Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Alb şi negru de Marina Constantinescu

Mi se pare că ar trebui să spun aşa:

La Teatrul ,Bulandra" sala "Toma Caragiu" se joacă un spectacol tulburător. Făcut simplu, foarte simplu. După care nu poţi vorbi uşor. După care se poate întîmpla să vezi puţin altfel lumea. Şi pe tine însuţi. Se numeşte Molly Sweeney. Piesa este magnifică, cum spune Peter Brook, este scrisă de dramaturgul irlandez Brian Friel şi este tradusă impecabil în limba română de Cristian Ionescu. Este pusă în scenă, emoţionant, contra curentului şi mai presus de orice mode, de Alexandru Dabija, în scenografia elegantă a lui Andu Dumitrescu. În acest spectacol, trei actori, Victor Rebengiuc, Lelia Ciubotariu şi Şerban Pavlu, ne amintesc, direct şi rafinat, pe trei voci diferite, că teatrul înseamnă arta lucrului cu regizorul.

Mai întîi a fost cuvîntul... După aceea au venit artificiile.

Molly nu vedea şi era fericită...

Să fie un paradox aici? Încercaţi să aflaţi mergînd la Teatrul ,Bulandra".

Şi ar trebui să mă opresc.

Există situaţii în care observaţiile, imaginile, senzaţiile, emoţiile, stările se strîng înăuntru. Totul este atît de clar acolo, de cristalizat, încît nu mai pare să fie nimic de exprimat în afară. Nu mai simţi nevoia să o faci. Şi totuşi. Privind spectacolul lui Alexandru Dabija, m-am gîndit cît de puţini regizori se mai ocupă atît de profund şi de constant de cuvînt, de sensurile lui, de cum se rosteşte, de actor, de explorări aplicate pe care le face în abisurile fiinţei, ale umanului, ale întînirii actorului cu personajul. De teme, majore, de descifrarea lor, de des-compunerea în detaliul simplu dar esenţial din care este făcută viaţa. Fără nici un fel de trucuri. Mă gîndeam la Radu Penciulescu şi la Vlad Mugur. Acelaşi filon. Aceeaşi rigoare, aceeaşi seriozitate, aceeaşi densitate a ideilor, aceeaşi atenţie enormă faţă de lucrul în sens, de punere în valoare a artei citirii şi interpretării a ceea ce este scris într-un text. Măsură şi simplitate. De multe ori, scufundările în text, în adîncul neliniştit al poveştii, al relaţiilor par că nu mai preocupă pe foarte mulţi din breaslă. Este mai la îndemînă şi mai eficientă, parcă, specularea intensivă a unor soluţii ieftine, încărcate, însă, cu poleieli fel de fel. Preţul succesului cu orice preţ. Nu cred că Dabija sau alţi cîţiva regizori n-ar ştii, n-ar putea să facă teatru şi aşa. Mult mai puţine bătăi de cap, mult mai puţină trudă. Calea spre simplitate nu este nici uşoară, nici răsplătită cu lauri. Lumea se grăbeşte... Creatorul de teatru, Ultima bandă a lui Krapp, Aşteptîndu-l pe Godot, Fraţii, Livada de vişini, Jucăria de vorbe, Molly Sweeney sînt studii pe text, mai înainte de orice, întru desăvîrşirea artei actorului. Unii se plictisesc. Firesc. Alţii se găsesc, se recompun. Firesc. La Molly Sweeney m-a surprins, într-un fel, atenţia publicului. Concentrarea spectatorilor de la cap la coadă. Reacţia fină pe stare, pe relaţie. Răgazul pe care şi l-au acordat ca să urmărească povestea lui Molly şi cele trei voci pe care este spusă. Textul este dur, te loveşte cu mişcări elegante, iscusite, cu felul aparent banal în care este narat. Era atîta linişte în sală, la un moment dat, încît mi-am dat seama că orice artificiu ar fi folosit regizorul, orice exces, orice ispită a părăsirii măsurii ar fi dezechilibrat fantastic construcţia.

Alexandru Dabija a strîns în jurul lui artişti speciali. Nu mari sau mici. Speciali în relaţia cu teatru, cu profesiunea lor, cu ei înşişi. Andu Dumitrescu cred că este unul dintre cei mai subtili scenografi la ora asta. Prea modest, însă. Lucrează variat, de la tehnica video şi o artă minimalistă, la decoruri concrete ca cel din Plastilina, de la Sibiu. Mi se pare că personalitatea lui s-a maturizat în relaţia cu regizorul Vlad Massaci, amîndoi atipici pentru contextul actual. Profunzi, serioşi, preocupaţi de fineţuri, de oameni, de adîncimi. Calitatea lui l-a făcut, cred, să se plieze atît de bine pe genul lui Dabija. Pe Lelia Ciubotariu, Molly, nu am văzut-o jucînd de ani de zile, de la Piatra Neamţ. Să fie zece, nu ştiu. Poate că distanţarea faţă de încrîncenările din breaslă i-a modificat înţelegerea faţă de meserie. Poate că pauza a redimensionat-o faţă de scenă. I-au dat curajul şi un soi de puritate, de nebunie chiar, să se arunce în braţele lui Molly. Şerban Pavlu, Frank Sweeney, este unul dintre cei mai importanţi actori, nu doar din generaţia lui. îşi face meseria cu studiu şi frămîntare, caută şi se caută şi în cel mai mic gest, în tăceri, în misterul unui cuvînt. Victor Rebengiuc, domnul Rice, dă greutate acestui spectacol, neezitînd să-i cerceteze neputinţele personajului său.

Molly nu vedea şi era fericită...

Niciodată nu o să înţelegem pînă la capăt experienţa altuia, esenţa ei. Nici intensitatea bucuriei, nici a suferinţei. Nici fricile, nici disperările. Sînt situaţii cînd imaginaţia recuperează cîte ceva. Cînd poate să fie călăuză spre o lume. Spre ceea ce o alcătuieşte, în armonie sau dizarmonie. Oricît am vorbi şi am citi despre orbire, despre cei care nu văd sau despre alte afecţiuni, nu facem decît să ne întărim teoriile. Abstracţiunile, de fapt. Nimic concret. Fiinţa noastră este croită altfel, după alte tipare, după alte repere. Lumile noastre sînt paralele. Felul de a percepe, de a defini, de a simţi, volumele, spaţiul, sunetele, totul este diferit. Felul de a preţui, cred, detaliile vieţii este semnificativ diferit. Ca şi ritmurile, ca şi accentele. Molly Sweeney este un spectacol despre un orb şi despre orbire. Trei voci, trei monologuri, trei perspective asupra aceleiaşi istorii. Trei actori care asamblează trei piese ca într-un puzzle: destinul lui Molly. Trei insule diferite care îşi unesc dramele, care migrează una spre alta, la un moment dat, o vreme. Trei variante de singurătăţi văzute în alb şi negru. Scenograful Andu Dumitrescu a punctat foarte inspirat, şi tot pe linia simplităţii, această idee a regizorului. Pe scenă sînt trei module, trei podiumuri asamblate unul în altul, exact ca piesele dintr-un joc puzzle. Pe fiecare, cîte un personaj din cele trei şi elemente din cotidianul fiecăruia. Molly este o femeie care nu vede, o femeie care povesteşte alb despre negru, care ascultă radioul, mîngîie peştii dintr-un acvariu, merge la doctor, stă la rînd la consultaţii, are un jobb, merge să danseze, se mărită, speră că operaţia o va face să vadă, ceva, îşi ia o cafea de pe dulapul din bucătărie, pipăindu-i marginile. Ea pipăie continuu existenţa. Frank Sweeney este soţul ei. Un bărbat energic, cu rucsacul pregătit mereu pentru o expediţie, pentru o plecare neaşteptată undeva departe, departe de tot. Frank merge deseori la bibliotecă şi citeşte despre orbire, despre tratamente şi operaţii, despre evoluţia sau involuţia bolii lui Molly, despre zone exotice de pe globul pămîntesc. Frank este un bărbat cu picioarele pe pămînt, plin de vitalitate, tăiat în linii clare. Frank nu l-a plăcut niciodată pe domnul Rice. Domnul Rice este un doctor chirurg oftalmolog, acum obosit, beţiv şi terminat. Cîndva, un specialist extraordinar, cu doar cîţiva rivali în întreaga lume. Operaţia lui Molly nu era mai dificilă decît altele. Ar fi putut să vadă ceva, dacă operaţia ar fi reuşit. Alb şi negru. În jurul domnului Rice se strîng multe sticle de băutură. Şi amintiri. În noaptea de dinaintea operaţiei lui Molly a aflat, la telefon, că soţia lui, frumoasă şi minunată, îl părăseşte pentru unul dintre rivalii săi. Acesta i-a comunicat vestea direct şi franc. Bărbăteşte. Nici nu se făcea altfel între somităţi. Viaţa este făcută din multe culori, din infinite nuanţe. Sînt momente, însă, cînd se reduce doar la alb şi negru. A vedea - a nu vedea, a trăi - a muri, a lupta - a abandona, a iubi - a nu iubi, a crede - a nu crede, a fi - a nu fi. Vedem un spectacol în care se vorbeşte despre ne-vedere. Sau despre a vedea diferit. Altfel, altceva. Se vorbeşte, simplu, despre noi, despre oameni, despre ce poate să schimbe, radical, destine, culori, perspective. Trei actori, cu experienţe diferite, din generaţii diferite, cu glorie diferită, nu se sfiesc să fie simpli. Regia este lucrul cu actorul.

Molly nu vedea şi era fericită...

Ce înţelegem noi despre asta? Despre speranţă şi despre eşec? Despre alb şi despre negru?

Regizorul şi întreaga echipă ne mişcă, puţin, din egocentrism, din ignoranţă. Povestea este dramatică, tensiunea, însă, nu scoate ochii, se insinuează, discret şi se instalează în creier. Ritmurile fiecărui monolog sînt alese cu grijă de Alexandru Dabija. Şerban Pavlu este pozitiv, tonic, vital. Lelia Ciubotariu pare mereu cumva la suprafaţa durerii şi a neliniştilor. Tonul alb, aproape imperturbabil nu exprimă, de fapt, decît asumarea propriei poveşti. Victor Rebengiuc- Domnul Rice este un învins, anchilozat în orgoliul de a nu recunoaşte nici o eroare. Regretele, cîte există, sînt stinse iute de băutură. Uneori, mi se pare că polifonia duce, pe scenă, la comunicare. Mi se părea că există un dialog, undeva, o punte a suspinelor pe care cei trei îşi strigă disperările, pe care Molly, Frank şi doctorul Rice se întîlnesc faţă-n faţă. Ratarea, cu alte dimensiuni pentru fiecare, nu face altceva decît să-i îndepărteaze tot mai mult, tot mai tare. Insulele se desprind din popasul atingerii lor, puzzle-ul se desface. Cele trei singurătăţi îşi continuă navigarea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara