Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Alexandru Andriţoiu de Alex. Ştefănescu


Alexandru Andriţoiu ( 8 octombrie 1929, Vaşcău, judeţul Bihor - 1 octombrie 1996, Bucureşti) şi-a folosit (risipit) talentul scriind versuri cu acea promptitudine şi acel simţ al oportunităţii cu care ziariştii îşi scriu articolele. După ce a absolvit, în 1961, Şcoala de literatură "Mihai Eminescu", a lucrat în redacţiile a diferite reviste (Contemporanul, Luceafărul, Gazeta literară, Viaţa militară ş. a.), iar din 1965 a devenit - şi a rămas timp de aproape 25 de ani - redactor-şef al revistei Familia din Oradea. Au existat, deci, anumite circumstanţe care au favorizat o contaminare a poeziei de publicistică. însă şi mai sigur este că însăşi natura înzestrării poetului a dus la constituirea unei "metode rapide" de scriere. Bun cunoscător de poezie (a alcătuit antologii, a tradus din lirica rusă, maghiară, greacă, vietnameză etc.), Alexandru Andriţoiu avea şi darul de a combina fără efort cuvintele şi de a face fraze elegante, aşa cum alţii, cu o graţie înnăscută, execută de la prima încercare orice pas de dans.
Recitindu-i poemele, ne surprinde, înainte de toate, "volubilitatea" sa, comparabilă cu aceea a unui Ion Minulescu. Ne surprinde pentru că la ardeleni actul exprimării este de obicei un proces laborios. Spre deosebire însă de munteni, Alexandru Andriţoiu îşi ia în serios, cu o anumită solemnitate protocolară, chiar şi discursul cel mai fantezist.
Aşa se explică de ce, în perioada în care scrie versuri realist-socialiste - este vorba de volume ca în ţara moţilor se face ziuă, Buc., ESPLA, 1953, Dragoste şi ură, Buc., Tin., 1957, Porţile de aur, Buc., Tin., 1958, Cartea de lângă inimă, Buc., Mil., 1959, File de cronică, Buc., Tin., 1962 -, poetului nu-i stă bine să se adreseze cititorilor pe un ton "sfătos", ca moş Ion Roată grupului de ţărani, în povestirea lui Ion Creangă. Mihai Beniuc - pe care Alexandru Andriţoiu şi-l recunoaşte ca maestru în dece-niul şase - putea s-o facă, întrucât poezia lui avea drept pricipiu de funcţionare o logică populară, de "flăcău de pe Crişuri". Alexandru Andriţoiu este însă, cum au spus-o aproape toţi comentatorii săi, un spirit livresc, nu lipsit de un anumit rafinament, care se emoţionează numai iradiat de emoţiile altora.
La început, deci, el nu găseşte tonul, deşi îl caută cu zel. Estetismul lui structural îl împiedică să scrie versuri agitatorice credibile. Seamănă cu un bărbat îmbrăcat într-un costum de gală care, în mod demagogic, îşi suflecă mânecile şi trage la coasă. Iată-l, de pildă, descriindu-l cu o ură simulată pe un "exploatator":
"Un crâşmar sosit-a-n Vidra/ şi e lacom cum îi hidra,/ dar de unde-a fost să vie/ doar primarul, dânsul ştie.// Cum sosi pe-acest hotar/ s-arătă bun gospodar,/ c-a lăsat pe orice om/ fără umbra vreunui pom./ Câte-au fost livezi în sat,/ pe toate le-a cumpărat./ De vedea pe la o casă/ câte-un prun cu roadă-aleasă,/ îl plătea pe loc, jivina,/ retezându-i rădăcina, -/ că din trunchi, mai rânduri-rânduri/ îşi făcea la gater scânduri." (Crâşmarul.)
în afară de lăcomia de lăcuste a "exploatatorilor", tânărul Alexandru Andriţoiu mai "redă" (verb predilect al criticilor literari din epocă) în versuri rănile lăsate de război în peisajul ţării şi în sufletele oamenilor, bucuria moţilor de a începe o viaţă nouă lucrând în cooperative (şi asta într-un moment când moţii erau întemniţaţi pentru că nu voiau să lucreze în cooperative...), sentimentul de recunoştinţă al unui miner care merge în concediu la băi, atmosfera de sărbătoare din ziua de 1 Mai etc. Cu toată diversitatea tematică, el nu reuşeşte niciodată, nici măcar din întâmplare, să adopte atitudinea adecvată. Este mereu neconvingător, fie pentru că se exprimă într-un limbaj mult prea distins, fie pentru că face efortul de a vorbi "pe înţelesul" oamenilor simpli şi cade în extrema cealaltă, a elementarităţii caricaturale. Impresia de inadecvare este accentuată de prezenţa în poeme simpliste a unor rime rare (diamante folosite ca pietre de pavaj): podgoria/ Horia, repaus/ i-auzi, spuma-i/ numai, minei/ cine-i, vârf e/ târfe, ascute-le/ ciutele, flancul/ Iancul, vatra/ Tatra, suit-a/ suita, pare-mi/ barem şi chiar mosc o va/ Moscova ("a promis unei amante/ c-o va ţine-n briliante/ şi-n parfum de mosc o va/ îmbăia la Moscova").
Cărţile care urmează - Constelaţia lirei, Buc., Em., 1963, Vârful cu dor, Buc., Tin., 1964, Simetrii, Buc., Em., 1970, Euritmii, Buc., Em., 1972, Aur, Buc., Alb., 1974, Poeme noi, Buc., CR, 1984, Versuri, F., 1987, etc. - îl prezintă pe Alexandru Andriţoiu eliberat de responsabilităţi propagandistice. Poetul nu-şi mai ascunde intelectualismul, ca pe un păcat, ci face din el un stil. Li se alătură, astfel, lui A. E. Baconsky, Romulus Vulpescu, Aurel Rău şi altor amatori de frumuseţi filologice. Deşi are faimă de boem (circulă tot felul de legende în legătură cu escapadele lui bahico-erotice), se dovedeşte a fi, cel puţin în scris, un om de bibliotecă. Continuă să-şi ofere, cu largheţe, colaborarea la ziare şi reviste care au nevoie de poezii compuse peste noapte, pe o temă dată, dar în cărţi nu mai include decât texte atent lucrate şi stabile stilistic.
Datorită retoricii elegante şi sentimentalismului, versurile lui Alexandru Andriţoiu par anume concepute pentru a fi caligrafiate, cu o mână fină, într-un album. Eugen Simion îl consideră pe poet "elegiac şi livresc" şi afirmaţia este de necontestat, dar trebuie completată cu observaţia că sistemul de referinţe folosit depăşeşte spaţiul cărţilor şi cuprinde spaţiul culturii (al non-naturii) în general.
Alexandru Andriţoiu nu introduce aproape niciodată în poezia sa elemente în stare genuină, desprinse direct din realitate, ci, înainte de a le integra în creaţia lirică, le supune unui proces de purificare şi, implicit, de de-dramatizare. Este conştient că procedează aşa şi îşi mărturiseşte fără ezitare preferinţa:
"Cea mai frumoasă lună e în lac,/ Cel mai frumos luceafăr e pe mare,/ şi cântă cel mai sincer pitpalac/ nu-n pomi, ci-n amintiri şi în uitare./ Cea mai frumoasă lună e în lac." (Artă poetică).
Lumea, aşa cum apare în poezia lui Alexandru Andriţoiu, este într-adevăr o lume oglindită sau amintită, lipsită de materialitate şi adeseori stilizată până la purul decorativism. Poetul nu ajunge până acolo încât să descrie o iarbă albastră sau o mare luminată de trei sori - ceea ce ar însemna trecerea la un nou etaj al comunicării, unde se află, printre altele, poezia lui Nichita Stănescu -, dar, oricum, în limitele unei reprezentări figurative, artistizează realitatea la maximum.
Nu numai că preferă imaginea lunii din lac lunii de pe cer, dar, dacă are de ales, abandonează complet luna şi dă prioritate unor obiecte făcute de mâna omului. Acestea au mai fost prelucrate o dată înainte de a le prelucra el, ca artist, şi i se par mai nobile.
în Vioara din Cremona poetul aşează la vedere, dar "sub cristal", ca într-o vitrină de muzeu, vechiul instrument muzical, de o perfecţiune neverosimilă. Descrierea lui este străbătută de un fel de ardoare erotică. Spre deosebire de Tudor Arghezi, care vedea într-o "coapsă fină" un contur de "alăută florentină", Alexandru Andriţoiu ghiceşte în forma viorii ceva din rotunjimea nudului femeiesc:
"Vioara-i ca din lemn de trandafiri/ şi are umăr suplu ca madona.// Cioplindu-şi-o cu mâinile subţiri/ neîntrecutul meşter din Cremona,/ încă-nainte de-a o isprăvi,/ i-a ascultat în vise melodia./ Cu dălţi subţiri a rotunjit-o şi/ cu-amurguri dulci i-a poleit cutia."
Adrian Păunescu, un entuziast degustător al poeziei lui Alexandru Andriţoiu, a remarcat cu fineţe jocul eufonic de
r-uri şi l-uri din primele două versuri, datorită căruia auzim, parcă, promisiunea de muzică din zvelta şi misterioasa cutie de rezonanţă a viorii. Mai putem remarca imaterialitatea reprezentării, realizată prin complicate tehnici de decantare ("i-a ascultat în vise melodia", "cu-amurguri dulci i-a poleit cutia").
Peisajul din poezia lui Alexandru Andriţoiu este integral amenajat, ca peisajul din China. Fiecare arbore a fost tuns cu foarfeca, fiecare curs de apă a fost sistematizat. Poetul nu suportă imprevizibilul, accidentalul, iraţionalul. Chiar şi dezlănţuirea stihiilor, în faţa căreia s-au extaziat cândva romanticii, devine în versurile sale o vastă butaforie, confecţionată parcă pentru amuzamentul unor prinţi.
Nu întâmplător, poetul preferă interioarele. Cel puţin din punct de vedere statistic, în versurile sale predomină calmul dinlăuntrul locuinţelor şi nu freamătul vieţii de afară. Ca şi Xavier de Maistre, el întreprinde o "călătorie în jurul camerei lui".
Interioarele descrise de Alexandru Andriţoiu sunt somptuoase şi, mai ales, sunt locuite cu plăcere, asemenea conacului de la Mirceşti de Vasile Alecsandri. Voluptuoasa siguranţă simţită de cel ce se refugiază în propria-i locuinţă este intensificată de presimţirea intemperiilor şi de îndeplinirea unor ritualuri domestice.
Fotoliile, vazele cu flori, porţelanurile, cărţile legate în piele ţin de aceeaşi atmosferă. Aşa se explică - în sfârşit - şi frecvenţa mare a unor citate, parafraze sau aluzii livreşti, la care se referea Eugen Simion. Ele completează, ca nişte obiecte, decorul existenţei domestice şi, mai ales, evocă actul lecturii, care, la Alexandru Andriţoiu, este întotdeauna senzual şi rafinat. Versurile sau aforismele în latină au pentru el savoarea unui vin vechi, greu de mireasmă.
Jubilaţia pe care o profesează poetul aduce, în mod neaşteptat, şi o undă de tristeţe, un fel de regret simţit în faţa frumuseţii lucrurilor de care s-a înconjurat. Spre deosebire de un peisaj sălbatic, care, dacă nu îngrozeşte, declanşează un elan al explorării şi pionieratului, priveliştea unor lucruri atent lucrate şi finisate, duse până la perfecţiune, provoacă o misterioasă melancolie. Poate din cauză că privitorul se simte inutil, nemaiavând nimic de adăugat. Sau poate din cauză că el are un sentiment al definitivului şi ireparabilului (cum să repari desăvârşirea?).
Acesta este, de altfel, şi sentimentul pe care îl trăieşte cititorul poeziei lui Alexandru Andriţoiu. Textele minuţios şi fin lucrate, purificate de orice dramatism al comunicării, îl delectează, dar îl şi fac să simtă o nostalgie a imperfecţiunii.




Cezar Baltag
Cezar Baltag (26 iulie 1939, com. Mălineşti, jud. Hotin, Basarabia - 26 mai 1997, Bucureşti) s-a numărat un timp printre vedetele generaţiei de la 1960. I se publicau, în reviste, pagini întregi de poeme şi se consacrau ample studii critice, ca şi lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe. Apoi, pe neaşteptate, faima lui s-a diminuat drastic. Redactor discret la o revistă şi ea discretă, Viaţa Românească, poetul şi-a trăit ultima parte a vieţii uitat de aproape toată lumea. Dacă îl întâlneai pe stradă, îi remarcai profilul de împărat roman, dar şi sfiala cu care trecea printre oameni ca printre nişte vase de cristal. Mergea uşor aplecat şi, din cauza miopiei, ridica din când în când cercetător capul, privind prin ochelarii săgetaţi de câte o rază de soare.
Poezia lui Cezar Baltag, narcisiacă, intelectualistă, nu este făcută pentru publicul larg; numai prinsă în vârtejul entuziasmului general din deceniul şapte a putut să ajungă, pentru o clipă, în centrul atenţiei. Ca şi poezia lui Ion Barbu - cu care seamănă, fiind însă lipsită de senzualitate - presupune un cititor cultivat. în nici un caz nu poate fi recitată pe scenă. O "indicaţie de folosire" a ei ar suna astfel: Se ia un volum de Cezar Baltag - de preferinţă antologia Poeme publicată în 1981 la Editura Eminescu, în colecţia "Poeţi români contemporani" - şi se citeşte în singurătate, într-o după-amiază de toamnă ploioasă, la lumina unei veioze cu abajur de mătase. Nu se fac comentarii.
Poetul a debutat în 1960 cu volumul Comuna de aur (pref. de Paul Georgescu, EPL, col. "Luceafărul"). Au urmat Vis planetar, Buc., EPL, 1964, Răsfrângeri, Buc., EPL, 1967, Monada, Buc., EPL, 1968, Odihnă în ţipăt, Buc., Tin., 1969, Şah orb, Buc., Em., 1971, Madona din dud, Buc., Em., 1973, Unicorn în oglindă, Buc., Em., 1975, Dialog la mal, Buc., Em., 1985, Euridice şi umbra, Buc., Em., 1988. în placheta de debut (din care nu întâmplător au fost reţinute doar două poeme în ediţia selectivă din 1981) descoperim o retorică a elanului, specifică momentului, dar străină lui Cezar Baltag, care face mari eforturi ca să o profeseze. Volumul Răsfrângeri propune o sistematizare a înţelegerii poeziei ca oglindire. Odihnă în ţipăt - considerat de Constantin Pricop titlul reprezentativ din bibliografia lui Cezar Baltag - reia un motiv dintr-un basm românesc cu surprinzătoare posibilităţi de interpretare filosofică, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. în Şah orb sunt incluse poeme în proză, eseistico-ludico-folclorice. Madona din dud valorifică subtil pitorescul lumii balcanice, în stilul Florilor de mucigai ale lui Tudor Arghezi. Unicorn în oglindă este dedicat memoriei lui Nicolae Baltag, fratele poetului, mort prematur ş.a.m.d.
Acestea sunt însă diferenţe de suprafaţă. Dincolo de ele poezia lui Cezar Baltag rămâne neschimbată, transparentă şi zgrunţuroasă în acelaşi timp, ca o răşină solidificată.
în conformitate cu programul estetic al zeului său tutelar, Ion Barbu, Cezar Baltag tinde spre o maximă artificializare a scrisului. Topica însăşi este uneori dislocată în stil barbian:
"Pentru, calm, unghiul tinerei stele"... (Ovidiu).
Tendinţa se manifestă însă mai ales în modul de constituire a reprezentării lirice; poetul recurge la stratificări de abstracţii, la simboluri ale mitologiei antice, prelucrate savant, la imagini sofisticate, care te fac să te gândeşti la o birocratizare a inspiraţiei. Chiar şi gesturile cele mai fireşti sunt elaborate.
Producătorii de roboţi ştiu cât de complicat este să sintetizezi o acţiune omenească simplă, de exemplu mersul. Pentru reconstituirea banalei mutări a piciorului drept înaintea piciorului stâng şi apoi a piciorului stâng înaintea piciorului drept sunt necesare laborioase calcule şi scheme inginereşti. Iar uneori, după ducerea la bun sfârşit a tuturor preparativelor, robotul... nu merge. Aşa se întâmplă şi cu poezia lui Cezar Baltag. întâlnim frecvent, în timpul lecturii, pasaje conştiincios lucrate care totuşi nu funcţionează (adică nu emoţionează) pentru că lipseşte acea intuire a mişcării sufleteşti a cititorului care nu poate fi înlocuită de un algoritm. Iată un exemplu:
"Iubirea, arbore ciudat/ cu flori albastre carnivore/ în trupul meu a navigat/ asemeni timpului în ore/ zile şi luni neîncetat." (Romanţă fără sfârşit).
Sesizăm aici o cascadă de comparaţii, fiecare luată din alt domeniu. Iubirea este ca un arbore, arborele este ca o corabie, corabia este ca timpul. Apar şi paranteze. Arborele nu este un arbore obişnuit, ci unul prevăzut cu flori carnivore. Corabia nu navighează pe mare, ci în trupul poetului. La rândul lui, timpul navighează în ore... zile şi luni neîncetat. Caracterul eterogen al elementelor aglomerate în aceeaşi strofă, combinarea lor la rece, în absenţa unui patos unificator, duc la un eşec al comunicării. Doar adjectivul "albastre", amintind vag de romantici, ne face să simţim o adiere de poezie.
Uneori se ajunge, chiar, la formulări de un comic involuntar:
"Şi-nveşmântat egal de repezi arii/ magnetice în ziua revărsată,/ ca sunetul în spaţii vast rotit/ mă-ndrept în toate părţile deodată." (Dimineaţă a simţurilor).
înţelegem lovitura de teatru pe care a contat poetul, împingând "surpriza" în ultimul vers şi lăsând-o fără comentarii, dar un demon ghiduş ne îndeamnă să luăm expresia la propriu.
La alţi poeţi, cu o operă laxă, în care există multă improvizaţie, reuşitele se înfăţişează ca o chestiune de noroc. La Cezar Baltag, cel stăpânit mereu de o încordare de homo faber, poemele frumoase ne dau o plăcută senzaţie de victorie. Un poem de acest fel, poate cel mai bun din câte a scris Cezar Baltag, este Geometria unui vis:
"Trist străbăteam un ocean/ poate saturnian/ când deodat', îndepărtat,/ sufletul mi-a sfâşiat/ marele zvon dodecafon/ al câinilor lui Acteon.// Unde-s, mi-am zis./ în care vis/ zarurile iar m-au trimis?/ Unde-i - strigai - zveltul alai,/ unde e cel fără grai// care în sine însuşi dispare/ ca într-o floare devoratoare?"
Interogaţiile declamate în solitudine şi rimele interioare aduc aminte de Edgar Allan Poe, însă viziunea în ansamblu este de o remarcabilă originalitate. Construit şi de această dată pe baza unui proiect complicat, poemul a reuşit, totuşi, să prindă viaţă. Este o viaţă stranie, mecano-cibernetică, dar tocmai aceasta ne place. Parcă ni se transmite un mesaj din viitor. Ne dăm seama, acum, că artificializarea nu este o cale mai dificilă de a ajunge la rezultate la care alţii ajung uşor, ci o cale de a ajunge la altceva. Poetul îşi afişează artificialitatea, o transformă într-un mod de a fi (aşa cum Emil Botta îşi afişează teatralitatea).
Ne dăm seama, totodată, că un asemenea poem nu se poate transforma într-un şlagăr. înţelegerea lui pretinde un anumit nivel de cultură. Cititorul trebuie să ştie că "saturn" este numele plumbului în alchimie, că "dodecafonismul" a însemnat cândva o orientare de avangardă în muzică, bazată pe utilizarea tuturor celor 12 sunete ale gamei cromatice şi pe desfiinţarea legăturilor tonale normale, că Acteon este personajul mitologic care, văzând-o pe Artemis scăldându-se goală, a fost transformat în cerb şi sfâşiat de propriii săi câini, că "dispariţia în sine" reprezintă o temă a poeziei noastre moderne, frecventată de Ion Barbu, Nichita Stănescu ş.a. Abia după această minimă iniţiere se poate accede la farmecul straniu al poemului, la pustietatea selenară a peisajului din cuprinsul lui, la muzica metalică a versurilor.
Există şi alte poeme care ar putea figura într-o antologie a poeziei române contemporane, de exemplu Răsfrângere în memoria soarelui:
"Toate sunt sub semnul tău, Apollo./ Clipa plouă-n noi torenţial./ Ieri a râs un ulm. O vară-ntreagă/ o femeie a iubit un deal.// în stejar, unde septembrie ţese/ ulii într-un aprig cerc sonor,/ de ieri seară vremea o măsoară/ Absalom, pendul nemişcător.// E aici un loc din care-n toate/ laturile lumii mă aud./ Nordul e un punct din care-ncepe/ numai sud şi sud şi sud şi sud.// Timpul plouă-n lucruri. Valea ţese/ ulii într-un aprig cerc sonor./ Unde duci, soţie a-ntâmplării,/ inimile noastre în ulcior?"
Se remarcă vocea impersonală, supraumană, exprimând o suferinţă abstractă.
Acest ton, propriu lui Cezar Baltag, era anunţat încă din poemele sale "de tinereţe", chiar şi în cele în care se mima o exaltare juvenilă, sub influenţa lui Nicolae Labiş:
"Un galben rar, mânat dinspre salcâmii/ rămaşi m-atinge şi tresar abia,/ şi trec prin cel ce sunt şi umblu altfel/ şi împrumut un chip al altcuiva.// Statura lui îmi va apare poate/ de foarte sus, de la zenit, curând,/ ca un dulgher adolescent ce bate/ în căpriorii cerului râzând.// E-o bucurie clătinând ecouri/ în sunetul înalt prin care treci./ O, miez de zi al marilor platouri,/ tăcut cadran solar albind poteci!" (Cântec de dimineaţă).
Jubilaţia este simulată. Un incendiu reconstituit pe platoul de filmare cu ajutorul reflectoarelor şi filtrelor de lumină.