Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
„Agenţii cu catastifele“ de Rodica Zafiu

Termenul recensământ are o oarecare tradiţie în româna modernă: e înregistrat în texte din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cuprins în dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim (Dicţionarul limbei române, 1876) şi în dicţionarul român-francez al lui Frédéric Damé (1893).
Mai bine fixată în memoria cititorilor este apariţia recensământului la Caragiale, în schiţa Amicul X: „eu nu sunt un cine, eu sunt un ce; în masa omenirii, eu sunt un număr trecut la statistica populaţiei, şi poate chiar acolo trecut cu vederea, fiindcă, la ultimul recensământ al populaţiei Capitalei, mai la toţi din mahalaua noastră au mers agenţii cu catastifele, la mine n-au venit” (Momente, 1901, p. 94; s.n.). Termenul, preluat din franceză (fr. recensement), înlocuia mai vechiul grecism catagrafie: în volumul lui Ion Ionescu, Agricultura română din judeţul Dorohoi, 1866 (citat de Dicţionarul limbii române, DA), cuvântul vechi şi cel nou apăreau alăturate: „două operaţiuni administrative: catagrafiele sau recensimentele şi rezumatele stării civile”. Şi în publicistica lui Eminescu termenul este prezent, de mai multe ori, în variantele recensimânt („după recensimântul făcut pe anul 1878”, articol din Timpul, 1879, în Opere, vol. X, p. 248) şi recensiment. E posibil ca forma recensiment – cea mai frecventă în secolul al XIX-lea – să fi fost influenţată şi de termenul italian corespunzător, censimento; în orice caz, era cea recomandată de Laurian şi Massim, care o apropiau de lat. recensio. De fapt, dicţionarul latinizant indica pentru sensul „acţiunea de recensere” şi termenul recenziune („recenziunea cetăţenilor din toată ţara”; în ortografia specifică: „recensionea cetatianiloru d’in tota terr’a”). Spre sfârşitul secolului, recensimentul latinizant a fost treptat înlocuit de mai adaptatul recensământ.
Cuvântul a cunoscut şi o variaţie a formelor de plural: dicţionarele mai vechi (Damé, de exemplu) indicau mai ales plurale în -e: recensimente sau recensăminte; ulterior, s-a manifestat o preferinţă pentru pluralul în -uri (Dicţionarul limbii române moderne, 1958; primele ediţii din DEX etc.). Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM) impunea, în ediţia din 1982, pluralul recensământuri; ediţia din 2005 a revenit, în mod justificat, la pluralul vechi şi mult mai răspândit în uz, acceptând doar forma recensăminte. Cele două indicaţii normative fără drept de apel, contrazicându-se la interval de doar două decenii, ilustrează relativitatea deciziilor în domeniul oscilaţiei între plurale.
Mai puţin veche şi mai incertă e denumirea persoanei care adună datele recensământului: la Caragiale (mai aproape de epoca în care catastif era un termen administrativ neutru, standard), aceasta este agentul cu catastiful; în general, în ziarele din secolul al XIX-lea se preferă termenul agent („un cârd de agenţi îl calcă în absenţă şi dintr-un singur condei îi fac trei bilete, unul de recensimânt...”, România liberă, 8.09.1885). Agentul cu catastiful este numit acum (în documentele oficiale ale Institutului de Statistică, v. recensamantromania. ro) recenzor; termenul a fost preluat de presă şi a intrat în uzul comun, chiar prin ştiri de senzaţie („Recenzor băimărean agresat, în cadrul recensământului de probă”, stirilocale.biz; „Recenzor din Focşani, sechestrat şi înjurat”, libertatea.ro, 23.10.2011). În comentarii, apare sporadic şi recenzent („datele culese de recenzent” hotnews.ro, 20.10), care era prezent cu acest sens (şi în forma recensente) la Laurian şi Massim („recensenţii cetăţei”). Cu ironie sau cu un simţ istoric exagerat, un comentator propune chiar forma cenzor; de fapt, termenii cenzor şi recenzent au legături etimologice strânse, dar s-au specializat pentru sensuri diferite. Recenzor ridică totuşi o problemă de accentuare: în DEX şi în DOOM 2005 e indicată accentuarea pe finală, ca în etimonul francez (recenseur); în emisiunile de televiziune din ultima vreme, s-a repetat cu insistenţă varianta recénzor, cu accentul pe silaba penultimă. Varianta se explică destul de uşor prin analogia cu cénzor, dar şi prin tendinţa actuală de a deplasa accentul final, ilustrată mai ales de forma edítor.
Acţiunea de realizare a recensă mântului poartă oficial denumirea de recenzare. De la recenzor, un comentator glumeţ a derivat verbul a recenzora („ăştia e şmecheri, vrea să monteze cipuri în fiecare. Români, nu vă lăsaţi recenzoraţi, că e de rău!” comentariu în evz.ro, 18.10.2011).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara