Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Vintage:
Alt fel de studenţie de Simona Vasilache

În ultimul an al „obsedantului deceniu”, într-o zi de mai, un licean în preajma examenului de maturitate e luat din stradă cu o Pobedă neagră şi de atunci cursul vieţii îi este deviat pentru totdeauna.

Vina lui era că făcea parte, din 1958, alături de alţi 12 colegi, din Frontul Eliberării Naţionale, înfiinţat la Liceul „Matei Basarab” şi destructurat repede, prin arestarea membrilor, sub acuzaţia de uneltire împotriva regimului. Peste mulţi ani, elevul de atunci, Alexandru Teodorescu, descrie cumplita experienţă a maturizării forţate, a unei prea silnice şcoli a vieţii, în Celula de minori (Humanitas, 2015). Încadrate de cuvântul înainte şi de rândurile de final semnate de doi colegi de clasă ai autorului, Alexandru Tudorică şi Mihai Miron, care contextualizează momentul prin ochii celor rămaşi „afară”, să spere şi să se teamă, amintirile lui Alexandru Teodorescu depun mărturie despre cei cinci ani de puşcărie politică grea, deloc concesivă cu, până la urmă, teribilismele adolescenţei.

Gândul liceanului abia arestat este la cei de acasă, la cunoscuţii care ar putea avea de suferit fiindcă şi-au intersectat vieţile cu un duşman al poporului, dovadă că foarte tinerii protestatari ai vremii ştiau perfect pe ce lume se află. Urmează anchetele cu bătăi, falsificările consimţite, probele adăugate în dosar. Apoi procesul de mântuială şi rememorarea, cum li se întâmplă, zice-se, muribunzilor, a momentelor importante din scurta viaţă de „element duşmănos”, începută pe 18 septembrie 1958, cu o discuţie între colegi, despre viitor. Fii de intelectuali, Teodorescu chiar de preot, parohul Bisericii Colţea, văd de la o poştă cum li se închid drumurile. Facultăţile sunt pentru cei cu origine sănătoasă, cum află pe pielea proprie sora lui Alexandru, Felicia, doi ani la rând admisă fără loc la Medicină. Părinţii îşi pierd slujbele, agoniseala, statutul social, iar ceea ce începe ca un fel de terapie de grup, acasă la unul dintre colegi, devine îndârjirea de a opri cumva această răsturnare a lumii. Aşa ia naştere Frontul, a cărui primă şi singură acţiune e răspândirea de manifeste anti-regim. Vestea se duce repede, iar sistemul se mobilizează exemplar în lupta profund inegală cu câţiva tineri care cred că pot stârni o revoluţie împărţind vreo treizeci de foi într-un oraş cu mai bine de un milion de locuitori.

Trec cele 100 de zile în arestul Miliţiei, şi condamnaţii sunt duşi să-şi ispăşească pedepsele lungi, de la 15 la 23 de ani de muncă silnică. Prima staţie e Jilava, unde proaspeţii deţinuţi învaţă codul noii lor existenţe. Una plină de imprevizibil, de umilinţe şi persecuţii din senin, dar şi de întâlniri memorabile, de lecţii de istorie şi de viaţă.

Crearea celulei de minori e parte din perfidia sistemului. Dacă în celula mare, populată de profesori, de senatori, de medici, tinerii au de la cine învăţa, aici sunt pe cont propriu, cu experienţa lor firavă şi cu lecturile lor incomplete. Ca la începuturile lumii, inventează soluţii pentru probleme simple – cum să aerisească o celulă fără geam, sau cum să nu se anchilozeze, în spaţiul strâmt şi umed – apoi din ce în ce mai complexe, precum formarea lor intelectuală întreruptă. Descoperă că gândurile sunt libere, şi-şi orchestrează, pentru gardienii brutali şi agramaţi, micile proteste. Îşi povestesc romane, râd, învaţă orice şi de la oricine.

Sfârşitul şederii la Jilava are loc în mai 1960, cu reducerea pedepsei de la 15 la 8 ani şi comutarea ei în „temniţă grea”. Urmează, pentru deţinutul devenit adult, lagărul de muncă forţată Luciu-Giurgeni, cu atrocităţile lui şi cu atât mai preţioase clipe de solidaritate, apoi lagărul Grădina, bolile, înfiinţarea brigăzii de munci uşoare, graţierile treptate şi, în primăvara lui 1964, eliberarea, după o întemniţare de doar (sic!) cinci ani. Facultatea pe care eminenţii absolvenţi de liceu se pregăteau s-o urmeze s-a transformat într-un alt fel de şcoală. Una care a continuat după eliberare, într-o lume în care dosarul atârna foarte greu iar reintegrarea era anevoioasă. Totuşi, povestea se termină aşa: „În octombrie 1965 eram toţi studenţi în anul întâi.” O generaţie abătută din drum iese, în sfârşit, la liman. Suferinţele şi nedreptăţile aproape neverosimile se estompează, dar nu se uită. Dovadă stă această carte, care deapănă, cu un calm de invidiat, amintiri despre solidaritate şi demnitate într-o vreme a dezbinării şi umilinţei. Spre răscumpărarea viselor tânărului de atunci şi a speranţelor stinse ale bătrânilor de la care a avut ce învăţa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara