Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Alexandru Philippide de Alex. Ştefănescu


Biografie

După război, timp de peste două decenii, Alexandru Philippide nu publică nici o carte de versuri. Această grevă lirică trece însă aproape neobservată, din cauză că şi înainte el tipărise câte un volum la intervale mari de timp: 1922-1930-1939. Poetul n-a fost propriu-zis un opozant. A acceptat, în 1955, să devină membru corespondent al Acedemiei RPR, iar în 1963 - membru tutelar al aceluiaşi for şi şi-a declarat formal adeziunea la politica PCR (cu câţiva ani înainte de moarte încă se simţea dator să afirme, în Flacăra: "...societatea în care trăim se bazează pe măsură şi echilibru şi - cred eu - e mai aproape de firea românului, dornic de pace şi armonie. Iar preşedintele Nicolae Ceauşescu este exact omul politic de care avem nevoie.") Structural, însă, era incompatibil cu amatorismul şi vulgaritatea promovate de regimul comunist. Născut la 1 aprilie 1900 la Iaşi, ca fiu al lingvistului şi filologului Alexandru Philippide (autorul celebrului studiu Originea românilor), specializat în drept, litere, filosofie şi economie politică, în urma unor studii făcute la Iaşi, Berlin şi Paris, Alexandru Philippide era - prin naştere, vocaţie şi educaţie - un aristocrat al spiritului. în anii "realismului socialist" forma sa de apărare a constituit-o refugiul în munca de traducător (a tradus sau a stilizat texte de Goethe, Schiller, E.T.A. Hoffmann, Heine, Thomas Mann, Voltaire, Shakespeare, Puşkin, Tolstoi, Tagore şi mulţi alţii). Când n-a mai fost chiar obligatorie scrierea de versuri despre "patrie şi partid", a reapărut pe scena vieţii literare, cu cărţi care au impus respect şi au fost comentate cu atenţie de critici. Imunitatea îi era asigurată şi de Premiul "Herder", decernat la Viena în 1965. A murit, senin, la 8 februarie 1979 şi a fost înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.

Bibliografie


POEZIE. Monolog în Babilon, Buc., EPL, 1967  Vis şi căutare, Buc., CR, 1979.

STUDII ŞI ESEURI. Scrieri, vol. III-IV, Buc., Min. 1978.

O viaţă petrecută printre cărţi

Citind poemele lui Alexandru Philippide, ne vine să credem că autorul lor s-a aşezat o singură dată la masa de scris şi şi-a aşternut apoi pe hârtie, fără întrerupere, întreaga operă poetică. Consecvenţa sa stilistică este cu atât mai frapantă cu cât cărţile de versuri au apărut la distanţe mari în timp: Aur sterp în 1922, Stânci fulgerate în 1930, Visuri în vuietul vremii în 1939, Monolog în Babilon în 1967, Vis şi căutare în 1979 (la câteva luni după moartea autorului). în toate aceste cărţi, poetul are la liră, cum s-a spus, o singură coardă şi anume pe cea mai gravă. El este de o solemnitate monotonă. "Un demon calm al supremelor enigme - explică Gheorghe Grigurcu - îi tutelează întreaga poezie." Şi la tinereţe şi la bătrâneţe, şi în timp de pace şi în vreme de război, şi scriind despre dragoste şi imaginându-şi moartea, poetul îşi păstrează acelaşi stil.
Care este secretul acestei rar întâlnite fidelităţi faţă de unul şi acelaşi mod de a scrie? Poate că la originea ei se află solitudinea practicată o viaţă întreagă de Alexandru Philippide, inaderenţa lui la contemporaneitate. Născut într-o familie de cărturari, el a rămas toată viaţă într-un confortabil prizonierat: al bibliotecii. Iar atunci când a trebuit totuşi să iasă în lume, pentru a-şi "câştiga" existenţa, escapada a semănat mai mult cu îndeplinirea unei formalităţi şi nu a avut ecou în conştiinţa lui. Alexandru Philippide nu s-a afiliat la nici un program estetic din epocă şi prin aceasta s-a aflat la adăpost de schimbări pentru că în secolul douăzeci programele estetice s-au schimbat rapid, ca la un joc de bursă. Opera sa aparţine parcă altor vremuri - nu întâmplător s-a vorbit în repetate rânduri, atunci când se căuta o încadrare cât mai exactă, despre o combinaţie de clasicism şi romantism -, deşi mai potrivit ar fi să afirmăm că are un caracter atemporal, ca şi scrierile unui mare - şi la fel de enigmatic în izolarea lui - contemporan al lui Alexandru Philippide, Mihail Sadoveanu.
Ca poet, Alexandru Philippide a preferat în cunoştinţă de cauză stilul simplu şi durabil, oracular, asemănător în unele privinţe cu stilul biblic. Bun cunoscător de literatură - până la o blazare disimulată cu eleganţă -, el n-a putut fi ademenit de deocheatele unduiri din şolduri ale modei literare. A rămas, din acest punct de vedere, departe de orice risc, dar şi departe de şansa unei trăiri răvăşitoare. Şi de publicat a publicat puţin întrucât n-a ţinut să intre în competiţie cu autorii frenetici din jurul lui - sau, mai exact spus, pentru că a ţinut să nu intre în competiţie cu ei. în afară de cărţile de versuri, a mai tipărit de-a lungul unei vieţi de aproape optzeci de ani (1 aprilie 1900 - 8 februarie 1979) doar un volum de nuvele - Floarea din prăpastie, 1942 - şi câteva culegeri de eseuri pe teme literare. Iar activitatea lui de traducător a fost discretă, reducându-se la transpunerea în limba română - este adevărat, într-o tăietură impecabilă - doar a acelor scrieri pentru care a simţit o afinitate electivă.



