Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Adrian Păunescu (II) de Alex. Ştefănescu


Ieşirea din unghiul mort

Din punct de vedere estetic, Adrian Păunescu se situează pe o poziţie incomodă, glorificând valori unanim acceptate. El ignoră ceea ce este exotic, excentric, morbid, diabolic, pervers, adică exact ceea ce utilizează poeţii ca mijloc de seducţie de peste o sută de ani.

în mod previzibil - şi riscant în plan literar -, apără binele şi combate răul. Filosofia sa este aceea a omului comun. Iată însă că poetul reuşeşte adeseori să scoată normalitatea din "unghiul mort" (expresia îi aparţine) şi să o facă surprinzătoare, dramatică, interesantă.

"Metoda" la care recurge cel mai frecvent o constituie evocarea - ca element de contrast - a anormalităţii. Adrian Păunescu îşi enunţă de obicei convingerile împotriva a ceva. Poemele lui de inspiraţie patriotică au aproape întotdeauna un sens polemic, sunt o afirmare prin luptă:

"Această ţară ce-i din veci a noastră/ Noi nu ne-am cumpărat-o din pachet -/ De-a pururi roşă, galbenă, albastră/ De la Zamolxes, marele profet.// Nu din imperiale cancelarii/ Am dobândit-o cu proces verbal,/ La solduri nu ne-au dat pământ mai marii,/ Neguţători în târgul mondial." (Zeu şi om).

Uneori, polemica nu este explicită, dar tot funcţionează, tot face ca versurile să aibă o expresivitate energică. Poetul lasă, de exemplu, să se subînţeleagă că refuză să-şi reprezinte ţara idilic, ca atâţia alţi autori. Construit pe un refuz, textul său se încordează şi vibrează:

"Şi patria îmi e şi slăbiciune/ De pot şi umilinţe să suport/ Şi jur, aici, că trupul meu de mort/ în banca ei de lut îl voi depune.// Prea bine ştiu că viaţa-i o valoare,/ Dar că murind dobânzile îi cresc,/ Când n-ai fost simplu viciu pământesc,/ Ci spirit răstignit pe stări contrare." (Jurământ de credinţă).

în mod similar, flamura spiritului înnoitor este făcută să fluture frenetic prin declanşarea unui uragan de ironii la adresa inerţiei:

"Cine aleargă cel mai iute pierde,/ Cine câştigă cursa nu-i bărbat,/ încet se fuge, moi mişcări încete,/ Dar trebuieşte totuşi alergat.// Porniţi, daţi rar şi silnic din picioare,/ Nu vă luaţi un nepermis avânt,/ Aveţi-vă în grijă fiecare,/ Stimaţi pe cei ce parcă nu-s când sunt.// Modeştii, nedotaţii şi tembelii,/ Infirmii, sumbrii intră în concurs/ Cu şanse mari, căci ei au şi parcurs/ Toate traseele încetinelii./.../ Deşertăciune a deşertăciunii,/ Noi punem cu plăcere pe tapet/ Acest coşmar al ritmurilor lumii -/ Concursul "Cine merge mai încet?"" (Monolog la balul conservatorilor).

Un alt mijloc de scoatere a normalităţii din unghiul mort îl constituie aducerea în prim-plan, pe neaşteptate, a câte unei situaţii sau întâmplări din viaţa de fiecare zi. Adrian Păunescu are aptitudinea de a face evident - uneori uimitor, consternant - ceea ce ne-a intrat atât de mult în obişnuinţă încât a devenit, de când ne-am maturizat, insesizabil. Din acest punct de vedere, el ar putea fi considerat şi un poet al evidenţierii. Ca pe un ecran TV cu foarte bună rezoluţie, imaginea lumii capătă, în poezia sa, o surprinzătoare, luminoasă prospeţime:

"Ce frumoasă eşti în primăvară,/ Cea mai minunată-ntre femei,/ Iezii pasc năframa ta uşoară,/ Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei." (Ce frumoasă eşti).

