Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Alain Delon la TIFF de Angelo Mitchievici

Alain Delon este unul dintre actorii care s-au identificat cu o epocă, care au impus o stilistică, au colorat o sensibilitate cu variantele sale figurale, care s-au angajat degajând o formă de viață.
În Rocco și frații săi (1960) al lui Luchino Visconti, Delon atrăgea atenția asupra lui și acesta e probabil filmul care l-a consacrat. Visconti avea să mai apeleze la el trei ani mai târziu pentru o capodoperă, Ghepardul (1963), ecranizare a minunatului roman al lui Lampedusa, frescă îmbibată de nostalgie, fast și decadență a unei lumi crepusculare. Mie mi se pare că filmul lui Réné Clement, În plin soare (1960), avea să scoată la iveală o altă posibilitate, o alură care va însoți ca o umbră actorul transformându-se la un moment dat în manieră. Existăși un articol de îmbrăcăminte care-i poartă numele: haină bărbați blană naturală/ cojoc tip Alain Delon. În ce constă alura sau mai precis care-i sunt ingredientele? Le vom avea în aceste admirabile concocturi cienmatografice, enigmaticul Eclipsa (1962) al lui Michelangelo Antonioni, maestru al vidului și spațiilor goale, film de o senzualitate aproape abstractă ca un tablou de Mondrian sau ca pictura metafizică a lui Chirico, în Samuraiul (1967) și Cercul roșu (1970), policier-urile noir, aproape descărcante ale lui Jean-Pierre Melville, în elegantcadavericul Domnul Klein (1976) al lui Joseph Losey. Inegalabil laconismul personajului pe care-l întruchipează în filmele lui Melville, replica servită à sec, efectul de siluetă pe care i-l conferă o eleganță solitară, detașată, introvertită. Alain Delon face tot atât de mult cu tăcerile pe cât fac alții cu cuvintele în câteva filme memorabile. Apoi în combinații remarcabile un tip de ironie vezicantă asezonată adesea cu un surâs inegalabil la care privirea nu participă, o cruzime subțire care poartă în ea o doză de indiferență, sau pura glacialitate, care încredințează schimbului de priviri ceea ce personajul are de spus. O mare parte din acest film am impresia că dobândește în timp un profil existențialist prin contaminare cu literatura, este epoca care urmează unor querelles celebre printre care și cea a lui Camus cu Sartre. Filmul pare să fi preluat nu verbigerația sartriană, ci acea tăcere plină de sensuri cu punctuația anxietății insolitaților, străinilor camusieni.
Există o lungă serie de filme care fiează toate aceste coordonate stilistice, le voi numi doar pe câteva: Polițistul (1972) al lui Melville, Alibi pentru un prieten (1977) al lui Georges Lautner, Trei oameni periculoși (1980) al lui Jacques Deray sau Șocul (1982) al lui Robin Davis. Cred că la un moment dat, maniera creată de Delon a obligat regizorul să se adecveze la forța formală pe care acesta a injectat-o cineamtografiei franceze și nu numai. La TIFF va rula un film unde Delon este și regizor și coscenarist alături de Christopher Frank, Afacerea Pigot (1981), traducerea mult mai expresivului titlu francez, Pour la peau d’un flic, mai ales că filmul păstrează parfum de argou. Am văzut acest film în copilărie, pentru că el a fost unul dintre puținele filme „capitaliste” distribuite în rețeaua cinematografică a unui stat comunist, puritan precum România anilor 80, poate și pentru că aparent documenta puțină decadență occidentală, droguri, corupție etc. Sau poate pentru că era vorba de Alain Delon! În acest film, Delon îl joacă pe detectivul particular Choucas care identifică în spatele a ceea ce pare o afacere de familie, subiect pentru brigada de moravuri, o rețea a traficanților de droguri care include polițiști, oameni de faceri și foști colaboraționiști, afiliați Partidului Naționalist Breton. Filmul este ritmat și accelerat de hitul lui Oscar Benton, Bensonhurst Blues, așa cum Delon schițează în câteva tușe alura personajului său, purtând bluejeans, sacou și teniși într-o scenă simplă unde polițistul face din traversarea unei străzi un mic spectacol de dezinvolturăși balet. Există o artă a dialogului în o parte policier-urile în care joacă Alain Delon, dominate de ironie, de plăcerea replicii inteligente, a ceea ce cultura franceză prețuiește cel mai mult, le mot d’esprit, ceea ce le face nu numai recognoscibile, dar le conferăși o marcă stilistică, le înregistrează în memoria noastră. Acum, când am revăzut filmul după foarte mult timp, recunosc că nu acțiunea este cea care mă atrage, deși e bine condusă printr-un fel de derapaj controlat, ci tocmai aceste mici gadget-uri stilistice, unele care urmează aproape hedonist strategiile lui épater le bourgeois precum relația detectivului cu secretara lui care traversează un mariaj lejer, lejeritate cu care depășește și un viol. Eleganța urmează personajul în cele mai mici detalii, un machism cu o alură fermecătoare de cabotinism care astăzi ar fi luat drept insultă dă patina timpului. Choucas corectează franceza colegului său, inspector de poliție, așa cum insistă pe prezența a doi ”e” în cuvântul Renée în fața unei burgheze dezabuzat-etilice, face o aluzie ironică la filmele lui George Cukor, regizorul lui My Fair Lady, prin intermediul cinefiliei secretarei bovarice, Charlotte. Aceasta din urmă își acidulează remarcele observând că Belmondo ar fi livrat ”o grimasă virilă”, și nu un urlet, într-o situație probantă pentru tăria bărbătească testată la parametrii durerii fizice.
Există o anumită lejeritate în aceste filme care evită întâlnirea cu tragicul așa cum cu majoritatea filmelor lui Melville scena unui banal crime story se transformă cu coloane și arcuri și invizibile capiteluri într-o artă tragică. Însă această lejeritate a Witz-ului e și ea înșelătoare, există o fibră romantică a acestor filme pentru care emblematic rămâne Trei oameni periculoși unde personajul este un bărbat oarecare intrat fără săștie într-un joc periculos, descoperindu-și talentul de a supraviețui. Ceea ce refuză acolo personajul este angajamentul, servitutea, să-și predea libertatea unei organizații, unui stăpân oricare ar fi el, iar felul în care o face, șarjat ironic, este una dintre mărcile stilistice ale personajelor încarnate de Delon care stau sub semnul unei pasiuni a singularității. Cred că invitându-l pe Alain Delon la TIFF, organizatorii aduc în discuție nu numai un mare actor, ci și o parte din marea cinematografie europeană.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara