Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Alberto Manguel: Profesia, cititor de Micaela Ghiţescu


Autor al unei Istorii a lecturii recent apărute în traducere portugheză, Alberto Manguel, canadian de 54 de ani, fluent în spaniolă, scriitor de limbă engleză, stabilit într-un mic sat din Franţa, a fost, un timp, lectorul unui orb celebru - Jorge Luis Borges -, împrejurare în care acest "cel mai important cititor al epocii noastre" l-a învăţat şi pe el să citească. Întâlnirea sa cu Borges este un capitol fascinant, nu numai al istoriei sale personale, ci, într-un fel, al însăşi istoriei literaturii recente. Reproducem mai jos interviul pe care Alberto Manguel l-a acordat lui Carlos Vaz Marques pentru bimensualul portughez "Jornal de Letras, Artes e Ideias" din 22 mai-11 iunie 2002.
Întrebare: Preferaţi să vă prezentăm ca scriitor sau ca cititor?
Răspuns: Cred că eu însumi m-aş defini mai ales ca cititor. Faptul că am scris cărţi e aproape o întâmplare. E o consecinţă a faptului că am fost cititor atâta timp. Am scris O istorie a lecturii care e o cronică a activităţii mele.
Î.: Cartea este un studiu asupra actului lecturii, dar şi o mărturie despre propria dumneavoastră istorie de cititor; în ce mod dobândeşte cititorul o personalitate proprie, sau, mai bine zis, există un parcurs propriu fiecărui cititor?
R.: Cred că da. De aceea cartea mea se numeşte O istorie a lecturii şi nu Istoria lecturii. Ceea ce m-a interesat când am început s-o scriu a fost faptul că istoriile literaturii şi ale cărţii au fost întotdeauna scrise din punctul de vedere al scriitorului. Scriitor care, în ultimă instanţă, influenţează cel mai puţin destinul unei cărţi. Cititorul este cel care decide dacă o carte rămâne sau nu. Cititorul este cel care decide dacă o carte devine clasică sau nu. Cititorul este cel care decide ce este acea carte. Camões a vrut, probabil, să scrie un poem care să justifice existenţa regatului Portugaliei, dar cititorii îl citesc astăzi ca o parte a literaturii clasice sau ca o mărturie a unei călătorii alegorice. În orice caz, cititorul este cel care determină întotdeauna ce este un text.
Î.: Fiecare cititor este un cititor individual, sau credeţi în figura Cititorului în sens colectiv, adică a unui arhetip?
R.: Ambele. Fiecare cititor este un individ şi fiecare cititor citeşte în cadrul comunităţii cititorilor. De exemplu, nu putem citi Don Quijote într-un mod individual. Suntem înconjuraţi de Istoria lui Quijote.
Î.: A citi Don Quijote într-o stare de inocenţă, fără nici un fel de împărtăşire de la alte lecturi care s-au făcut, ar fi oarecum ca povestea copilului sălbatic: o pătrundere într-o lume încărcată de coduri fără nici un fel de referinţă?
R.: Cred că da. E ca acele experienţe care se făceau în secolul al XVIII-lea pentru a se descoperi care era limba originară. Împăratul Frederic al II-lea, de pildă, a pus ca doi copii să fie duşi într-un loc pustiu unde nimeni să nu le vorbească, spre a se descoperi care era limba originară. Copiii au murit. Cred că un cititor care s-ar confrunta fără nici o influenţă cu un text, ar muri şi el, într-un fel. Oricum, experienţa e imposibilă. Nu suntem niciodată inocenţi. Nu există cititor virgin.
Î.: Se învaţă cititul - aşa cum se învaţă scrisul - o dată cu fiecare nouă lectură?
R.: Cred că da. Fiecare text, într-un fel, îi propune cititorului o aventură nouă. Cititorul trebuie să decidă cum va parcurge acea carte nouă. Asta depinde nu numai de cartea însăşi, nu numai de faptul că e vorba de un roman de Eça de Queirós sau de John Grisham. Depinde şi de timpul de care dispune cititorul, de dispoziţia în care se află el. Un cititor pe care-l dor dinţii va citi altfel decât un cititor care tocmai a încheiat, de exemplu, o aventură amoroasă. Sentimentul cu care ne apropiem la lectură determină şi el lectura.
Î.: Spuneaţi odată că aveţi senzaţia că fiecare carte pare a fi prima sau ultima frază a unei cărţi imense din care, într-un sens, fac parte toate cărţile. În ce mod, ca cititor, aveţi percepţia că toate cărţile au ecou între ele?
R.: E o idee destul de veche. A fost exprimată în Anglia de Shelley, în Franţa de Paul Valéry. Este ideea că toată literatura face parte dintr-o operă unică. În calitatea noastră de cititori, contribuim la construirea acestei opere - în ultimă instanţă - anonimă. Noi înşine, ca cititori, venim cu experienţa noastră personală la fiecare lectură, dar suntem uniţi, legaţi de lecturile celorlalţi. Ce mi se pare important şi interesant e faptul că suntem o comunitate aproape secretă. Noi, cititorii, ne recunoaştem. Se creează un simţământ de identitate: când vedem, de exemplu, într-un tren sau într-un parc sau într-o cafenea pe cineva cu o carte care ne place, se creează deja un simţământ de prietenie faţă de persoana care citeşte ceva ce socotim a ne fi intim.
Î.: Primul lucru pe care-l facem, când ne întâlnim cu cineva cu o carte în mână, e să vedem ce citeşte acea persoană care călătoreşte cu trenul, cu metroul sau cu autocarul...
R.: Asta ne indică identitatea acelei persoane, nu-i aşa? Dacă citiţi o carte care mie îmi place, simt imediat o fraternitate faţă de dumneavoastră - chiar dacă nu vă cunosc - fiindcă am cucerit împreună aceeaşi parte a lumii. Şi totuşi comunitatea noastră rămâne secretă. S-a făcut publicitate scriitorilor, dar puterea noastră, puterea cititorilor, a fost lăsată de o parte. Cred că a sosit momentul s-o celebrăm.
Î.: Cititorul adevărat şi profund e un cititor dependent de lectură, sau poate fi cititor "cu jumătate de normă"? - mă gândesc la o frază pe care am auzit-o acum câtva timp de la cineva care spunea că, dacă nu ar avea nimic de citit, ar citi chiar şi cartea de telefon...
R.: Cervantes spune ceva asemănător în introducerea la Don Quijote. Spune că are într-o asemenea măsură mania hârtiilor încât, dacă vede o hârtie pe jos, trebuie s-o ia şi s-o citească. Cunoaştem şi noi impulsul ăsta. Cred că este, într-un fel, unul dintre impulsurile care definesc fiinţa umană. Cred că suntem - ca fiinţe omeneşti - nişte animale care descifrează universul. Cred că - în calitate de fiinţe omeneşti - avem conştiinţa că universul cere să fie dezvăluit. Iar noi, prin lectură (lectura cuvintelor, dar şi lectura imaginilor, a sunetelor, a impresiilor), încercăm să dezvăluim universul pentru că, în fond, suntem optimişti. Pentru că, în fond, credem că universul are un sens.
Î.: E vorba de acea ordonare a haosului care se află în spatele ideii de bibliotecă, de exemplu?
R.: Da. Cred că asta justifică ideea de bibliotecă. Biblioteca este un monument ridicat acestei credinţe, credinţa că universul are un sens. În diferitele moduri cum ordonăm o bibliotecă, în forma distinctă în care încercăm să împărţim cunoştinţele şi creaţiile lumii intelectuale, încercăm şi să găsim cifrul care să ne dea cheia universului. Sigur că n-am reuşit încă. Dar faptul că ceva este imposibil nu ne împiedică să încercăm. De ce să nu întreprindem o aventură imposibilă? Ar fi chiar mult mai glorios.
Î.: Cum aţi devenit lectorul lui Borges mult mai înainte de a fi devenit un cititor al lui Borges?
R.: Borges a orbit pe la 50 de ani. Începuse deja să-şi piardă vederea de pe la 30, dar când eu lucram, la Buenos Aires, într-o librărie cu cărţi englezeşti şi germane, Borges era deja orb şi venea de obicei însoţit de mama lui - care avea aproape nouăzeci de ani - dacă voia să cumpere cărţi. Şi obişnuia să se roage de multă lume să vină să-i citească, fiindcă mama lui obosea. Am fost unul dintre norocoşi, unul dintre cei aleşi.
Î.: Priviţi această experienţă aproape ca pe o binecuvântare. În ce mod v-a marcat ea?
R.: Borges era mai ales un cititor extraordinar. A fost cu certitudine unul dintre cei mai importanţi scriitori ai epocii noastre, dar cred că a fost şi cititorul cel mai important al acestor timpuri. Ne-a învăţat generozitatea lecturii. Borges a stabilit, într-o serie de texte, regulile cititorului: cititorul care poate crea un text, ca în Pierre Ménard, autor al lui Don Quijote.
Î.: Şi care sunt aceste reguli, catehismul cititorului?
R.: Aceste reguli se găsesc tocmai în acele texte. În Pierre Ménard, ideea că cititorul este autorul unui text. Borges sugerează, de exemplu, să se citească Imitaţiunea lui Cristos de Kempis, ca şi cum ar fi fost scrisă de James Joyce. Asta se poate numi renovarea unui text. Examinând opera lui Herbert Quayne, el propune ideea că prin orice lectură, a oricărei opere, le putem cunoaşte pe toate celelalte. Este vorba de cititorul care creează Literatura plecând de la o operă. E o idee pe care o reia în Precursorii lui Kafka, când spune că fiecare operă îşi creează propriii precursori.
Î.: De fapt, în fiecare carte particulară este căutată Cartea universală despre care am vorbit mai înainte.
R.: Acesta este, să spunem, rezumatul eticii cititorului lui Borges pe care o întâlnim în Biblioteca Babel, unde toate cărţile există deja deoarece combinarea literelor alfabetului, deşi enormă, nu este infinită. Tocmai de aceea cineva care ar putea combina toate literele în mod constant ar ajunge să cunoască toate cărţile posibile. Borges propune aşadar noţiunile de lectură pe care le propunea şi în intimitate. Când îi citeam eu, alegea un text - îmi spunea de exemplu "haide să citim Kipling" sau "haide să citim Henry James" sau "haide să citim Eça de Querós" - unul dintre scriitorii săi preferaţi. Spunea că vom citi cutare, vocea era a mea, dar Borges era cel ce întrerupea lectura...
Î.: Şi vă întrerupea des?
R.: Foarte des. Niciodată nu ajungeam la sfârşitul unui text. Fiindcă, pe Borges îl interesa modul cum era construit un text. Îi plăcea să-l fărâmiţeze ca să vadă cum se combină între ele diferitele părţi, cum era ales un anumit cuvânt şi, de asemenea, ca să facă asocieri cu alte texte. Avea o memorie colosală.
Î.: Fărâmiţând textul pe care tocmai îl citeaţi, căuta alte texte care, într-un fel, îi făceau ecou. Treceaţi de la o carte la alta în jocul acesta?
R.: Permanent. Mai mult chiar: uneori, nici nu avea nevoie de altă carte, deoarece o cunoştea pe dinafară. Făcea, deci, un soi de "colaj" de texte prin care se crea un text nou: era lectura lui Borges. Începeam cu un text de Kipling care-l făcea să se gândească la un text de Platon care-i amintea de o povestire a Agathei Christie care-i aducea aminte de un poem de...
Î.: Era ca un soi de carusel literar permanent.
R.: Era un haos organizat.
Î.: Pe vremea aceea eraţi încă un adolescent.
R.: Aveam cincisprezece, şaisprezece ani. I-am citit lui Borges de la cincisprezece până la optsprezece ani.
Î.: Aşadar, în cursul acestor lecturi pentru Borges, aţi cunoscut multe dintre operele care sunt astăzi cărţile dumneavoastră de referinţă.
R.: Fireşte, Borges m-a făcut să descopăr cititori şi scriitori care astăzi sunt ai mei. Cred că asta face parte din generozitatea oricărui cititor. Unul dintre impulsurile cititorului nu e doar acela de a colecţiona cărţi, de a şi le apropria, ci şi de a împărtăşi cărţi, de a spune: trebuie să citeşti asta, nu-mi eşti prieten dacă n-o să-ţi placă şi ţie această carte.
Î.: Împărţiţi lumea în bibliomanie şi bibliofilie?
R.: Cred că da. Bibliomania, aşa cum o arată cuvântul, este un impuls aproape bolnăvicios în care ceea ce contează este obiectul şi faptul de a-l poseda. Dar nu prin lectura în sine. Cred că bibliofilul, deşi se interesează şi de obiectul carte, se interesează mai ales de conţinut. Propunem atunci să vorbim de biblioman ca de cineva care iubeşte lectura pentru lectură şi care iubeşte o carte fiindcă a descoperit în ea un text care pentru el este important.
Î.: Care este cartea vieţii dumneavoastră?
R.: Nu există o carte a vieţii mele. Există cartea diferitelor momente din viaţa mea. Compar adesea actul de a citi cu dragostea. E adevărat că uneori întâlnim o persoană pentru toată viaţa, dar mai este adevărat şi că iubim multe persoane diferite într-un mod diferit în momente diferite. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu cărţile. Există cărţi care m-au însoţit toată viaţa de când le-am descoperit: Alice în Ţara Minunilor, Don Quijote, Divina Comedie, câteva romane de Chesterton. Dar există şi cărţi care au fost - sau sunt - fundamentale pentru mine la un moment dat. De exemplu, mă interesez acum din nou de opera lui Bioy Casares - pe care o citesc cu o anumită nostalgie în acest moment, când Argentina a fost distrusă. Pot astfel să recuperez, prin literatură, o anume noţiune despre cum era această ţară magnifică, acum în ruine.
Î.: Acolo v-aţi născut, astăzi trăiţi în Franţa şi aveţi naţionalitatea canadiană. Viaţa dumneavoastră personală este, şi ea, într-un fel, un veritabil Babel. Asta a influenţat modul dumneavoastră de a citi?
R.: Cred că suntem toţi, într-un fel, cosmopoliţi. Noţiunea de a avea o naţionalitate impusă de un paşaport mi se pare absurdă. Am avut norocul să găsesc o ţară căreia am vrut să-i aparţin, Canada.
Î.: De ce? Ce v-a făcut să doriţi a fi canadian?
R.: Este singura ţară de mine cunoscută care seamănă cu o democraţie. E singura în care pot să fiu un cetăţean şi, ca cetăţean, să am un rol activ în modul cum este condusă. Chiar dacă nu locuiesc acolo permanent. Dar niciodată nu aş putea fi portughez, francez sau german, pentru că sunt naţionalităţi care, într-un fel, pretind - cum spunea Euripide - să-ţi fi vărsat sângele pentru ele.
Î.: E adevărat că v-aţi stabilit în Franţa pentru că acolo aţi găsit spaţiul de care aveaţi nevoie ca să adăpostiţi toate cărţile pe care le-aţi adunat de-a lungul atâtor ani de lectură?
R.: Da, e adevărat. Trăiesc în Franţa nu numai pentru că-mi place mult Franţa, dar şi pentru că am avut norocul să găsesc aici, într-un sătuc, un spaţiu suficient de mare pentru biblioteca mea.
Î.: Câte cărţi aveţi?
R.: Circa trei mii. O spun destul de ruşinat.
Î.: Este o bibliotecă organizată scrupulos, sau e haotică, după o ordine pe care cititorul din dumneavoastră o dă acestui haos foarte personal?
R.: Bineînţeles că e haotică. În plus, nu e o bibliotecă, sunt multe. Sunt biblioteci acumulate încă din adolescenţă. Biblioteci care au călătorit, care au aşteptat ani mulţi în lăzi, închise din lipsă de spaţiu. Biblioteci acumulate din cauza unei cărţi pe care trebuia să o scriu sau prin oferte ori prin impulsuri de moment. Cred că orice bibliotecă personală e un soi de autobiografie, un portret al persoanei care a adunat-o. Cred că mă recunosc sau recunosc unele aspecte din viaţa mea pe aceste rafturi.
Î.: Niciodată n-aţi simţit că aveţi prea multe cărţi, că ar trebui să vă debarasaţi de unele volume?
R.: Nu, deoarece cărţile au ceva miraculos: niciodată nu putem şti când vor deveni ale noastre. Poate exista în biblioteca noastră o carte pe care, ani de zile, decenii, n-am deschis-o, nu ne-a interesat. Şi deodată vine o zi când o deschidem şi găsim acolo răspunsul exact la întrebarea pe care tocmai ne-o puneam. Asta mi s-a întâmplat de multe ori. Dacă există un element de magie în lectură, cred că asta este dovada acestei magii.