Iar sonorul existenţei este dat la maximum, până la a deveni asurzitor:

"şdespre momentul plecării fiilor de ţărani în armată, n.n.ţ Şi-atunci locomotiva fluiera/ Ca toate fetele din sat când ţipă." (Plecarea în armată).

Până şi atmosfera plină de tihnă din bucătărie este evidenţiată prin augmentări expresioniste:

"Ciorbele în oale sforăie la foc,/ grohăie mâncăruri gros în crăticioare,/ apa în chiuvetă picură şi sare." (Canapeaua din bucătărie).

De efect în exprimarea atitudinii sunt şi formulările paradoxale, pentru că dinamitează obişnuinţele şi se ţin minte:

"Multă, foarte multă străinătate,/ în fiecare intimitate." (Nevoia de singurătate);

"Ţânţarii au început să se hrănească/ încet-încet, cu insecticidele/ pe care le aruncăm asupra lor." (Ecuaţie);

"Cel mai mare respect/ Ţi-l acordă ţăranul/ Când îşi pune pantofii/ Care-l strâng." (Respect);

"Peste câteva minute/ intrăm în anul de dinainte de anul acesta,/ la mulţi ani, începe anul trecut." (Anul Nou 1941) etc.



Dragoste şi politică

Există totuşi ceva care tinde să falsifice poezia lui Adrian Păunescu. Acest ceva nu este teatralismul, ci demonul politicii, care îşi vâră coada mai peste tot, chiar şi în poezia de dragoste. înainte de a se lăsa cuprins de vâlvătăile iubirii, poetul ţine să organizeze iubirile celor din jur. El îi îndeamnă autoritar pe tineri să facă din actul sexual o formă de militantism:

"O, voi, tineri ai planetei mele,/ Convulsionată de-atâtea arme,/ Sub ochii holbaţi ai armatelor,/ Sfărâmând ochelarii greţoşi ai generalilor,/ Fără nici o ruşine,/ în numele singurei religii care ne uneşte,/ Credinţa în continuitatea speciei umane,/ Iubiţi-vă,/ Iubiţi-vă pe tunuri!/ Concediaţi tunarii/ Şi dezamorsaţi obuzele/ Şi daţi-ne acest prim şi netrecător/ Semn al păcii universale." (Iubiţi-vă pe tunuri).

Chiar şi în cazurile în care scena poemului este atât de restrânsă încât pe ea nu încape decât un cuplu, tot se aude vacarmul existenţei planetare. Poetul nu găseşte aproape niciodată un loc de refugiu în care să poată asculta, în linişte, murmurul apelor şi zumzetul albinelor. Prezenţa miliardelor de oameni de pe pământ îi însoţeşte gândurile insistent:

"Miroase-a carantină peste veac/ bolnavii sunt chemaţi să se supună/ la încercarea ultimă, comună,/ să li se spună: nu mai aveţi leac.// Iar eu te văd, iubita mea cea bună,/ cum mergi spre condamnare. Zac şi tac." (Implacabil).

în sfârşit, în puţinele situaţii în care a reuşit să uite de raporturile lui (politice) cu oamenii, poetul instalează raporturi similare între el şi iubită. în loc să se devoteze unul altuia până la a-şi pierde identitatea, îndrăgostiţii din poezia sa se acuză cu o elocvenţă avocăţească, îşi dispută anumite priorităţi, îşi revendică diferite drepturi:

"Mai vine cineva şi mai îmi spune/ Câte ceva de bine sau de rău,/ Dar noi n-avem nici amintiri comune/ Te-ai dus luând tot ce era al tău.// Te acordasem ca pe o vioară/ Cântai în palme sub bărbia mea/ Şi brusc te-am aruncat pe uşă-afară/ Şi nu ai mai putut de-atunci cânta." (Fosta iubire).

Recunoaştem aici stilul "lumesc" al liricii erotice munteneşti. Moldovenii nu intră, de obicei, în probleme de partaj.

îndrăgostitul din poezia lui Adrian Păunescu nu iubeşte ca să iubească. El are un scop: să facă o demonstraţie de iubire, să arate lumii că el şi iubita lui nu depind de nimeni, să-şi dovedească superioritatea faţă de alţi îndrăgostiţi, să contribuie la sporul demografic al umanităţii. în acest context, iubita însăşi se transformă în termenul unui raport politic: ea trebuie convinsă, contrazisă, îndemnată, acuzată. între componenţii grupului apare aproape de fiecare dată acea competiţie pentru obţinerea calităţii de lider care apare în mod obişnuit între membrii oricărei colectivităţi. Dragostea, la Adrian Păunescu, nu are nimic metafizic. Este intensă, complexă, paradoxală, dar rămâne terestră.

Mai greu de sesizat în poemele "de dragoste", obsesia politică transpare cu claritate în poemele pe alte teme. Ascultăm, parcă, un discurs interminabil. Adrian Păunescu vorbeşte cu o fervoare fără egal, până la extenuare (de obicei, până la extenuarea noastră, nu a lui) despre obligaţia de a ne iubi ţara, despre revoluţie (în sensul antedecembrist al termenului), despre pericolul izbucnirii unui nou război mondial, despre inechitabila distribuire a bogăţiilor în lume (anticipându-l, printr-un umanitarism naiv, pe Ion Iliescu din perioada lui social-democrată), despre consecinţele introducerii tehnicii ultramoderne în existenţa cotidiană, despre condiţia artistului "angajat" etc.

Până şi în tratarea acelor teme care prin tradiţie creează un sentiment al transcendenţei, Adrian Păunescu are în vedere tot viaţa publică, aşa cum i se înfăţişează în călătoriile sale, aşa cum o ştie din ziare şi reviste, aşa cum o deduce din documentele oficiale. Când evocă natura, el se alătură ecologilor şi deplânge poluarea mediului; când descrie cerul înstelat, o face pentru a convinge omenirea să folosească spaţiul cosmic exclusiv în scopuri paşnice; când se gândeşte la misterul vieţii se înfioară o clipă, dar imediat după aceea, dând dovadă de spirit practic, trece în revistă progresele înregistrate de oncologie. Dumnezeu însuşi devine în poezia sa un influent personaj politic invitat insistent să susţină lupta cu inerţia de pe pământ sau, măcar, să arbitreze într-un mod mai activ disputa dintre bine şi rău.

Vocaţia politică a poeziei lui Adrian Păunescu explică preferinţa pentru anumite tehnici literare. Fiecare autor - e ceva stabilit - are în vedere când scrie un anumit tip de cititor, chiar dacă nu şi l-a ales în mod deliberat. în funcţie de el sunt selectate (sau create) mijloacele de seducţie. într-un fel se adresează un poet unei femei romantice, în alt fel unui contemporan cinic, în cu totul alt fel unui tânăr din viitor (de genul celui pe care şi-l imagina Eminescu).

Noutatea, în cazul lui Adrian Păunescu, constă în aceea că el are în vedere nu un cititor, ci mii de cititori dintr-odată. Poetul nu se gândeşte că până la urmă cartea sa, chiar şi tipărită într-un tiraj impresionant, va fi citită tot în singurătate, de fiecare destinatar al ei, ci scrie ca şi cum toţi cititorii s-ar afla, la un loc, într-o piaţă publică sau într-o sală imensă. El se adresează tuturor simultan. Din această falsă reprezentare (reminiscenţă a practicii declamării versurilor pe stadioane) derivă anumite caracteristici stilistice.

Se remarcă, de la început, marea, excesiva încredere pe care o are poetul în cantitatea de emisie lingvistică. S-a mai făcut observaţia că un principiu de bază al propagandei, de oricând şi de oriunde, îl reprezintă insistenţa. Acest principiu îl foloseşte infatigabil Adrian Păunescu. Ca şi cum ar vrea să nu lase nici o clipă altcuiva răgazul de a-şi exprima opiniile şi de a-i perturba lui opera de convingere a mulţimii, el vorbeşte necontenit, vorbeşte despre orice, vorbeşte oricum.

Cererea enormă de combustibil lingvistic proprie acestei maşini de vorbit în continuă funcţionare face ca din rezervele de experienţă poetică existente în istoria literaturii române să fie preluate în mod nediferenţiat, în grabă, stiluri diverse. Aşa se explică de ce auzim pentru câte o clipă ritmul mecanic al retoricii lui Dimitrie Bolintineanu, lamentaţiile patetice ale lui Octavian Goga, exaltarea neologistică a lui Alexandru Macedonski, sintaxa abruptă şi sentenţioasă a lui Tudor Arghezi. Aşa se explică, totodată, de ce apar şi multe fraze prozaice sau pleonastice, care n-au alt rost decât de a umple timpul până la ivirea unui nou moment de inspiraţie (după modelul semnalelor muzicale stereotipe dintre emisiunile radiofonice). Se vede clar că dorinţa poetului este ca textele să reziste la prima lectură. A doua nu-l mai interesează. Totul este să captiveze publicul şi să-l convertească în clipa rostirii cuvintelor. De analiza lucidă şi minuţioasă ocupă-se criticii literari!

în afară de devalorizarea cuvintelor, prin inflaţie, şi de flagranta inegalitate valorică dintre poeme iar uneori dintre secvenţele aceluiaşi poem, se pot detecta şi alte urmări ale obişnuinţei de a confunda poezia cu discursul politic: tendinţa de a folosi simplificări energice (uneori hazardate şi de un comic involuntar), ca în grafica de afiş, care să fie "vizibile" până departe şi să facă mesajul uşor de înţeles chiar şi de către oameni necultivaţi, arta de a încheia lungile pledoarii cu formule frapante şi memorabile (câteodată, adevărate diamante lirice) sau, exprimân- du-ne mai nedelicat, capacitatea de a acredita lozinci, înclinaţia de a recurge la gesturi cu putere verificată de impresionare a publicului, de exemplu la gesturi melodramatice, abilitatea de a vorbi aluziv despre stări de lucruri care frământă pe toată lumea şi a căror simplă sugerare stârneşte imediat un murmur aprobator, curajul de a fi "sincer" până la un fel de despuiere a sufletului la scenă deschisă, plăcerea de a folosi în expunere pilde, ca vechii legiuitori, nevoia irepresibilă de a brava, manifestată eventual prin sfidarea întregii lumi, ca şi nevoia, tot irepresibilă, dar de sens opus, de a exalta sentimentul de solidaritate al colectivităţii.

Poezia lui Adrian Păunescu este scrisă ca să convingă, nu ca să încânte. Şi ca să convingă mari mulţimi, nu pe câte un cititor solitar, care are timp să gândească pe cont propriu.

în timp ce citeşti această poezie, te poţi simţi ofensat, dându-ţi seama că poetul te consideră nu un interlocutor cu o conştiinţă, ci unul dintre figuranţii care compun un public numeros, de o valoare intelectuală modestă, amorf şi tălăzuitor. Dacă ai însă răbdare descoperi în teatralitatea exasperată a celui de la tribună o dramă reală, a nerăbdării (rău prevestitoare) de a trăi, a insaţietăţii comunicării.

Mulţimea căreia i se adresează Adrian Păunescu nu este neapărat o turmă de rinoceri; ea reprezintă mai curând o realitate care scapă mereu de sub control, o feminitate generică inaccesibilă, un sine difuzat în spaţii imense, imposibil de recuperat.


