Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Am avut o fermă în Africa de Nicolae Balotă


Împătimit al călătoriei, valizele exercită asupra mea o fascinaţie echivalentă cu magia. Când locuiam la München, în Arcisstrasse, lângă Neue Pinakothek, treceam zilnic prin faţa unui magazin de antichităţi specializat în obiecte vechi de lux, importate din Marea Britanie. Cele mai multe erau articole de marochinerie masculină: genţi, serviete, mape de birou, tocuri de piele pentru binoclu, pentru flacoane de whisky, pentru arme şi, bineînţeles, valize de toate dimensiunile necesare unui globtrotter. Argintăria nu lipsea, nici ustensilele de toaletă, dar pielăria domina, frumoasa piele brună, în toate nuanţele de roşcat şi negru: maroniu, tabac, şocolatiu, brun Van Dyck, tête-de-nègre. Totul în acest old curiosity shop te trimetea cu gândul, cu visul, la călătorie. Busole, instrumente de bord, clopote de alamă gravate în relief H.M.I., indicând apartenenţa lor la vasele Majestăţii Sale, ba chiar şi o superbă elice din lemn şlefuit, de vreo doi metri lungime, de la un avion dinainte de Primul Război, toate te îndemnau la plecare, toate îţi vorbeau despre viaţa ca o călătorie: de studii, de afaceri, de explorare, de agrement, despre peripluri, croaziere, peregrinări prin ţări necunoscute, porniri spre vilegiaturi îndepărtate, cu opriri nocturne în gări din care se aud, prin perdelele trase ale cabinei de wagon-lit, cuvintele unei limbi străine pe fundalul sonor al mugetului unui pachebot gata să ridice ancora în portul din apropiere. Şi ca un făcut, cum dădeam colţul pe Schellingstrase, o pancartă cât toate zilele îmi tăia drumul şi îmi precipita bătăile inimii: LA 60 DE KM. ÎNCEPE ITALIA! Am fost şi am rămas mereu acelaşi: gata oricând să mă călătoresc!

Gări, porturi, locuri magice. Excitaţia fericită a plecărilor din gara Cluj, după aşteptarea cuvenită pe pluşul înţepăcios (purtam pantaloni scurţi) al sălii de aşteptare clasa întâia, se întovărăşea cu primele senzaţii de voluptate aproape erotică resimţite în clipele intrării lente, delicios terifiante, a locomotivei, înconjurată - ca orice obiect sau persoană feerică - de aburi. Dar fericirea angajării trenului în munţi, după Braşov, cu două locomotive spre a putea urca spre Predeal! Dar aceea, neţărmurită, a descoperirii Mării, pe geamul trenului ce se apropia de Constanţa!

Dincolo de grădinile din cartierul copilăriei mele trecea Calea Feleacului, asfaltată, transformată prin 1937-38, în şosea naţională. Asistasem cu această ocazie la exhumarea unor enorme blocuri de piatră. Se spunea că erau de origine romană, că făcuseră parte din fundaţia drumului antic ce ducea de la Napoca la Roma. Blocurile acestea stârneau în mine nu vreo timpurie pasiune arheologică, ci pofta nesăţioasă de a călători. Vedeam, cu închipuirea inflamată a copilăriei, blocurile înşirându-se peste văi şi dealuri până în capitala Imperiului şi centrul Bisericii universale, de care, ca Ardelean şi Catolic, eram din fragedă pruncie legat. Devenea oarecum posibil să ajung, sărind de pe un pietroi pe altul, ca într-un întins şotron, din Piaţa clujană a Unirii în Piaţa Sfântul Petru.

Toate drumurile duc la Roma. Chiar şi în fundăturile vieţii, impasurile pricinuite de monstruozităţile istoriei au undeva, pe la mărgini, prin mahalale obscure, o deschidere de unde porneşte cărarea salvatoare. Deşi neverosimil prin mijloacele închipuite de copilul de altă dată, drumul este oricând posibil. Nu în zadar ţine el de condiţia omului ca homo viator. Închipuirea mea, pe vremea în care fabulam o drumeţie până la Roma, era mai în adevărul existenţei decât raţiunea mea de mai târziu, trecută prin decepţiile anilor, raţiune ce interzicea - pentru motive istorice, deci futile - până şi gândul la o asemenea călătorie.

Este o conjuncţie între imaginarul călătoriei şi lucrurile, obiectele vechi, antichităţi sau simple vechituri, nu mai puţin imaginare, chiar dacă foarte concret-reale. Plăcerea atât de vie pentru mine a călătoriei se leagă, comunică prin nişte tubulaturi secrete, ascunse în adâncuri, cu desfătarea, nu mai puţin vie, pe care mi-o oferă obiectele vechi. În cazul frumoaselor valize patinate de vreme, din Schellingstrasse, legătura lor cu călătoria e evidentă. Dar toate (sau aproape toate) "vechiturile" participă la voiajuri imaginare, toate mă călătoresc. Simplă deplasare imaginară în timp, corespunzând unei deplasări în spaţiu? Nu cred într-o explicaţie aparent atât de simplă. Există obiecte privilegiate care sunt prin sine călătorii. Printre acestea desigur ceasornicele.

"Ora şapte a venit, Omul Negru n-a sosit!" În jocul de altădată (dar ce poate să însemne "altădată" sau "acum", când e vorba de jocurile copilăriei) în jocul, deci, de totdeauna, de-a "Omul Negru" enumerarea orelor, repetarea mecanică a unei forme aduce cu tic-tac-ul jucăuş al ceasului. Ceva din duhul copilăriei a prezidat, se vede, la asamblarea acestor ingenioase jucării: orologiile. De aici fascinaţia pe care o exercită asupra celor mici. Mi-l amintesc pe Ştefănel la vreun an şi jumătate, urmărind cu ochii mari de fascinaţie înaintarea secundarului şi scandând: "tâcâl-tâc, tâcâl-tâc".

Obsedantă, ca orice formulă ce se repetă, în jocuri ca şi în practicile magice, fraza care anunţă sosirea Omului Negru mă urmărea în timp ce contemplam, sedus, superbele ceasornice ale barocului german. Jucării, jucării mecanice. Un spirit jucăuş, întrucâtva chiar poznaş, le-a născocit. Înainte de a fi laborioase artefacte ale lui Homo faber, ele au fost iscate de ingeniozitatea maliţioasă a vreunui Homo ludens. De aceea, poate, în China veche, atât de sensibilă la deliciile estetice, toate acele ceasornice, marionete şi alte confecţii mecanice erau gustate ca nişte jucării şi nicidecum puse să slujească nevoilor trivial-utilitare ale omului.

Astfel în acea Europă de mijloc, în acel miez al ei dintre Augsburg, Strasbourg şi Nürnberg, în care fermenţii unei laboriozităţi conţinute au făcut să crească pasiunea pentru măsurarea cât mai exactă a timpului, deci pentru cât mai deplina lui utilizare. Putem considera ceasul cu roţi drept cea mai importantă invenţie tehnică europeană până la maşina cu aburi. Pendula, născocirea lui Huygens, a excitat geniul tehnic, încă somnolent, al germanilor. Între 1550-1650 (secolul în care fuseseră construite toate acele orologii pe care le admiram la expoziţia organizată de Bayerisches Nationalmuseum din München), mecanismele se înmulţesc, încep să mişune, ca sub bagheta unui ucenic-vrăjitor, vrăjit de prestigiile mecanicii dar uituc: punându-le în mişcare nu va mai şti să oprească toate acele marionete automate diverse.

Figura unui călugăr înalt de un cot, cum ar spune cei vechi (cam treizeci de centimetri, nu-i aşa?) m-a reţinut de la începutul peregrinării mele prin labirintul orologiilor. Păpuşa mecanică, de pe la 1560, era singura piesă din expoziţie asupra provenienţei căreia existau ezitări: fusese făurită în Germania de sud ori în Spania? Figura era evident a unui mediteranean, a unui iberic. Meşteşugul, însă, fără îndoială, germanic. Nu ştiu ce putea să facă sau să demonstreze măruntul monah, în colorata sa nuditate metalică (rasa-i de franciscan, cu glugă şedea ţeapănă alături de el, ca un fel de dublu fantomatic), dar automatul impresiona prin rigiditatea sa misterioasă, anunţătoare parcă de mişcări ciudate, de uluitoare surprize. Atunci, privind bizarul personaj printre ceasornicele de aur şi argint, mi-am amintit incantaţia cu "Omul Negru" din copilărie. Atât călugărul despuiat alături de rasa lui, cât şi Omul Negru emanau o delicioasă ameninţare: "Ora şase a venit, Omul Negru n-a sosit... Ora şapte a venit..." Aşteptarea apariţiei Sinistrului la o oră fatală, niciodată ştiută dinainte, ne surescita plăcut. Repetiţia mecanică a orelor - în formula consacrată - nu constituia decât o promisiune sau o ameninţare, sau ambele deodată, a orei Sosirii. Epifania Omului Negru, apariţia unei ore privilegiate ce urma să cristalizeze brusc fluxul amorf al orelor, în acel joc al copilăriei, îmi descoperea ceva din misterul orologiului. Acesta măsoară, desigur, trecerea, scurgerea imperturbabilă a orelor, dar ceea ce-l face preţios este anunţarea Orei a unei ore anume, insulă fermă într-o universală disoluţie a timpului. Ceasornicul pare să măsoare dispariţia orelor moarte; sau să anunţe mai degrabă apariţia, epifania timpului viu. În spiritul celor care l-au născocit trebuia, paradoxal şi la limită, să oprească timpul în loc din veşnica sa scurgere în neant, fie şi într-un mod iluzoriu, în anumite clipe alese, anunţate sau denunţate.

Barocul, atât de sensibil la scurgerea tuturor celor ce sunt, la inconstanţa existenţei, atât de mortificat de evanescenţa lucrurilor şi făpturilor, era firesc să urmărească obsesiv surprinderea şi reprezentarea trecerii timpului, să măsoare inconstanţa fără de sfârşit. A vedea timpul trecând nu înseamnă, oare, a pune stăpânire pe el? Ceasul ca maşină ideală e un produs al Barocului. Superb, strălucitor, mai bogat împodobit decât orice alt obiect construit de mâna omului, el reprezintă ivirea, epifania - fie şi numai în iluzia cifrelor marcate pe cadranul unei imposibile, deci râvnite sau sperate sau temute fermităţi. Ceasornicul, măsurând trecerea, râvneşte secret la oprirea timpului în loc. Omul Barocului şi-a proiectat himerele, adică lumea şi pe sine, în ceasornicele sale.

Aşezate pe o masă, pe un gheridon, deasupra unui cămin, ceasurile baroce uneau timpul şi spaţiul în modelul redus al fragilelor lor construcţii. Arătau timpul şi se arătau pe sine, precum ni se arată lumea văzutelor şi a celor închipuite. Nimic nu lipseşte din universul omului baroc în aceste iscusite proiecţii artistic-mecanice ale sale. Iată casa, orologiul palat cu turlă, boltă şi coloane, ceasornicul biserică, miniaturalul castel, domul majestos. Mai ales meşterii din Augsburg au fost mari constructori de asemenea edificii aurite. Elementele orientale sunt prezente în aceste palate ale Timpului pe care principii Europei şi împăratul Germaniei printre ei, le trimeteau - amabil peşcheş - Sultanului. Casa e prin sine un model redus al universului. Redundant, precum barocul în genere, David Buschmann, ceasornicar din Augsburg, îşi construieşte în 1652 mirabilul palat-ceasornic aşezând deasupra, pe boltă, un glob reprezentând sfera cerească. Reprezentări ale globului pământesc, ale cerului cu constelaţii, planetarii heliocentrice - precum acela construit de Nikolaus Siebenhaar în 1691 la Lübeck - par să ilustreze teza enunţată de Kepler, în 1605: "Intenţia mea este să arăt că maşinile cereşti nu sunt asemenea făpturilor dumnezeieşti, ci asemenea unui ceas". Orologiile ca nişte mecanisme raţionale în construcţie, armonioase în desfăşurare, reprezintă, materializează deci o lume ideală. Armonia sferelor se oglindeşte în ele.

O lume în miniatură cu toate cele văzute şi nevăzute precum pretindea metafizica şi teologia timpului deopotrivă. Pentru noi, ce încântare a simţului şi a spiritului în acest spectacol al ceasului ca lume, ca Arcă a lui Noe, ca floră şi faună adevărată ori imaginară. Mitologia, heraldica, viziunea mistică, toate contribuie la acest discurs al ceasornicelor care vorbesc lumea. O lume exotică adeseori, cu cămilele şi elefanţii, lei şi papagalii ei, căci nimic nu e mai atrăgător decât alienarea în şi prin imaginar. Dar nici mai familiarele jivine, cocoşii, broaştele ţestoase ori cerbii nu lipsesc. Desigur cerbii sunt de cele mai multe ori în tovărăşia Dianei, caii trag trăsura lui Phaeton, o graţioasă mitologie compozită, cu unicornii şi Minervele şi Venerele şi Amoraşii ei. Pegas înaripat îşi ia zborul de pe o coloană a lui David Buschmann. Nici istoria biblică nu e absentă de la Adam şi Eva cu ruşinata lor inocenţă pierdută în lumea amară a timpului, până la Cristos biciuit în tragedia istoriei. Căci teologia şi tehnica se aliază prin mijlocirea artei orfevrilor-ceasornicari. Ideea unui Dumnezeu-Ceasornicar apăruse încă în plin Ev Mediu, la un Nicolaus Oresme. Dar mult mai târziu, chiar în plin Secol al Luminilor, Voltaire va mărturisi că nu-şi poate închipui universul, "acest mecanism de ceasornic", fără un Ceasornicar. Dumnezeu-Ceasornicar. Numai prin raţionalizarea ideii de divinitate şi prin exaltarea raţiunii ca făuritoare de ordine ideală se putea ajunge la o asemenea imagine. Pentru a trece de la ideea Marelui Ceasornicar la aceea a avatarurilor sale terestre, la suveranii absolutismului monarhic, din secolul lui Ludovic al XIV-lea sau la cei ai "absolutismului luminat" din veacul următor, nu era nevoie decât de o simplă mişcare de translaţie de la ceasornicarul teologic la cel politic. Admiraţia în secolele XVI şi XVII pentru mecanismul ceasului, pentru armonioasa mişcare a rotiţelor angrenate unele într-altele, pentru programarea întregii maşinaţii plănuite de o raţiune ordonatoare, acest cult al unei armonii mecanice face din ceas un simbol al statului bine cârmuit. Absolutismul - de la Richelieu la Frederic cel Mare al Prusiei - va recurge nu odată la acest model al ceasornicului bine temperat, fie pentru a asemui, cum face militărosul rege al Prusiei, statul cu un ceasornic, fie că, asemenea lui Christoph Lehmann, va identifica Principele cu "ceasul ţării" după care toţi trebuie să se dirijeze.

Contradicţia interioară a Secolului Luminilor rezida în reducerea lumii la un mecanism de ceas ("Lumea se comportă ca un automat de ceas" spunea Christian Wolf în 1731), ceasul fiind simbolul ordinii autoritare, al lumii supuse unui determinism fizic şi istoric total. De aceea romantismul (pledoaria lui Schelling, de pildă) va reclama evadarea din ordinea raţională a mecanismului, fuga - s-ar putea spune - din ceas sau de ceas.

Mai târziu, ascuţind, după obiceiul său, până la limită ideile, Nietzsche va clama: "O lume esenţial mecanică ar fi o lume esenţial absurdă". Condamnarea ceasului trebuia să urmeze inevitabil, exaltării lui.

Meşteşugarii din breslele Augsburg-ului sau ale Nürenberg-ului nu puteau şti în ce fel vor vorbi orologiile la care migăleau, pe care le înzestrau, după buna lor ştiinţă şi credinţă, cel mult cu un tambur dinţat pentru a emite o suavă melodie, azi gingaş desuetă. Dacă iscusitele lor mecanisme ne încântă astăzi în strălucitoarele lor carcase aurii sau argintii nu e nici pentru ideile pe care le întrupau odată, nici pentru tehnica lor, demult depăşită, ci pentru unica lor graţie durabilă, cea artistică. Le contemplu vrăjit în micile şi luxoasele magazine pariziene de antichităţi din Village Suisse sau de la Louvre des Antiquaires.

