Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Adrian Pintea înger şi demon de Marina Constantinescu

Nu trebuie, întotdeauna, să te vezi sau să vorbeşti des cu cineva atunci cînd s-a definit o relaţie specială, atunci cînd există un fel de comunicare dincolo de o anumită frecvenţă a întîlnirilor ca să înţelegi ce înseamnă aproape. Iar întîlnirile între oameni ţin de conjunctură, de hazard şi, uneori, de Divinitate. Aşa cred că a fost, artistic şi uman, pentru mine, pentru un grup de creatori, pentru un teatru, pentru istorie momentul facerii spectacolului "Hamlet" la Teatrul Naţional din Craiova. Din nou, meritul lui Emil Boroghină că a ştiut să creeze această şansă nu doar trupei sale, ci unor artişti care îşi sporeau afinităţile, frămîntările, obsesiile, unor artişti care îşi trăiau maturitatea împreună. O maturitate pe care aveam să o vedem cu toţii, pe scenă. Tompa Gabor, Adrian Pintea, Oana Pellea, Mihai Constantin, Ozana Oancea, Mirela Cioabă, Valer Dellakeza... şi toţi ceilalţi actori din echipa "Hamlet". Dăruiţi, exemplari, profesionişti, cu o nobleţe scenică pe care eu nu o pot uita. Am discutat, atunci, mult pe textul lui Shakespeare, pe nuanţe, pe felul în care contemporaneitatea şi dinamica limbii cer o nouă traducere, ne-am bucurat de giumbuşlucurile lingvistice pe care Adrian Pintea le făcea cu o voluptate formidabilă. Rostea replici întregi în engleză, iar muzicalitatea şi ludicul interpretării lui simple, extrem de simple, imprimau alt ritm frazării, jocului pe scenă, relaţiilor, privirilor, mîinilor, nostalgiilor. Limba engleză cu inflexiuni arhaice, grele, dificil de decodat îşi găsea supleţe brusc în prezentul imediat, în magia scenei. Ochii lui ardeau, energia lui se topea în adoraţia prietenilor lui dragi, provoca noi descoperiri şi direcţii datorită simţului lingvistic şi artistic pe care Adrian Pintea îl avea. Datorită aurei sale. Hamlet-ul lui simplu şi filosofic, aparent alb în joc, auster, spiritualizat, cu un soi de introvertire dureroasă, metafizică amplifica emoţia cu care am primit spectacolul. Hamlet-ul lui şi viziunea lui Tompa mi-au părut a fi un sublim şi tulburător elogiu adus actorului. În primul rînd. În scena "Cursei de şoareci", pe care am revăzut-o ore şi ore în şir în nopţile din urmă, în discursul lui Adrian Pintea regăseam, intactă ca impresie, lecţia de teatru pe care el, inteligent, ironic, fermecător, cu suferinţă şi totală devoţiune şi-o rostea lui, colegilor lui, nouă, spectatorilor. Plafonul format din reflectoare cădea tragic, ca o ghilotină, peste actorii ambulanţi, transformîndu-i în prizonieri ai morţii odată cu sfîrşitul reprezentaţiei lor cu tîlc. În acel tîlc s-a amestecat tîlcul profund al meseriei de actor. Îmi trec prin faţă scenele cu Oana Pellea-Regina, tensiunea de un dramatism incandescent care izbucnea din confruntările lor, monologul lui Claudius jucat dumnezeieşte de Mihai Constantin, cum n-am văzut prea des, monolg în care absenţa-prezenţa lui Hamlet se simţea ca o respiraţie ameninţătoare, scena groparilor fellinieni care îl trăgeau în alt fel de dialog, în alt tip de filosofie, gropari-bufoni formidabili, Mirela Cioabă şi Valer Dellakeza, amestecul de erotism, puritate şi cinism, de senzualitate pe muchie de cuţit în jocul cu Ofelia-Ozana Oancea. Acest "Hamlet" avea o tensiune extraordinară. Purta în el un înger şi un demon, în acelaşi timp. Aşa cum Adi îi purta în el, uneori, într-o luptă continuă, răvăşitoare din care personajele lui au avut întotdeauna de cîştigat. Atunci şi o vreme bună după am vorbit enorm despre teatru de aici şi de aiurea, de Londra, de sora lui, de Gabor, de Mihai, de Oana, de Boro, de Silvia, de Irina, de mama lui, de cărţi, de prietenie, de lumina şi întunericul din noi, de iubire. Rîdea cu toată faţa, cu sufletul, cu ochii lui minunaţi, cu umerii cînd îi spuneam că a primit un dar dumnezeiesc pe care nu îl are oricine: să fie iubit şi să iubească. Cu totul şi cu totul. Pînă la capăt. Am simţit ani buni, chiar dacă ne-am căutat tot mai rar, chiar dacă m-am văzut tot mai rar cu Oana, cu Mihai, că forţa care ne-a adus pentru o vreme împreună a fost mai mare decît am perceput-o noi în graba vieţii. Şi decît am înţeles-o cu adevărat.
M-am dus la Teatrul "Bulandra" ca să-mi iau la revedere şi să-i spun drum bun. Era înainte de miezul nopţii. Mi-am ridicat ochii şi am văzut Luceafărul. Singur pe cerul întunecat. Singur şi luminos, princiar. Cînd am ieşit, zeci şi zeci de pescăruşi se roteau nervos şi zgomotos sus, sus de tot, într-o lumină stranie. De mult, la începuturi, Adi jucase Treplev la "Bulandra", cu Clody Berthola, în regia lui Liviu Ciulei. Mi s-a părut că toţi pescăruşii apelor de pretutindeni îl însoţeau acum. Şi mereu. În zborul lor au prins şi sufletul actorului Adrian Pintea.
Am ajuns acasă tîrziu. Am recitit, ca pe un fel de rugăciune, cartea lui de proze, pe care am primit-o de la el în 1996, publicată la Cartea Românească: "Pămîntul americanului". Cînd zorii s-au strecurat timid pe fereastra camerei mele, am adormit. Am visat că Adrian Pintea mi-a şoptit, solemn şi tandru, textul pe care îl iubesc, firesc poate, cel mai tare. Şi pe care vă invit să îl citiţi ca să-l simţiţi aproape, o clipă, cît ţine vraja, pe ADRIAN PINTEA.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara