Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Traducerilor:
Altfel de Românie de Valentin Protopopescu


E de mirare faptul că un occidental poate să scrie despre România animat de intenţia de a o înţelege. De obicei, mai toţi vesticii, fie ei oameni politici, afacerişti, turişti sau intelectuali, se opresc în faţa relei faime de care se "bucură" ţara noastră. Aşa că, în mod netulburat, dincolo de negativul unui parti-pris consecvent, nu mai rămîne mare lucru de spus.
Iată de ce cartea francezului Dominique Fernandez, Rapsodia română, tradusă de Adriana Gliga şi publicată de Editura Humanitas la începutul acestui an, ilustrată cu fotografii alb-negru de italianul Ferrante Ferranti, constituie o nesperată excepţie pe frontul (deja) tradiţionalei percepţii nefaste. Textul invocat demonstrează că un intelectual de bună credinţă, imun la clişee şi liber de prejudecăţi poate privi cu onest interes o realitate cel mai adesea distorsionată.
Rapsodia română, apariţie relativ recentă la Paris (la Editions Grasset & Fasquelle în 1998), este fructul a patru călătorii pe care Dominique Fernandez le-a întreprins de-a lungul a şase ani în România postrevoluţionară. Acesta, literat faimos, excelent scriitor (în româneşte i s-au tradus romanele Îngerul destinului şi Porporino sau misterele din Neapole), inventatorul unei metode, psihobiografia, care a făcut şcoală în Franţa (vezi De l'arbre jusqu'aux racines, I şi II), a ştiut să caute în spatele aparenţelor. Prin slalom subtil, evitînd pelicula unei realităţi respingătoare datorită mizeriei, schemele imaginii negative şi minciuna unei mitologii frumoase, datorate lui Paul Morand în perioada interbelică, Fernandez a aflat calea către sufletul unei Românii profunde, paradoxale şi vii. Lectura sa, multiformă şi stratificată, are o largă cuprindere: din Maramureş pînă la Bucureşti, din Deltă pînă la Sibiu, trecînd prin Oltenia şi Moldova, nimic nu pare să-i fi scăpat pelerinului contemporan.
Desigur, frumuseţea şi incisivitatea acestei cărţi despre ţara noastră nu pot fi cuprinse analitic în cîteva sărmane rînduri de întîmpinare. Ca şi misterul sufletului românesc, farmecul volumului scris de Dominique Fernandez se cuvine a fi trăit prin contact direct, prin lectură atentă, consumată în intimitate. Inspiratele instantanee ale fotografului italian sporesc, şi ele, impresia de autenticitate şi de bună pătrundere a realităţilor româneşti. Cu toate acestea, ceva imperceptibil, ca o disonanţă discretă dar rezistentă, transpare din paginile acestui pseudojurnal de călătorie. Pe urmele lui Istrati, Brâncuşi sau Cioran, în satele transilvane sau moldave, prin cafenelele ori restaurantele bucureştene, stăruie o umbră de echivoc, persistă o geană de îndoială. A locurilor, a oamenilor, a timpului - şi, prin secretă contaminare, chiar a celui care consemnează, convertit parcă prin fatalitate la suma nenoroacelor româneşti.
Scriitura lui Dominique Fernandez este febrilă şi polemică, ea punctează întîmplări memorabile şi creionează portrete fastuoase sau delicate. Ce s-ar putea spune despre porcul care grohăie netulburat pe un mormînt sărman din cimitirul de la Ieud? Sau despre vaca solitară, unic locuitor temporar al "minunii" de la Floreşti, un palat aparţinînd familiei Cantacuzino, astăzi cotropit de ruină, cu zidurile încă zvelte dar gol în interior, ca un templu în care frumuseţea şi dezastrul se îngemănează? Pictorul Sorin Dumitrescu? Un Falstaff mistic... Liviu, băiatul blond şi aproape gol, întîlnit în apropierea mînăstirii de la Snagov? Un Tadzio român şi tardiv, seducător prin misterul unei inocenţe problematice...
Dincolo de consemnarea tuturor acestor fragmente de realitate, dincolo de nefericirea unui popor mai întotdeauna ocolit de şansă, dincolo de privirea tolerantă aruncată asupra intoleranţei românilor faţă de ţigani, dincolo de pozitivitatea judecăţii estetice formulate la adresa Casei Poporului, numită kafkian, "Castelul", dincolo chiar de titlul ales, Rapsodia română, ştiut fiind că, în creaţia lui Enescu, deşi celebre, rapsodiile reprezintă tocmai genul minor şi facil - dincolo de toate acestea deci rămîne imaginea mărului, a merelor. Cărnoase, rotunde, netede şi substanţiale, aceste fructe n-au lipsit niciodată de pe masa sărmanului, devenind, în opinia lui Fernandez, un arhetip al românităţii, o certitudine naturală a unei culturi pustiite de istorie sau de autoscepticism. Prin urmare, să muşcăm dintr-un măr în vreme ce citim din Rapsodia română a scriitorului francez.