Preferinţa pentru imperfectul verbelor

Cuvântul vis apare în titlurile a două dintre cărţile lui Alexandru Philippide (în eufonicul Visuri în vuietul vremii şi în evazivul Vis şi căutare). Şi totuşi, în comentariile critice nu i se dă importanţă. Criticilor li se pare ceva de la sine înţeles - şi deci nerelevant - ca un poet să viseze. La Alexandru Philippide nu este vorba însă de vis în sens romantic (aspiraţie, ideal etc.), ci de actul oniric propriu-zis, acela supus observaţiei de psihanalişti şi oniromanţi. în multe dintre poemele sale, poetul povesteşte visuri, aşa cum fac dimineaţa persoanele superstiţioase, aflate încă sub puternica impresie a întâmplărilor "trăite" peste noapte.
Este semnificativ faptul că el recurge frecvent la acel timp verbal, imperfectul, de care se folosesc spontan şi povestitorii de vise. Iată numai câteva exemple, din Monolog în Babilon (sublinierile ne aparţin, n.n.):
"Era un vălmăşag imens de scări,/ Asemeni unei uriaşe schele/ Care-astupase cele patru zări,/ Şi eu urcam şi coboram pe ele." (Tainicul ţel); "Şi nu-ndrăzneam să mai ridic privirea/ De la soarele care murea,/ de teamă să nu văd deasupra mea,/ Mai cruntă chiar decât nemărginirea/ După căzuta cerului perdea,/ Imensa schelărie a haosului negru" (Scamatorul de pe munte); "Mergeam printr-un tărâm de glod şi fum,/ Bătut de vânturi şi uitat de soare./ Năstruşnici oameni mă-nsoţeau la drum!/ Aveau cătuşe, lanţuri la picioare,/ Şi chipuri parcă înmuiate-n scrum." (Alai); "Pe drum, prin lanuri, la fântâni/ Şi prin grădinile-nflorite,/ Copii cu chipuri de bătrâni,/ femei cu feţele-mpietrite// De-o deznădejde fără leac,/ Cum mă vedeau, din depărtare,/ Cu mâna-mi făceau semn să tac,/ Temându-se de vreo-ntrebare." (Pe un papirus) etc.
Exemple similare pot fi găsite şi în Vis şi căutare:
"învăluiţi în vântul cald şi pur,/ Suiam încet pe drumul cu hârtoape,/ Şi sufletele noastre în scrânciob de azur/ Se legănau peste păduri şi ape." (Palatul) etc.
Este adevărat că poetul nu-şi prezintă întotdeauna visurile drept visuri; că uneori le declară "viziuni" ale sale, istorii stranii scrise "pe un papirus" sau "întâmplări" trăite aievea de el însuşi, în împrejurări nedeterminate. însă în aproape toate cazurile ceea ce povesteşte seamănă cu un vis, iar modul cum povesteşte seamănă cu modul cum se povestesc visurile.
Foarte rare sunt poemele neonirice. Foarte rare şi străine de spiritul lui Alexandru Philippide, inclusiv sub raport stilistic. Iată ca exemplu un scurt fragment din poemul Căutătorul, conceput ca un elogiu al minţii umane mereu iscoditoare, poem care pare scris de Tudor Arghezi:
"Ai socotit că soarele mai arde/ Abia vreo cincisprezece milarde/ De ani... Numai atât? De azi pe mâne?/ Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne?// Nu asta te opreşte să cugeţi mai departe:/ Doar ştii că timpul n-are moarte./ Un calcul scurt, de două sau trei linii/ Şi-ai întrecut viteza banală a luminii."
Asemenea versuri nu sunt reprezentative pentru lirica (onirica) lui Alexandru Philippide. în majoritatea covârşitoare a poemelor sale, scriitorul povesteşte visuri, de o căutată stranietate, lăsându-ne nouă, cititorilor, sarcina de a le descoperi înţelesul.


Inexplicabila tristeţe

În poemul Tainicul ţel, din care deja am citat, după ce se descrie "un vălmăşag imens de scări", "de lemn, de marmură, de lut, de fier", pe care poetul urcă dezorientat, mai mult la întâmplare, cu sentimentul că nu va ajunge niciodată la capăt, se evocă momentul fericit al ieşirii la liman:
"De la un timp aceste răsucite/ Şi încurcate scări se deznodară,/ Şi-acum, în largul zării descâlcite,/ Văzui deodat-un cer înalt de vară.// Ostenitoarea mea călătorie/ Se preschimbase-n tihnă şi splendoare,/ şi-am chiuit atunci de bucurie,/ Slăvind acest azur de sărbătoare."
Fericirea este însă de scurtă durată, deoarece călătorul descoperă consternat că - exact ca în cunoscutul basm popular - columnele "erau la vârf, ca nişte sperietori,/ Cu capete de om împodobite.", capete groteşti, "dintr-un muzeu de monştri parcă scoase". în plus, pe o columnă solitară sta un Demon, care îl privea pe poet "ca pe un prieten vechi".
în poemul Pe un papirus, după multe peregrinări, personajul liric ajunge într-o ţară ciudată, cu o natură generoasă, "ca în Arcadia ferice", şi cu o civilizaţie înfloritoare, dar atinsă de o tristeţe inexplicabilă:
"Pe drum, prin lanuri, la fântâni/ Şi prin grădinile-nflorite,/ Copii cu chipuri de bătrâni,/ femei cu feţele-mpietrite// De-o deznădejde fără leac,/ Cum mă vedeau, din depărtare,/ Cu mâna-mi făceau semn să tac,/ Temându-se de vreo-ntrebare."
Atmosfera aminteşte de acea jale metafizică din poezia Noi a lui Octavian Goga, care l-a impresionat pe G. Călinescu: "Ţara pe care o înfăţişează această poezie are un vădit aer hermetic. E un Purgatoriu în care se petrec evenimente procesionale, în care lumea jeleşte misterios împinsă de o putere nerelevabilă, cu sentimentul unei catastrofe universale. De ce cresc aici numai fluturi şi câmpii sunt de inutilă mătase? De ce tot norodul cântă coral? De ce apele au grai? De ce bocesc toţi într-un apocalips? Pentru ce această turburătoare ceremonie? Mişcarea poeziei este dantescă şi jalea a rămas pură, desfăcută de conţinutul politic." Această expresivă caracterizare a poeziei lui Octavian Goga l-a influenţat, probabil, pe Alexandru Philippide, care a vrut să ofere la rândul lui imaginea unor ţinuturi cu "vădit aer hermetic". în poemul Alai, el mai face o experienţă de acest fel, inversând datele problemei, în sensul că acum oamenii au toate motivele să fie deznădăjduiţi, dar, în mod surprinzător, nu sunt:
"Mergeam printr-un tărâm de glod şi fum,/ Bătut de vânturi şi uitat de soare./ Năstruşnici oameni mă-nsoţeau la drum!/ Aveau cătuşe, lanţuri la picioare,/ Şi chipuri parcă înmuiate-n scrum.// Ciudaţi ocnaşi! Pe faţa lor murdară/ De zgură şi de praf nu se vedea/ Nici deznădejde, nici durere-amară./ Cătuşa o purtau ca pe-o brăţară,/ Şi lanţul greu de fier ca pe-o cordea."
Se ajunge chiar în situaţia că poetul, deşi liber, se simte prizonierul celor încătuşaţi:
"Pe-ncetul o-ndoială mă cuprinse:/ Eu singur eram liber printre ei/ Şi totuşi parc-aş fi fost eu, nu ei,/ Cu mâini şi glezne în cătuşe prinse,/ Iar ei, ocnaşii - păzitorii mei!"
în poemul Prin nişte locuri rele se povesteşte un alt coşmar, aducându-se în prim-plan o mulţime care ascultă într-un uriaş templu de beton o muzică infernală:
"Apoi deodat-un vuiet s-a stârnit/ Ca din adâncul iadului pornit.// Nici glas de om, nici urlet de jivine./ Răcneau mii de gâtlejuri de metal./ O hoardă de vulcani părea că vine/ Bufnind, icnind spasmodic şi brutal."
Remarcabilă prin expresivitate este în relatarea acestui coşmar şi descrierea soarelui:
"Stătea de cerul limpede-agăţat/ Un fel de soare alb şi lăbărţat,/ Bulboană-n cer de şapte ori mai mare/ Decât obişnuitul nostru soare./ Dar ca un ochi acoperit de-albeaţă/ Avea o strălucire fără viaţă/ Şi razele lui reci păreau să vină/ Din depărtări de zeci de ani-lumină./ Şi mă-ntrebam din care văgăună/ A haosului născător de astre/ S-a rătăcit pe cerul lumii noastre/ Acest gigant cu raze reci de lună."


Literatură făcută din literatură

Ce semnificaţie au toate aceste visuri ciudate, pe care poetul le povesteşte minuţios, chiar pedant, cu referiri frecvente la mitologia antică? Unele se pot descifra, dacă le tratăm ca pe nişte parabole. Numai că descifrându-le descoperim mesaje simpliste, didactice, referitoare la măreţia şi zădărnicia cunoaşterii, la libertate ca stare de spirit, la degradarea sacrului în lumea modernă etc. Alte visuri sunt (intenţionat) indescifrabile, înfăţişându-ni-se ca inepuizabile surse de mister.
Stranietatea lor ni se impune ca atare, cu pregnanţă, dar nu ne înfioară. Ineficacitatea de ordin emoţional se explică prin calmul desăvârşit pe care şi-l păstrează poetul în timpul istorisirii bizarelor peripeţii. El descrie totul tacticos, într-un stil discursiv, analitic, fără acele fulgerătoare sinteze de trăiri care sunt metaforele marilor poeţi. Poate numai dacă am parcurge în câte o secundă amplele sale poeme am reuşi să comprimăm sofisticata butaforie într-o emoţie fulgurantă. Dar cum asemenea reacţii de fuziune nu se produc, citim poemele ca pe o proză versificată, sentimentul nostru dominant în timpul lecturii fiind unul de respect faţă de eleganţa limbajului şi faţă de calitatea de om de bibliotecă a autorului. Ritmul mecanic al versurilor şi rimele uşor de prevăzut semnalează necontenit profunda sa inaderenţă la "zguduitoarele" revelaţii descrise în poeme. O literatură făcută exclusiv din literatură, o lume de hârtie - aceasta este poezia lui Alexandru Philippide. George Arion i-a închinat o carte scrisă cu evlavie - Alexandru Philippide sau drama unicităţii, 1982 - care cuprinde şi două convorbiri cu poetul, una din 1975, alta din 1979, ultimul an al vieţii sale. în binecunoscuta lui manieră, George Arion îi adresează lui Alexandru Philippide o întrebare provocatoare, bine găsită: "Vă convine secolul în care trăiţi?" Iar poetul îşi recunoaşte inaderenţa, natura sa iremediabil atemporală:
"Veacul în care trăiesc îl accept aşa cum acceptă un copac terenul în care a fost sădit. Dar imaginaţia mea zboară şi spre alte epoci."


Vocaţia de cititor

Alexandru Philippide a fost unul dintre marii cititori din istoria literaturii române. Comentariile sale critice sunt nu numai competente şi comprehensive, ci şi pătrunse de recunoştinţă faţă de autorii care oferă prilejuri de încântare. Scriind despre Mallarmé sau Valéry, despre Hölderlin sau Rilke, despre Eminescu şi G. Călinescu, cultivatul poet evocă de fapt iluminarea trăită de el în timpul lecturii. în pagini inspirate, el povesteşte, de exemplu, ce a simţit citind proza lui Mihail Sadoveanu:
"în arta zugrăvirii peizajului cu ajutorul vorbelor scrise, Mihail Sadoveanu atinge perfecţiunea. Precizia şi fidelitatea faţă de realitate se îmbină cu o mare putere de evocare poetică. Nu e vorba de înfrumuseţare, ci de o neostenită descoperire de frumuseţi ale naturii, pe care scriitorul le rosteşte în fraze şi perioade de o mare armonie verbală. Sadoveanu, când descrie o privelişte din natură, o cuprinde şi o înfăţişează astfel încât să ne-o comunice în întregime: culoare, sunet, mireasmă, nimic nu lipseşte. Scriitorul, cu câteva fraze, ne introduce în mijlocul priveliştii, chemându-ne să-l însoţim şi s-o descoperim împreună cu dânsul. Din două-trei fraze peizajul e schiţat, frazele următoare îngroşând conturul acolo unde trebuie, subţiind dacă e nevoie, sau punând culoare, dar întotdeauna cu o desăvârşită cumpănire a mijloacelor şi cu o cumpătare clasică."
Alexandru Philippide citeşte textele altora cu dragostea cu care alţii îşi citesc doar propriile lor texte.