Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Alte specializări de Rodica Zafiu

La lista discutată săptămîna trecută, desemnînd "specializări" ale hoţiei (pungaş, borfaş, bojogar, ploscar, maimuţar, găinar, lămar, ploconar, zdrenţar, caramangiu, panacotist), ar mai trebui adăugaţi cîţiva termeni deloc lipsiţi de interes.

Pisicar e - în ciuda transparenţei sale aparente - unul dintre cuvintele cele mai înşelătoare. E, desigur, format cu sufixul de agent -ar de la pisică, dar la această derivare au putut conduce mai multe sensuri şi motivaţii. Excludem din discuţie, desigur, accepţiile destul de recente (încă neînregistrate de dicţionare) ale derivatului: "crescător de pisici" (sensul cel mai previzibil, pornind de la valoarea de bază a sufixului) şi, familiar-glumeţ, "iubitor de pisici": "sunt mare pisicar şi eu. Nimic mai frumos decât o pisică torcând în braţe" (profile.myspace.com). Pentru aceste sensuri, care nu au nimic de-a face cu jargonul tehnic interlop, sinonimul şi mai marcat ironic al lui pisicar este mîţar: "o parte (...) dintre Ťmâţariť au devenit însă adepţii mâncării preparate acasă special pentru pisici" (manuel-mstyle.tripod.com).

În cele două dicţionare de argou apărute ultimii ani - al Ninei Croitoru-Bobârniche (2003) şi al lui George Volceanov (2006) -, termenul pisicar nu este înregistrat, dar apare pisică cu sensul de "poşetă" (la Croitoru-Bobârniche există şi diminutivul pisicuţă, pentru o poşetă mai mică). Am putea deduce de aici că pisicarul e un hoţ de poşete - ipoteză nesusţinută însă de nici o dovadă. În schimb, în atestări mai recente (în dicţionarul de argou on-line, 123urban.ro), pisicarul este definit ca "spărgător care pătrunde în locuinţă pe fereastră", explicaţie care pare să trimită la metafora pisicii - agile şi căţărătoare. În Ioan M. Bujoreanu, Mistere din Bucureşti (1862), tîlharul care relatează o spargere face chiar această comparaţie: "sar peste uluci ca o pisică" (p. 289). Mai există însă o explicaţie, cea mai tehnică şi cea mai spectaculoasă: pisicarul ar fi un hoţ care fură rufe cu ajutorul unei pisici pe care o aruncă peste ele. Descrierea tehnică a procedeului apare într-un dialog în închisoare din romanul lui Paul Goma, Ostinato: "Îl întreb pe Guliman: - Cum îl cheamă? - Turturică, dacă te referi la polonicar - ăsta-i pisicaru, de-ţi mai relatai, ăl de-i profilat pe bună-dimineaţa, ştii cum devine: pleacă pân oraş cu pisica sub haină şi unde gineşte ţoale puse pe fereastră, la aerisenie, de n-ajunge cu mâna, aruncă pisica şi-o trage cu tot cu, că a legat-o cu o sfoară de picior..." (1981, p. 89).

În citatul de mai sus apare încă un termen esenţial al domeniului: bună-dimineaţa. Compusul era deja definit ca "spargere" de Barbu Lăzăreanu, într-un articol din 1923 ("două bune-dimineţi = două spargeri"); după George Astaloş, termenul se referă la furtul în cursul dimineţii: "prăduitorii matinali (numiţi poetic Ťhoţi de bună-dimineaţať)" (Utopii, 1997, p. 77). În alte surse, îl găsim echivalat cu noţiunea de "furt mărunt": hoţ de (sau cu) bună dimineaţa = "hoţ de lucruri mărunte", la T. Tandin, Limbajul infractorilor (1993); definiţie pe care pare să o confirme o altă replică din Goma: "Aşa e, Gulimane, tu eşti găinar, din ăla cu bună-dimineaţa" (p. 72). O lămurire (din care se înţelege asimilarea cu pisicarul, borfaşul, găinarul, faptul că bună-dimineaţa nu este cotat în lumea interlopă între furturile cele mai ambiţioase) se găseşte într-un alt dialog de literatură memorialistică on-line: "- şi ce vrea să zică: Ťhoţ cu bună dimineaţať? - Sunt şmecheri care o pornesc la drum cu o prăjină la spinare, când mijesc zorile. Unde zăresc o fereastră deschisă, ochesc scaunul pe care stăpânii casei şi-au depus hainele, seara, la culcare. Vâră Ťinstrumentulť şi pescuiesc, din stradă, tot ce pot" (M. Rădulescu, literaturasidetentie.ro).

O explicaţie complementară a denumirii, cu o evaluare net pozitivă, apare într-una din mărturiile adunate de Eugen Istodor, în volumul său de interviuri din 2005, Vieţaşii de pe Rahova: "Nu mai sînt hoţii care-au fost! Erau Ťhoţi de bună-dimineaţa!ť Deci dimineaţa ieşeai din casă şi el intra pe partea ailaltă. Deci încă nu se... încă nu ieşise din cameră căldura corpului tău, că el îţi lua locul. De multe ori îţi lua ceasul de lîngă noptieră, de lîngă pat. Tu dormeai acolo şi el intra, pac!" (p. 291). Salutul ajunge aşadar să denumească, ironic, antifrastic şi prin metonimie, mai multe tipuri de furt care au în comun reperele spaţio-temporale, nu şi tehnicile sau abilităţile specifice. Se confirmă, încă o dată, instabilitatea termenilor argotici, uşurinţa cu care ajung să desemneze obiecte şi acţiuni înrudite, dar nu perfect identificabile.

Din aceeaşi zonă referenţială (furtul din locuinţe), o metaforă eufemistică foarte transparentă e alpinist - care desemnează un hoţ care fură din case, căţărându-se pe balcoane, pereţii exteriori etc.

În fine, termenul cel mai răspîndit astăzi pentru hoţul din locuinţe, ca specializare prestigioasă (implicând pregătiri speciale şi riscuri mai mari) e şpringar: "Şpringarul e mai bine îmbrăcat, de multe ori, decît poliţistul. Şpringarul e considerat elita lumii interlope" (Cotidianul, 17.05.2007); "şpringarii sunt cei socotiţi a avea Ťclasăť. Acţionează cu chei potrivite, pe bază de pont" (Ziarul, 21.07.2007). Nu ştiu să i se fi dat cuvîntului o explicaţie etimologică sigură. În Dicţionarul limbii române (DLR, Tomul XI, Litera Ş, 1978) există totuşi termenii şpring "parîmă folosită pentru a ancora o navă" şi a şpringui (regional) "a dinamita". Ambele se pot asocia metaforic cu spargerea unei locuinţe, cel de-al doilea intrînd chiar destul de uşor în tiparul echivalenţei semantice cu a sparge, a trosni (corespondentele verbale ale numelor de agent spărgător, trosnitor etc.).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara