Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Alte drumuri de munte de Cornel Ungureanu

Colocviile de la Putna legate în ultimii ani de opera lui Eminescu (în 2010, şi a lui Creangă) au fost consacrate în 2012 Muntelui.

Este evident pentru oricine că propunerea însemna o întoarcere către Eminescu, dar şi către câţiva dintre cei mari ai Moldovei, mereu legaţi de simbologia ascensională a muntelui. Dar şi către literatura spiritului ascensional, de homo religiosus al Cărţilor sfinte. Oare, dincolo de excelenţa întâlnirilor de la Putna, nu rămâne întrebarea dacă nu ne despărţim prea uşor de „literatura muntelui”? Ar fi de consemnat surprinderea cu care critici importanţi ai ultimelor decenii, de la Nicolae Manolescu la Al. Călinescu şi Mircea A. Diaconu îl recitesc pe Hogaş: este un autor demn de stimă dar, scriu ei, e un scriitor uitat. În excelentul său eseu monografic Calistrat Hogaş (Grigarux, 2007), Mircea A. Diaconu scria despre ieşirea postumă a lui Hogaş „dintr-un anonimat cvasitotal”, încercând să explice: „De va fi vreo fatalitate la mijloc, atunci nu ştim dacă să o aşezăm sub semnul simplei indiferenţe faţă de propriul scris şi al proverbialei tihne moldave, sub semnul unui dezinteres superior, epicureic, consecinţă, în realitate a unei conştinţe artistice neviciate de tentaţia publicităţii (i se mai spune, acestei vocaţii, amatorism) sau, în fine, sub semnul unei parcimonii exagerate, al unei severităţi dublate de modestie, ambele duse la extrem.” (p.18)
Scriitorii care validează Geografia literaturii par abandonaţi de comentariul curent. Cu Hogaş nu se întâmplă aşa. Dacă recitim istoriile literare, panoramele critice, vom observa că nu este uitat. Se ocupă elogios de Hogaş nu doar „bătrânii” criticii, de la G. Călinescu la Constantin Ciopraga, ci şi cei din preajma noastră. Mihai Zamfir, în a sa Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (Cartea Românească, 2011) îi consacră un capitol cu laude mari: „Hogaş pare să fi fost un mizantrop înrăit. După cum rezultă din propriile sale descrieri şi comentarii, nu sa simţit niciodată prea bine în prezenţa oamenilor. Pe drumuri de munte reprezintă o colecţie de mărturii ale mizantropiei transformate în stil de existenţă”.(p.354) Şi, generalizând: „Fără să-şi dea, desigur, seama, inaugura o manieră moldovenească de a povesti, bazată pe armonia frazei în sine, manieră ce avea să ajungă la apogeu în perioada interbelică, odată cu Mihail Sadoveanu; în sfârşit, provincialul Hogaş, depărtat de capitalele literare şi-a făcut din izolare o virtute ontologică: fără vârstă certă, proza lui se află în afara timpului”. (p. 366)
Dacă Hogaş a avut/are un loc important în manualele de literatură, despre Soveja (S.Mehedinţi ) nu mai scrie azi nimeni. Sau doar Gheorghiţă Geană, care prefaţează volumul Oameni de la munte (Ediţe îngrijită de Costică Neagu , Editura Terra, Focşani, 2009). Cartea e dedicată de Soveja „Celor ce au luptat în Zboina şi Richitaş, la Cocoşilă, Mărăşti, Muncel şi Oituz, pentru apărarea munţilor!” „Către cetitori”, cuvântul înainte al autorului, e datat 1 decembrie 1918. România încheia un timp rău, ieşea victorioasă din război, trebuia să-şi omagieze eroii. Şi trebuie să omagieze întregul românesc. Sau cum spune în prefaţă eminentul antropolog Gheorghiţă Geană: „Precum Coşbuc sau Goga în poezie, Mehedinţi a compus o adevărată etnografie a unui sat românesc (sau, să zicem, a unei zone: a unei „ţări” – în sens antropogeografic) la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Lumea aceasta nu a fost deloc înfăţişată idilic, cum s-a insinuat de pe poziţii antisă mănătoriste, ea apare ca o lume bine aşezată în matca ei, pe care dramele interne nu reuşesc s-o tulbure decât întâmplător”. Din aceeaşi localitate cu S. Mehedinţi, Soveja, antropolog/antropogeograf cu studii publicate în toată lumea, Gheorghiţă Geană ştie ce trebuie subliniat. „Lumea bine aşezată în matca ei, pe care dramele interne nu reuşesc s-o tulbure decât întâmplător” apare aproape în toată „literatura muntelui”. E un tipar în definirea antropogeografiei româneşti. Trebuie să ne oprim asupra unui important poet al