în absenţa spiritului critic

După 1989, Adrian Păunescu a rămas nesupravegheat de critica literară, care fie l-a ignorat, fie l-a denigrat cu o vehemenţă delirantă (de care n-a mai avut parte nici un scriitor). Poetul a publicat peste zece volume de versuri, însumând mai mult de cinci mii de pagini, fără să se mai consulte cu cineva competent şi exigent. N-a mai beneficiat nici măcar de sfaturile unui editor, întrucât şi-a tipărit cărţile la propria editură. Drept urmare, scrisul său s-a degradat. Profetul de altădată al stadioanelor a ajuns să funcţioneze ca un aparat de versificat, în care se pot introduce, ca materie primă, şi articole de ziar, şi discursuri parlamentare, şi scrisori de dragoste. Foarte rar toată această proză se transformă în poezie.

Cazurile de fericită metamorfoză se întâlnesc mai frecvent în poemele de dragoste. Recurgând la binecunoscuta lui retorică fulminantă şi adoptând ca şi altădată un ton melodramatic, contrazis în surdină de un optimism înnăscut, poetul face iubitei declaraţii răsunătoare, insistente şi ingenioase. O anunţă, de pildă, că va proceda cu ea invers decât Pygmalion cu Galateea:

"Eşti vie şi eşti tristă şi eşti alta,/ Eşti stânca mea ciudat recâştigată,/ îţi recompun dezordinea cu dalta,/ Să nu mai fii statuie vreodată.// Vuieşte-n tine vrerea mea adâncă,/ Numai acum te simt ca prea fiinţă,/ Statuia ta se reîntoarce-n stâncă/ Şi ochii tăi se-aprind în suferinţă.// Pygmalion te cheamă, Galatee,/ Din roluri, din ciopliri, din amănunte,/ Statuia, care-a devenit femeie,/ Cu ochi arzând, se reîntoarce-n munte." (întoarcerea în stîncă).

Asemenea versuri, în care se reconsideră spontan mituri sau se configurează, cu o rapiditate de scamatorie, viziuni îndrăzneţe asupra existenţei, amintesc de prodigioasa inteligenţă artistică dovedită de Adrian Păunescu în primele sale cărţi.

Din nefericire, însă, lipsa de spirit critic (a autorului, dar şi a consilierilor săi) favorizează tipărirea unor cantităţi industriale de versuri fără valoare, unele de un prost-gust apocaliptic:

"Ce repede trece vremea, tovarăşe secretar general!/ Cred că aţi putrezit, în aceşti ani,/ Care s-au scurs. Cred că aţi şi devenit/ O floare, împotriva tuturor legilor betonului,/ Cred că aţi devenit o floare, tovarăşe/ Secretar general, şi mi-e milă de dumneavoastră/ Şi am o singură, mare rugăminte: să nu cumva/ Să deveniţi trandafir. Asta nu, măcar asta nu,/ Să nu cumva să deveniţi trandafirul lor./ Acceptaţi şi un post de zambilă,/ Nu vă formalizaţi dacă veţi deveni ochiul boului" etc. etc. (Recurs pentru Nicolae Ceauşescu).


*

Un portret literar al lui Adrian Păunescu poate fi cu greu realizat. Orice tentativă eşuează într-o enumerare de contradicţii, de genul:

Temperament nonconformist antrenat în acţiuni de un conformism dezolant. Talent liric prodigios risipit adeseori în întreprinderi literare prozaice. Memorie de erudit zădărnicită de o fatalitate a superficialităţii şi improvizaţiei. Popularitate imensă, invidiată la un moment dat de Nicolae Ceauşescu, dar devalorizată peste noapte. Generozitate exploatată de foarte mulţi şi recunoscută de foarte puţini. Un scriitor iubit de cei care n-au curajul să-l urască şi urât de cei care ar vrea din toată inima să-l iubească.

Opera lui Adrian Păunescu ar câştiga foarte mult prin antologare. (Ca şi biografia lui, de altfel.)