis ăn casă - aveam ăncă două copci - când, după câteva zile, primesc o telegramă de la teribilul si ironicul meu prieten Ilya Ehrenburg: "Felicitări". Furios, exclam: afurisitul! Cum o fi aflat? Doctorul? Vreun ziarist? "Ochiul Moscovei"? Răspund telegrafic: "Simplă operatie de dez-gusare Stop. Nu merită felicitări Stop." Peste două zile, altă telegramă. "Mă refeream la altceva, la acordarea premiului Lenin Stop Felicitări Stop Ilya Ehrenburg presedintele juriului". Deci, confuzie. Am primit valoarea premiului, 70.000 de dolari, si am scăpat de ei - glumetii au spus: "de altă gusă" -, cumpărându-mi un apartament tot ăn Trastevere, pe via Garibaldi..."


Periplu românesc

Nu cred - desi se afirmă tot mai des - că noi românii ne iubim prea mult si ne lăudăm din cale-afară. Dacă ar fi asa, nu am fi lăsat nepublicate două admirabile cărti despre tara noastră si despre poporul român, scrise de un laureat al premiului Nobel, Miguel Angel Asturias si de un titular al premiului Cervantes, Rafael Alberti. Din manuscrisul acestuia intitulat Umbral de Rumanía (Din pragul României), am tradus si publicat ăn reviste fragmente semnificative despre călătoria "mirabilă" pe care sotii Alberti au ăntreprins-o, prinzând ca ăntr-un inel, tinuturile românesti. Asemeni ămbrătisării, periplul lor a avut două brate - două itinerarii. Cel dintâi a ănceput cu un slep astmatic de-a lungul Dunării, a trecut prin Istria, "fiica toamnei", si a continuat ăn Moldova cu opriri la Humulesti unde au tăifăsuit cu "tatăl povestilor", Ion Creangă si la Ipotesti, unde au visat cu marele lor prieten, bădita Mihai. Celălalt brat al periplului i-a dus, prin Oltenia si Banat, ăn Transilvania. Aici, jurnalul lor de călătorie atinge culmea pregnantei istorice si a expresivitătii artistice. Iată cum "reabilitează" cei doi pelegrini răscoala lui Horia, Closca si Crisan. "Trei oameni neănfricati. Cântecele populare le păstrează ăncă numele". Si iată ăn sfârsit pasajul culminant referitor la unirea din 1918. "Când s-a destrămat imperiul Habsburgic, ăn 1918, urmasii dacilor si ai romanilor, cei care ănduraseră mai mult de două secole dominatia austro-ungară, au respirat aerul libertătii. Cei care trebuiseră să rămână pe treptele de jos ale societătii, multumindu-se să murmure ăn intimitatea căminelor lor dulcea limbă latină, cea care nu poate fi uitată. Nu ăn palate s-a păstrat vie comoara limbii românesti, ci ăn sate... Lung a fost drumul Clujului..."