optzecismului românesc, Mircea Petean, vizibil mai ales printr-un volum antologic recent apărut, Munţi şi zile. Prima secţiune a volumului, Un munte, o zi , secţiuni: Domeniul, Tânărul domn, Singură tate, Acesta, Celălalt, Cătana oarbă Bloc, Pe stradă, Vedenia, Porţi, Case, Sentimentul puterii, Lumânări, Catastrofe invitate pentru uzul celor fără auz, Ultimul sihastru, Peştele, Întâlnirea, Sfârşit, Zâmbiţi, vă rog, pare a ilustra capitole din rescrierea unei Odisei. O odisee mai apropiată de vremurile noastre este Călătorii, cu Harta şi focul, Călătorii I, Alte călătorii, Vasăr I, II, III, IV, V. Iată „întoarcerea acasă” din Vasăr I: „în fiecare vară/de doisprezece ani/ aprindem focurile întâlnirii pe dealuri/ în inima Transilvaniei/ aceeaşi şi totuşi alţii – / un sas un ceh (ori un slovac) un ungur/şi trei români.//femeile au venit şi-au plecat au rămas/unele/ vor veni vor pleca vor rămâne/altele/ necunoscute// în umbra muntelui piereau/paşii (cuvintele/ umbrele noastre/singur focul/ întreţinut zi şi noapte /ne lumina însingurarea/ /la vară/ când vom zăbovi o săptămână/în pădurile de pe marginea freneticului Vasăr/ voi decreta din nou limba română/limbă de circulaţie universală”. Vasăr-ul poetului poate defini şi un perimetru sacru: „Pe Vasăr în sus/pe Vasăr în jos” inaugurează altă reţea de „căi simbolice”.
În Singurătatea luminii, Paul Eugen Banciu o ia de la capăt. Romanul său de debut, Femeia din Ursa Mare (1978) punea în valoare un personaj care ia în stăpânire muntele. Sărbătorile, dar şi urmă- toarele romane ale lui Paul Eugen Banciu se sprijină pe personaje care urcă muntele; care ştiu legile muntelui; care trăiesc ascensiuni memorabile. În 1984 Paul Eugen Banciu inaugurează un ciclu de şapte romane, Traversarea cercului. Ultimele două romane ale ciclului, Pirana şi Singurătatea luminii, încheie un timp al prozei muntelui. Singurătatea luminii e confesiunea unui scriitor care cunoaşte drumurile din munţi. Romanul, confesiunea celui care a scris cele şapte experienţe/volume ale traversării cercului este şi rememorarea celui care călătorise, împreună cu familia pe trasee mirabile. Este depoziţia celui care salvează rătăciţi fiindcă cunoaşte muntele. Uneori trasează itinerarii care să le servească nevrednicilor excursionişti: „Am făcut descrierea aceasta pentru a înţelege de ce călătorii experimentaţi îşi propun să facă întreg masivul şi să iasă peste Otic în Iezer-Păpuşa, iar de acolo să intre în Piatra Craiului. Deşi legaţi prin muchii sau porţitrecă tori, fiecare dintre munţii ce se unesc cu masivul Făgăraşilor are personalitate aparte, solicită într-un alt fel omul şi un regim meteorologic neaşteptat. Graţie curenţilor de aer ce bat în zonă... Lanţul are, la nord de abruptul Bucegilor, Piatra Arsă şi Zamora, Piscul Câinelui, iar mai departe creasta munţilor Ciucaşului, asemă nătoare ca orientare geografică şi formă cu Piatra Craiului”. Călătoriile ar putea fi iniţiatice; amintirile montaniardului se întâlnesc cu cele din spital – din apropierea finalului: „Câţiva ani mai târziu aveam să trăiesc un şoc asemănător când, fiind internat la oncologie, suspect de leucemie cu o anemie gravă, îmi luam tainul viciului de fumat pe fereastra de la veceu alături de un miner din Anina”. Ultimele pagini sunt ale spitalelor, ale suferinţei şi ale mizantropiilor. Traversarea cercului, ciclul de şapte volume se apropie de sfârşit. „Nici acum nu-mi dau seama unde vreau să ajung şi dacă această carte, în intenţie pozitivă, a avut doar darul de a mă decupla de realitate şi reface, sau de a-mi apăsa şi mai mult drama, una în adevăr aparte, pentru că am fost şi bolnav şi sportiv, şi exuberant şi labil, şi pragmatic şi negru de trist. Nu-mi dau seama dacă sună cumva a testament... Oricum, nu putem muri nemărturisiţi”. Poate să se salveze, dar în finalul romanului, într-o vânătoare a celor nou veniţi la munte, este împuşcată tocmai Călăuza, locţiitorul său. De la mizantropiile lui Hogaş, studiate de Mihai Zamfir în Scurta istorie a literaturii, până la cele ale lui Paul Eugen Banciu parcă nu e o distanţă atât de mare.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara