Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
America literară (3) de Mircea Mihăieş


Există două probe de foc prin care e obligată să treacă orice nouă istorie literară. Una e felul în care sunt trataţi autorii „canonici" (ca să nu spun clasici), iar a doua locul acordat vedetelor contemporane. In funcţie de aceste două puncte de maximă sensibilitate se stabileşte ierarhia, acea eternă sursă de conflicte între generaţii, personalităţi şi curente.

Din acest punct de vedere, Greil Marcus şi Werner Sollors au ales o stratagemă şireată: au împins în prim plan America. Privirea critică se focalizează mai puţin pe creaţiile ca atare (deşi foarte multe sunt tratate individual, în medalioane atent conturate critic), cât pe amprenta uriaşă pe care scrie „Made in America": „Accentul cade pe acele lucruri care au fost create în America, pentru ea sau datorită ei: poeme, romane, piese şi eseuri, dar şi hărţi, istorii şi jurnale de călătorie, predici şi tratate religioase, cuvântări publice şi scrisori private, polemici politice, cuvântări şi dezbateri, decizii ale Curţii Supreme, istorii literare şi critice, cântece folk, reviste, spectacole dramatice, blues, filozofie, pictură şi monumente, jazz, memoriale de război, muzee, cluburi ale cărţii, fotografii, benzi desenate şi cărţi cu desene, muzică country, filme, radio, rock and roll, desene animate, muzicaluri şi hip-hop."

E prima oară când o istorie a creaţiilor literare are graniţe atât de permisive, când baierele pungii par mai largi decât punga însăşi! Marele avantaj e că, în felul acesta, stridenţele sunt estompate, disonanţele devin parte a discursului şi subiectivismele sunt absorbite de Marea Structură. Gândul din spatele fiecărui eseu (insist asupra formulei alese de editori) este umanizarea discursului literar şi, atunci când e posibil, asumarea unei perspective subiective. Ambele situaţii sunt frecvent întâlnite. Capitolul „5 august 1850. Un grup de scriitori cheflii urcă Monument Mountain" debutează în notă confesivă: „Călătoria în sus şi în jos pe Monument Mountain de lângă Stockbridge, Massachusetts e o excursie de două ore - soţia mea şi cu mine am făcut-o în primăvara lui 2007, având genunchii slăbiţi. Dacă eşti echipat cu un baston potrivit şi un insectifug contra ţânţarilor, lucruri care nouă ne lipseau, e mai puţin decât dacă te-ai căţăra pe-o stâncă, dar mai mult decât o plimbare. Când, la coborâre, s-au dezlănţuit fulgerele, acoperământul pădurii a diminuat zgomotul tunetelor şi chiar ne-a adăpostit de ploaie. Drumurile înguste din Berkshire, minunatele spaţii dintre sate, ce pot fi străbătute cu trăsura, îl proiectează pe turistul modern într-o stare de intimitate cu timpurile vechi.

Atunci când Nathaniel Hawthorne, Herman Melville şi prietenii lor, scriitori şi editori, au făcut aceeaşi ascensiune în 1850, aveau cu ei câteva sticle de şampanie - aşa cum e nimerit într-o ieşire scriitoricească
- iar când s-a declanşat inevitabila furtună, grupul s-a adunat grămadă sub o stâncă, au fumat trabucuri, au băut şi-au discutat. În acea zi de excursie plăcută s-a născut o scurtă, dar intensă prietenie - unii au numit-o logodnă - dintre Hawthorne, în vârstă de patruzeci şi şase de ani, şi Melville, în vârstă de treizeci şi unu de ani, o prietenie care avea să schimbe cursul literaturii americane."

Fireşte că atât Hawthorne şi capodopera sa, The Scarlett Letter, beneficiază de un tratament special
- şi încă de unul reflectat în oglinda (externă şi extremă) a unei scriitoare provenită din cu totul altă lume decât cea descrisă de romancier. E vorba de Bharati Mukherjee, binecunoscuta scriitoare originară din Bengal, care, deşi rămâne indiferentă la lecţia individual-morală a romanului, ştie să citească în el un mesaj mai amplu, perfect valabil şi pentru problemele lumii de azi.

La rândul său, Moby Dick se bucură de lectura lui Greil Marcus. O lectură în dublă notă critică, în care accentele cad nu pe valoarea estetică a marelui roman, ci pe incredibila sa forţă de iradiere în contemporaneitate: de la însemnările de jurnal ale lui Edmund Wilson, la meditaţiile lui E. L. Doctorow, Philip Roth, la reclamele comerciale al căror subiect a devenit, totul trimite la ideea că o carte de acest gen nu poate fi citită, ci recitită: chiar înainte de a o fi deschis, cititorul o asimilase indirect! În acest sens, eseul despre The Sound and the Fury al lui Werner Sollors devine inevitabil un exemplu (admirabil) de critică nu doar a adâncimilor, ci şi a vecinătăţilor culturale.

Problematică rămâne - dar nu era normal să fie aşa? - chestiunea autorilor contemporani. Paul Auster e menţionat o singură dată, într-un capitol care tratează literatura gotică a sfârşitului de veac XVIII. O nedreptate? La fel şi în cazul lui Cormac McCarthy, care figurează doar într-un capitol-sinteză despre literatura graniţei texane şi într-unul despre poezia lui Robert Frost. Mai norocoşi sunt Philip Roth şi Thomas Pynchon. Don DeLillo, în schimb, e pomenit în trecere, în câteva contexte din care, de altfel, ar fi putut lipsi. În nota dominantă a Istoriei, potrivit căreia evenimentele culturale trec înaintea creaţiei propriu-zise, avem capitole compacte despre „Integrarea armatei", despre Norbert Wiener şi cibernetica, despre arta abstractă a lui Jackson Pollock, despre Dr. Seuss şi benzile desenate, despre „Primii asiatici americani", despre „Ochiul Vietnamului", despre „Consiliul cărţilor inter-rasiale pentru copii" şi multe, multe altele.

Estompând într-o oarecare măsură contribuţiile individuale scriitoriceşti consacrate, editorii au câştigat un surplus de dezinvoltură în promovarea, de pildă, în spaţiul literar „mare" a unui Bob Dylan, a cărui carte de memorii e aşezată în rândul creaţiilor literare contemporane de prim ordin. E o exagerare, fireşte, să vezi în Bob Dylan „o figură de dimensiunea lui Picasso ori Stein", dar e limpede că importanţa acestui baladist pentru structurarea mentală a vremurilor noastre nu e neglijabilă. După cum analiza unor filme sau ipotezele privind naşterea limbajului de tip „hardboiled", aplicat literaturii poliţiste (într-un excepţional text al lui Walter Mosley), sunt repere importante în definirea istoriei literare drept o lucrare revoluţionară.

Mi-am pus între paranteze pasiunile şi preferinţele proprii, încercând să parcurg cartea în termenii a ceea ce-şi propune, şi nu în funcţie de aşteptările mele. Constat, la sfârşitul lecturii, că m-am aflat constant în compania unor autori pentru care plăcerea lecturii şi a interpretării a contat mult mai mult decât expunerea sistematică şi decât respectul pentru valoarea estetică. Provocatoare în fiecare din articulaţiile sale, chiar şi atunci când se dovedeşte prizoniera plăcerii autorilor de a inova cu orice preţ, A New Literary History of America e şi proba unui efort organizatoric gigantic. Ea ilustrează, sui-generis, vocaţia întemeietor-novatoare pe care, în ultimele două secole, americanii au ştiut să o reprezinte ca nimeni alţii.