Într-o vreme una din plimbările noastre favorite prin Paris era aceea spre Champs de Mars. Mai mult însă decât aleile largi, rectilinii dintre Ecole militaire şi Turnul Eiffel, ne atrăgea micul Village Suisse din apropiere. Buticurile negustorilor de antichităţi alcătuiesc un careu tăiat în toate sensurile de alei interioare pe care le străbaţi lent, cu îndelungi popasuri în dreptul vitrinelor prin care se zăreşte întregul interior al încăperilor doldora de mobilă Louis XV, sau mobilă englezească Chippendale, sau vaze Gallé, argintărie de o frumuseţe covârşitoare, covoare orientale, obiecte şi instrumente vechi de navigaţie uitate de mult, tablouri ale micilor maeştrii din secolul al XVIII-lea, ceasuri şi câte şi mai câte minuni. Ca într-o peşteră a lui Ali-Baba, dar cu mulţime de încăperi, micul Village aşezat la colţul opus Şcolii Militare, unde studiase Napoleon, alcătuieşte un spaţiu magic ca şi popularele, dar nu mai puţin fascinantele Marchés aux Puces de la unele porţi ale Parisului. Ceea ce mă fascinează la Puces, ceea ce mă face să-i înţeleg pe Breton şi prietenii săi, care le frecventau asiduu, este amestecul de magazine elegante, pretenţioase şi de talcioc, în care obiecte disparate, despuiate de valoarea lor utilitară de altădată, desperechiate, somnolente, sunt pe cale de a deveni fetişuri. Sau... opere de artă.

Să fie oare o dublă apetenţă, paradoxală, cea care mă împinge, mă atrage irezistibil spre lumea lucrurilor statornice şi, în acelaşi timp, spre cea fugitivă, în continuă schimbare, a călătoriei? Multă vreme mi-au fost interzise şi una şi cealaltă. Multă vreme am fost redus la despuierea celulei, la nemişcarea din ea. Şi chiar în afara temniţei înguste, ieşit în cea mai largă, a Ţării transformată în lagăr de concentrare, nu se iveau decât prea puţine prilejuri de a urma acea dublă apetenţă. Acea îndelungă sufocare, acea refulare a tuturor dorinţelor, m-a făcut să simt cu toate simţurile ce înseamnă lipsa libertăţii. Dar chiar dacă prima alarmă în faţa oricărei aserviri a sunat în conştiinţă, aceasta a rămas mereu, cu toate obstacolele, îngrădirile, cu toată anihilarea actelor de libertate, în sine şi pentru sine, liberă. De aceea atunci când deplângeam răpirea libertăţilor, lamentaţia se referă întotdeauna la un plan al sensibilităţilor noastre mortificate. Cătuşele intrau în carne, ghiulelele târâte mi-au lăsat multă vreme pete maronii pe glezne. Nu şi în spirit.

I-am privit uneori pe tinerii adunaţi în cârduri, ca şi pinguinii pe banchiză, ca şi aceia fără să aibă prea multe legături unii cu alţii, aşezaţi, ghemuiţi sau întinşi pe treptele gării Santa Lucia din Veneţia, cu privirile pierdute pe apa clipocind a Canalului; sau prin preajma bisericii Santa Maria dei Fiori, cu privirile pierdute pe porţile de bronz sculptat ale Bapisteriului; ori la Londra, în Trafalgar Square; ori aici, la Paris, pe esplanada de la Trocadero, ori pe treptele ce urcă spre Sacré-Coeur. Cu toţii lăsau timpul, prea îngăduitor, să se scurgă lent printre ei, pe lângă ei.

Ce chin pentru tinereţea mea, scurgerea vâscoasă a timpului, fluviu mort, în anii, mulţi, ai neputinţei, ai nelibertăţilor! De aceea odată ieşit la liman, mi-am încercat libertatea cu ardoare prin lumea cuvintelor şi cu nu puţină voluptate prin aceea a obiectelor şi a călătoriilor. Am stat şi eu în Piazza del Campo la Siena sau în Piazza di Spania la Roma, dar n-am cunoscut lipsa de grijă a timpului care trece. E un dar, un blestem? A fost bine oare ori rău că, ieşit într-un luminiş, şi acela primejduit, din desişul tenebros al stalinismului, m-am lăsat cuprins de lăcomia verbului?

A scrie - atunci când eşti închis după gratii - este un mod ale evaziunii. De aceea gardienii lagărelor şi penitenciarelor interziceau cu atâta asiduitate şi pedepseau exemplar orice literă, fie ea scrisă şi pe o cojiţă scorojită de săpun. Ar fi procedat la fel şi cu scrisul în "stare de libertate condiţionată" în care ne aflam, odată ieşiţi din puşcărie. În temniţa cea mare cenzurile îngrădeau scrisul, evadarea spre libertate; tot ce am scris după ieşirea din temniţă a fost o continuă, încăpăţânată tentativă de evadare.

Nu mai puţin născătoare de iluzii era dibuirea antichităţilor. În urâciunea pustiirii din jur, în care trăiam, a-mi odihni privirile pe o "vechitură", o comodă Biedermeier, o cupă de cristal de Bohemia, o miniatură pe fildeş, mă consola, mă transporta, fie şi numai pentru câteva clipe, într-o altă lume liberă, un univers eminamente estetic un spaţiu unde "tout n'est qu'ordre et beauté/ Lux, calme et volupté."

Nu mania colecţionarului mă făcea să caut ediţii vechi ale clasicilor francezi, sau ediţii princeps ale unor moderni sau porţelanuri de Saxa. Îl înţelegeam pe Marino, care colecţiona timbre, dar nu-i împărtăşeam pasiunea. Colecţia te obligă la servitute. Trebuie neapărat să găseşti (ca într-un puzzle) piesa care-ţi lipseşte. Cultiv antichităţile ca pe o eliberare. Aici, în Franţa sau în alte părţi ale lumii libere savoarea antichităţilor nu-mi este condimentată, ca odinioară, de încântarea (biată încântare volatilă, derizorie) a unei libertăţi momentan regăsite a unei depăşiri a cotidianului plin de constrângeri, a unei călătorii "dincolo", "în afară". Dacă totuşi mi se întâmplă să mă rătăcesc pe aleile sau galeriile din Village Suisse, Louvre des Antiquaires sau Marchés aux puces este pentru doza de imaginar pe care mi-o asigură. Şi apoi, cu timpul, micile obiecte desuete, devenite familiare îţi oferă călătorii pasionante prin propriul univers imaginar şi sentimental.

Ating distrat vasul din porţelan imperial rusesc, alb, cu marginile aurite, răsucite baroc şi prin asociaţie de idei mă pomenesc gândindu-mă la Nicolai Sablin - îl numeam "Bătrânul Amiral" - pe care l-am cunoscut şi l-am pierdut definitiv, acolo, în temniţă. Cele două gravuri vechi, una înfăţişându-l pe Sfântul Augustin, cealaltă pe Sfântul Ieronim, deveniţi patronii muncii mele de scrib, îmi veghează travaliul şi visarea de pe peretele din faţa mesei mele de scris, şi asta nu e puţin lucru.

Dacă, aşa cum crede futurologul Toffler, raporturile omului cu lucrurile tind să se abrevieze, dacă devin din ce în ce mai efemere, atunci lumea viitorului (şi poate deja a unui anume prezent, al societăţii de consum, în care se croiesc rochii de nuntă din hârtie), această lume nu e a mea! Pe măsură ce înaintez în vârstă (şi, iată, acum am ajuns la o înaltă vârstă, la care n-a ajuns Tatăl meu!) îmi plac tot mai mult, mai exclusiv lucrurile durabile. Poate pentru că sunt mai conştient de caracterul provizoriu al existenţei, de faptul că viaţa noastră se scaldă în efemer. Ştiu prea bine că societatea noastră e tot mai mult bazată pe efemeride, pe raporturi sumare, scurte, brutale ale omului cu lucrurile; că trăim într-o civilizaţie a evanescenţelor în care nu se mai cârpesc ciorapi, nu se mai dau vasele de aramă (câte mai există) la lipit, nici tăvile de porţelan la legat în sârmă. Detest aparatele de ras din plastic, jetabile după o folosire, prefer Braun-ul meu pe care-l folosesc de douăzeci şi cinci de ani şi îmi amintesc cu enormă plăcere de aparatul de ras pe care-l avusesem odinioară, în ţară, o adevărată sculă de bijutier, delicată, aurită... Economia efemerului, a societăţii care aruncă totul după folosire mă dezgustă. Existenţa noastră, atât de provizorie, are nevoie de permanenţe. Provizoratul e destinul nomazilor. America ne propune mereu modele de nomadism: case care se pot face şi desface cu uşurinţă, transportate aiurea precum cochilia melcului, case rulote, gadget-uri, produse ale unei culturi a futilului. Exacerbarea inovaţiei se plăteşte prin accelerarea perimării, a căderii în desuetudine. Dar nu numai voinţa de a înnoi mereu, ci şi rămânerea în urmă, şovăielile istoriei ostenite duc la acceptarea provizoratului. Pe marginea autostrăzilor din Austria întâlneşti în unele zone de repaus (în afara celor ce-ţi oferă, ca pretutindeni în Occident, toate serviciile hoteliere, de restauraţie şi de depanare) o mică gheretă de lemn pe care scrie Provisorium. E o latrină (curată, nimic de zis) aidoma celor din satele noastre lipsite de canalizare. Când vii din Germania, dinspre Apus, acesta e primul semn al "provizoratului" nostru răsăritean, ce zăboveşte să facă saltul în modernitate. De la acel Provisorium austriac (aşezat de altfel într-un cadru idilic, peluză, copaci, bănci şi mese la umbră, parcare ireproşabilă) e un pas mare înapoi până la vagonul de dormit românesc, tras pe-o linie de garaj în Westbanhof din Viena. Cu geamurile sale opace de murdărie, cu uşile care nu se închid, cu toate instalaţiile defecte, cu jegul etalat obraznic pretutindeni, până şi pe cearşafurile demult neschimbate, cu toaleta impracticabilă, cu duhoarea care a pătruns peste tot şi emană din toate, acel wagon-lit este încă azi, ilustrarea concretă a urâciunii pustiirii comuniste şi post-comuniste.

Obiectele n-au desigur suflet. Dar nu trebuie să ne batem joc de ele pe motivul că suportă orice ca nişte elemente neînsufleţite ce sunt. Dacă o facem, de noi ne batem joc. Când mi-a fost dat să văd acel sinistru vagon românesc aşteptându-şi călătorii la Viena, am simţit în ruşinea mea ruşinea îndurerată a Tatălui meu, avocat (deci apărător) al Căilor Ferate Române.

Paradoxul obiectelor este acesta: instrument al instalării noastre în lume, devine prilej al călătoriei prin lume. Poţi înclina - după fire, cultură, vârstă - într-un sens sau în altul. Mărturisesc că pentru mine obiectele, îndeosebi cele vechi, au fost prilejuri şi pretexte de călătorie. De aceea, poate, deşi mi-au oferit mari satisfacţii estetice, deşi m-a încântat contemplarea lor, mângâierea lor, m-a bucurat prezenţa lor în jurul meu, nu m-a ataşat de ele în asemenea măsură încât să nu suport despărţirea. Pierderea lor m-a făcut să sufăr... dar nu iremediabil. Aproape toate obiectele mele lăsate în Patrie - antichităţi printre ele, agonisite prin munca mea din anii '60-'70, sau rămase amintire de la părinţi - au pierit după rămânerea mea în străinătate. Amintirea lor, mai curând plăcută decât dureroasă, se amestecă printre amintirile peregrinărilor mele prin lume, şi se reconstituie, împreună cu ele într-un mic tezaur, un mic muzeu personal. Plimbându-mă pe aleile lui, ca prin Village Suisse sau prin Louvre des Antiquaires, mi se întâmplă să-mi spun: "Am avut un pat intarsiat, Maria Teresa", sau "Aveam cândva, pe peretele din faţa biroului, un ceas rar, din secolul al XVII-lea, pictat de mână, într-o ramă aurită de o nespusă frumuseţe..." cu aceeaşi surâzătoare, liniştită melancolie cu care Karin Blixen spunea: "Am avut o fermă în Africa!"