Î.: V-am întrebat de nevoia de a scăpa de unele dintre cărţile pe care le-aţi adunat amintindu-mi de Italo Calvino şi de ideea sa (care se află în Dacă într-o noapte de iarnă un călător): se uită la cărţi ca la un soi de animal, de fiinţă vie care îl învăluie, ameninţând să-l înghită. Niciodată nu v-aţi simţit sub ameninţarea acestui corp viu care este biblioteca?
R.: Nu. Nu mai mult decât în momentele când suntem îndrăgostiţi. În acele momente avem acelaşi sentiment că suntem învăluiţi, înşfăcaţi, transformaţi. Dar ce sfârşit frumos am avea, dacă ăsta ne-ar fi sfârşitul.
Î.: Mai am o întrebare care vi s-a pus, desigur, de multe ori: n-aţi citit toate cărţile pe care le aveţi în bibliotecă, nu-i aşa?
R.: Am deschis toate cărţile din biblioteca mea.
Î.: A le deschide înseamnă şi a le citi?
R.: Da. Există cărţi care se citesc chiar fără să fie deschise. Există cărţi pe care le acumulăm lângă pat, în fiecare noapte, într-un teanc care se schimbă mereu. Uneori, nici măcar nu le deschidem, dar printr-un soi de fenomen de osmoză, lectura se produce în timpul somnului.
Î.: După ce aţi scris despre Istoria lecturii, lucraţi acum la o carte despre bibliotecă...
R.: Nu ştiu încă ce va fi această carte. Deocamdată, se numeşte Biblioteca, noaptea. Mă gândesc la o bibliotecă în acel moment când reflecţia, calmul, posibilitatea de a accede la memoria conjunctă devine mai evidentă. Îmi pun întrebări în jurul ideii de bibliotecă şi al acestei organizări a universului. Sper ca în această carte să găsesc, într-un fel, răspunsuri.
Î.: Am vorbit despre plăcerea lecturii. N-am vorbit de pericolele care - spun unii - ameninţă lectura. Sunteţi pesimist sau optimist în legătură cu viitorul lecturii?
R.: Sunt optimist. Cred că o carte este un obiect care poate fi periculos. Lectura e o activitate instrinsec subversivă. Tocmai de aceea, cred că cei care se află în poziţii de putere se tem permanent de puterea cititorului. Pentru că cititorul excavează realitatea sau, cel puţin, are putinţa de a citi în profunzime, spulberând propaganda şi dogmele. Societăţile noastre se tem de lectură, se tem de cititor. În acelaşi timp, transformă cartea în obiect comercial. Astfel, marile întreprinderi multinaţionale care, înainte, nu se ocupau de carte, încep acum să se intereseze de industria editorială, de industria cărţii. Vor să-l distrugă pe micul editor, pe micul librar, pe adevăratul librar, creând acele imense supermagazine.
Î.: Dar în acelaşi timp se poate spune că se democratizează lectura.
R.: Nu. Nu. Nu. Nu ştiu de câte ori trebuie s-o spun: nu. Marile suprafeţe comerciale nu democratizează lectura, ce fac ele e să transforme lectura în obiect de vânzare astfel ca să devină ceva rentabil pentru întreprinderea X. Dar interesul pe care-l are un librar de a face cunoscute anumite cărţi, de a promova o anumită curiozitate intelectuală, de a împărtăşi taine, toate astea nu contează pentru întreprinderile de pe marile suprafeţe comerciale. La început, desigur printr-o manevră comercială, ele vor vinde şi poezie, mici opuscule pe care le cunoaşte doar librarul. Dar de îndată ce micul librar dispare, de îndată ce-l elimină cum elimină şi mica editură, încetează imediat să mai vândă asemenea cărţi. Am văzut asta cu FNAC în Franţa, cu Barnes and Noble în America de Nord. Or, asta e o manevră nefastă şi chiar dacă ele par, la început, că pun mai multe cărţi la dispoziţia mai multor oameni, ceea ce fac este, până la urmă, să elimine adevărata putere a librarului şi editorului.
Î.: Acestea fiind spuse, ce face dintr-un cititor un bun cititor?
R.: Sentimentul plăcerii.