Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Ana Blandiana:"...cât cuprind cu ochii, înapoi şi în jur, scena vieţii publice, sociale, politice, economice, culturale este ocupată de forme fără fond" de Alex. Ştefănescu

- Cum erai când erai doar o fetiţă? Iubeai animalele? Citeai? Te suiai în pomi? Aveai genunchii juliţi? Ce înţelegeai despre ce se întâmpla în România după ocuparea ţării de către sovietici?

- Am crescut la Oradea într-o casă lungă cu parter înalt ridicat peste nişte pivniţe solide cu bolţi aproape medievale de cărămidă, o casă în care noi ocupam trei camere, iar restul de 5-6 erau închise într-un fel misterios care le-a transformat în adevărate personaje ale copilăriei mele. De fapt, principalul spaţiu al copilăriei era curtea mare, în care îşi rotunjeau coroanele trei tei uriaşi, iar dacă aş vrea să fiu şi mai exactă ar trebui să spun că adevăratul spaţiu al copilăriei erau chiar teii în care mă suiam cu caiete, cărţi şi pisici şi rămâneam ore şi ore, închisă ca într-un turn de crengi şi frunze, într-o beatitudine a lecturii şi a singurătăţii la care am visat mereu de-a lungul vârstelor următoare, dar a cărei perfecţiune n-am mai reuşit niciodată să o ating. Evident că, în aceste condiţii, genunchii îmi erau în permanenţă juliţi - cred că n-au reuşit niciodată până pe la 12 ani să se vindece de tot - şi îmi amintesc chiar cum ciorapii trei sferturi, care făceau parte din costumul de duminică, în loc să acopere crustele le puneau şi mai mult în evidenţă. Cred că de atunci am rămas cu o aproape subalternă admiraţie faţă de pisici (în stare să se caţere mai uşor decât mine şi să găsească din prima clipă poziţiile optime) şi cu un fel de compasiune amicală pentru căţeii care rămâneau umiliţi la baza trunchiului.
Dar nu numai lectura primelor cărţi, ci şi descoperirea cinematografului se leagă pentru mine tot de teii din crengile de sus ale cărora, privind în direcţia opusă casei, vedeam trei sferturi din ecranul unei grădini de vară de care ne despărţea un gard înalt . E adevărat că din unghiul meu figurile se vedeau puţin alungite, că lipsea partea de jos cu traducerea cuvintelor ruseşti care bubuiau pe fondul unor marşuri eroice şi că şapte zile la rând vedeam acelaşi film schimbat o dată pe săptămână, dar toate astea îmi lăsau libertatea de a perfecţiona şi transpune povestea pe care o improvizam în jurul figurilor mişcătoare, iar când am mers o dată cu bilet la cinematograf, totul mi s-a părut mai puţin interesant (aveam să-mi amintesc situaţia cu decenii mai târziu când, privind televiziunea bulgară, brodam subiecte ale serialelor pe care - văzute după revoluţie la noi - le-am descoperit infinit mai plate decât le imaginasem.)
Cât înţelegeam din ceea ce se petrecea în România primei mele copilării este greu de spus. }in minte fragmente pe care le înţelegeam, sau credeam că le înţeleg, fără să fiu în stare să fac legătura dintre ele. De exemplu, ţin minte geamantanul, aşezat în vestibul după uşă, despre care ştiam că este pregătit cu haine groase pentru cazul că vor veni să-l aresteze pe Tata. Un astfel de geamantan se afla în multe dintre casele celor din jur, nu era ceva neobişnuit. Dar atunci când în clasa noastră au fost făcuţi pionieri toţi, cu excepţia mea, deşi ni se spusese că vor fi făcuţi pionieri numai cei ce învaţă bine, iar eu învăţam cel mai bine, nu am făcut legătura cu arestarea Tatei, care între timp se produsese, şi nu am reuşit să mă opresc din plâns atunci când - nici Mama, nici învăţătoarea neavând curajul să-mi spună adevărul - mi-au explicat că motivul segregării mele este faptul că nu împlinisem încă 9 ani. Întâmplarea, care reprezintă pentru mine primul moment în care am înţeles că mă deosebesc de cei din jurul meu, am descris-o - dovadă că mă marcase - mulţi ani mai târziu într-un poem care se numea Candoarea şi care avea să deschidă volumul meu de debut. E adevărat că lucrurile s-au complicat, poemul a fost considerat demobilizator şi respins, iar redactoarea de carte l-a "salvat" în ultima clipă schimbându-i titlul, fără să mă mai întrebe (locuiam la Cluj, nu aveam telefon...), în Partidului. Evident, şi Vadim Tudor, care m-a "demascat" în mai multe rânduri, şi tinerii porniţi "în căutarea comunismului pierdut" au fost fericiţi să-l găsească în paginile mele şi nu s-au obosit să înţeleagă nici sensul poemului, nici povestea lui pe care am spus-o în mai multe rânduri. Oricum versurile "Candoarea mi-a-nflorit-o în ochi definitiv/ Întâiul plâns în curtea şcolii sub castani/ Când clasa mea primea cravata roşie festiv/ Şi sufeream respinsă grav de colectiv/ Că nu-mplinisem încă nouă ani", ca şi întâmplarea pe care cu tristă ironie o narează, au rămas pentru mine simbolul manipulărilor repetate din care se însăilează destinul. În acest caz, cel puţin trei: cea din copilărie, cea de la debut şi cea a lecturilor acuzatoare de azi.
În ceea ce priveşte cuvântul rus, cred că l-am auzit prima oară în fraza pe care ne-o striga mama când ne descoperea. soră-mi sau mie, în buzunare seminţe de floarea soarelui: "Vai de voi dacă vă mai prind mâncând seminţe ca ruşii".
Aş vrea însă să mă întorc la misterioasele camere închise şi la misterul definitiv care s-a înălţat în faţa mea după ce am reuşit să le deschid. Pentru că în cele din urmă (cred că aveam 13 sau 14 ani) am reuşit să deschid cu emoţii şi cu un şperaclu o uşă. Iar înăuntru am descoperit mii de cărţi neaşezate pe rafturi, ci vărsate pur şi simplu în mijlocul încăperilor, dealuri de cărţi aruncate una peste alta şi înălţân­du-se aproape până în tavan. Erau, aveam să înţeleg mai târziu, cărţile epurate din bibliotecile desfiinţate ale episcopiilor orădene. Nu e pentru prima oară când povestesc acest episod crucial al adolescenţei mele, fără de care nu aş fi intelectualul care sunt, după cum fără acea clădire, în multe privinţe stranie, în care am crescut - şi care avea să apară adesea în povestirile mele - nu aş fi scris, probabil, proză fantastică. Pentru că lectura dealurilor de cărţi din care m-am hrănit şi m-am format în următorii ani îmi oferea substanţa culturii îmbogăţită nu numai de ispita fructului oprit, ci şi de aureola ambiguă a irealităţii. Nu ştiu cum aş fi fost dacă aş fi descoperit marile cărţi ale culturii sistematic, eu le-am citit în ordinea în care le găseam la poalele colinei în care se amestecau incunabule cu reviste interbelice, şi nu ştiam niciodată, citind volumul întâi al unei cărţi când îl voi găsi pe cel de-al doilea.

- În plină dictatură comunistă scriai şi recitai la întâlnirile cu publicul poeme incendiare. Am fost o dată împreună cu tine la o asemenea întâlnire, la Oneşti, şi îmi aduc aminte cum răsunau în sala plină până la refuz de oameni versurile: "O să vină ea,/ nu se poate altfel,/ O să sosească/ Şi ziua aceea/ Amânată de veacuri,/ O să vină/ Se apropie,/ Se şi aude/ Pulsul ei bătând/ Între zări,/ O să vină ea,/ Se simte în aer,/ Nu mai poate întârzia,/ Nu vă îndoiţi, o să vină/ Ziua aceea/ Orbitoare ca o sabie/ Vibrând în lumină." Publicul te-a aplaudat frenetic, iluminat de speranţa că ziua aceea va veni. Şi... a venit. Ce simţi când te gândeşti că ţi s-au împlinit "profeţiile politice"?

- Nu mi s-au împlinit. Atât de mulţi ani am crezut că toate relele vin din lipsa de libertate, încât era logic (şi naiv) să cred că o dată cu apariţia libertăţii vor dispărea. Poezia pe care ţi-o aminteşti dovedeşte în acelaşi timp că nu m-am îndoit că libertatea va veni şi că iluziile mele despre ea erau disproporţionate. Anul 1990 (care a fost cel mai greu din viaţa mea), ca şi cei care i-au urmat, a arătat că relele vechi sunt departe de a fi dispărut, dar că lor li s-au adăugat rele noi izvorâte chiar din libertate. Mama când ne certa sau ne pedepsea pentru ceva, obişnuia să spună "Cine nu ştie de ruşine, trebuie să ştie de frică". În istorie, ruşinea dispăruse de mult: când a dispărut şi frica, strălucirii pe care o visam i-a luat locul ceva tulbure şi ameninţător, greu de definit, dar bine organizat.

- Nu se cunoaşte nimic scandalos despre viaţa ta particulară (într-o ţară în care nici un secret nu rezistă mai mult de o săptămână). Căsnicia ta cu Romulus Rusan a intrat în mitologia vieţii literare. În ceea ce priveşte fidelitatea conjugală, se vorbeşte despre tine ca despre o Penelopa a vremii noastre. Eşti, de altfel, în toate privinţele, un "personaj pozitiv". N-am auzit pe nimeni plângându-se că l-ai fi jignit sau că i-ai fi făcut o nedreptate. Ce se întâmplă? Eşti cu adevărat o sfântă? Sau ţi-ai construit cu mare atenţie imaginea?

- O să încerc să răspund, şi chiar să-mi răspund, la această întrebare pornind de la noţiunea de "personaj pozitiv". O noţiune profund antipatică: antipatizată nu numai de cititorii pe care îi plictisea prin schematism, ci şi de scriitorii care nu reuşeau să-i dea viaţă. După cum se ştie, personajele negative sunt mult mai uşor de creat şi întotdeauna mai vii, mai "umane" decât cele programate să devină modele şi reuşind de cele mai multe ori efectul contrar. Nu m-am gândit niciodată la mine ca la un personaj pozitiv, dar am fost toată viaţa terorizată de ideea că aş putea fi socotită astfel. În măsura în care imaginea mea m-a preocupat (o măsură foarte mică, pentru că am fost tot timpul prea ocupată cu verbul a face pentru a mai avea timp de a mă face că fac) am încercat să estompez trăsăturile care mă deosebeau de cei din jur şi erau pentru ceilalţi enervante. M-am jenat întotdeauna de calităţile mele, am făcut efortul de a le travesti ironic, de a le parodia glumeţ. De fapt, era aproape o formă de laşitate profilactică, preventivă, ca şi cum aş fi ştiut de la început că ele sunt cele ce nu mi se vor ierta, că voi fi pedepsită mai curând pentru calităţi, decât pentru defecte. Sigur, problema este aceea de a hotărî ce înseamnă calitate şi ce înseamnă defect, şi de a vedea dacă nu cumva definiţia mea a diferit adesea de definiţia curentă.
De fapt, cel mai simplu ar fi să recunosc că scara mea de valori este una demodată nu numai pentru secolul 21, ci şi pentru a doua jumătate a secolului trecut. Valorile creştine, cultul familiei, visul armoniei, coincidenţa binelui cu frumosul (kalakagathia, cum îi spuneau grecii) nu mi-au fost impuse niciodată, ci sunt chiar axiomele care îmi structurează universul. Nu uitaţi că vin din Ardeal şi dintr-o familie de intelectuali cu rădăcini ţărăneşti, elemente care trimit la stabilitate, echilibru şi luarea lucrurilor în serios. De aici până la luarea ideilor în serios nu e decât un pas pe care l-am făcut pe urmele Tatei, un preot căruia i se părea de neînchipuit să ia bani pentru slujirea sfintelor Taine. În rest n-a mai fost decât conservarea propriei definiţii, e adevărat, nelipsită de un soi de obositor maniheism, dar şi de liniştea pe care o dau lucrurile hotărâte o dată pentru totdeauna. Aşa cum mi-ar fi fost mai greu să scriu ode lui Ceauşescu, decât să refuz s-o fac, mi-ar fi mai greu să mă port grobian decât civilizat. Regulile de bună purtare sunt în fond şi un cod de simplificare a vieţii.
Pe de altă parte - în ceea ce priveşte căsnicia - în loc de a uimi prin fidelitate, cred că ar trebui să uimesc prin norocul de a fi întâlnit devreme, la sfârşitul adolescenţei - ca în mitul androginului - cealaltă jumătate a fiinţei. Faptul că, apoi, am făcut tot ce am putut pentru a păstra acest noroc mi se pare o atitudine firească, ţinând de logică şi de bun simţ.
Sunt conştientă - acum într-o măsură mult mai mare decât înainte de '89, când reacţia empatică a cititorilor putea să mă iluzioneze - că toate aceste lucruri s-au întors, uneori violent, împotriva mea şi au sfârşit prin a mă izola. N-am făcut niciodată parte din nici un partid, grup, curent, orientare, club. Ceea ce, desigur, nu e o nenorocire, ci doar o nelinişte şi o nostalgie. Şi vina este în primul rând a mea. Cu siguranţă nu sunt o sfântă, dar e aproape la fel de grav că aş putea fi confundată cu una.

- Nu este nimic malefic sau pervers sau libertin în sufletul tău? Ce păcate ai săvârşit? Spune-mi măcar unul! Aş vrea să rămân în istoria literaturii române ca un interlocutor care a reuşit să-ţi smulgă o asemenea mărturisire.

- Îmi pare sincer rău că n-am destulă putere pentru a-ţi răspunde cu haz. Cred că păcatul cel mai greu pe care l-am săvârşit - împotriva mea însămi în primul rând, dar şi împotriva poeziei şi chiar a lui Dumnezeu, care mă făcuse ca să scriu cărţi - a fost acela de a mă fi ridicat mai mult de un deceniu din viaţă de la masa de scris şi de a fi intrat, ca într-o apă murdară, în arena publică. Motivele şi argumentele pentru care am făcut-o nu lipsesc şi nu sunt lipsite de patetism, mai mult, sunt aproape sigură că dacă ar trebui să retrăiesc acea perioadă aş retrăi-o la fel, dar nici asta, şi nici întâmplarea că n-am avut decât de pierdut, nu-mi micşorează păcatul de a-mi fi deturnat destinul. Pentru că sinuciderea este unul dintre cele mai grele păcate, iar eu m-am sinucis cu bună ştiinţă în plină maturitate creatoare, iar faptul că s-a dovedit doar o sinucidere provizorie nu constituie o scuză, ci un noroc. Nu ştiu dacă masochismul evident care a stat la baza acestei deturnări poate fi considerat malefic sau pervers, ştiu însă că el a izvorât din umilinţa violentă a deceniilor anterioare, când, orice aş fi făcut, nu puteam împiedica nimic şi nu reuşeam să mă îndrept spre forme neliterare de protest, pentru simplul motiv că mă îndoiam că în afara reprimării, ar fi dus la ceva. Iar dacă nici în condiţii de libertate n-aş fi încercat să schimb ceea ce era de schimbat, m-aş fi simţit vinovată şi pentru ceea ce nu putusem să schimb înainte. Iată o mărturisire. O mărturisire căreia mă simt obligată să-i adaug o concluzie nu numai deprimantă, ci şi moralizatoare. Faptul că toată risipa de mine însămi nu a reuşit să schimbe aproape nimic nu e decât o circumstanţă agravantă. Inutilitatea îi răpeşte sacrificiului ultima justificare: sensul.

- Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet este el însuşi o operă, înscrisă în biografia ta. Când te-ai angajat în realizarea lui şi ai înregistrat ostilitatea celor interesaţi de uitarea trecutului, nu te-ai simţit prea mică pentru un război atât de mare? Cum ai reuşit să învingi?

- Memorialul face parte nu numai din biografia, ci şi din bibliografia mea. El ţine locul mai multor cărţi pe care cu siguranţă le-aş fi scris, dacă nu ar fi apărut această idee. Memorialul a fost la început ideea că nu reuşim să schimbăm nimic pentru că nu reuşim să ţinem minte nimic şi că singurul fel în care vom putea să ne reconstruim destinul este acela de a începe prin reconstruirea memoriei. O reconstrucţie care este în acelaşi timp un drum spre trecut şi un drum spre viitor şi, mai ales, un fel de a face - în pofida justiţiei care nu funcţionează - dreptate.
Refacerea memoriei, ca formă de justiţie, a fost o idee suficient de intensă pentru a mă împiedica să cântăresc sau măcar să-mi imaginez eforturile pe care le cerea. De altfel, nu le-am făcut singură. De la scrierea proiectului înaintat în 1993 Consiliului Europei, am realizat totul împreună cu Romulus Rusan şi cu echipa care încet-încet s-a strâns în jurul nostru. Adevărul este că a fost foarte greu şi - dacă am fi putut bănui de la început dificultăţile care ne aşteptau - n-am fi avut, probabil, curajul să începem. Sau cine ştie? Memorialul, cu toate dificultăţile lui, era ceva palpabil, concret, o ctitorie, ceva menit să ne vindece de zădărnicia vieţii publice cu praful şi pulberea ei de vorbe. A fost greu, am fost atacaţi mereu din toate părţile. A fost greu, a fost un război mare şi lung (a început în urmă cu 14 ani) care, de altfel, continuă: cei care ne atacau în urmă cu câţiva ani încearcă acum să ne manipuleze, să ne folosească pe post de detergenţi, după cum alţii încearcă azi să câştige concursul naţional "cine este mai anticomunist?", folosindu-ne cercetările şi eludându-ne prioritatea. Dar a fost greu mai ales pentru că a trebuit să ne calificăm în toate profesiunile de care avea nevoie realizarea unei asemenea opere. Am învăţat să supraveghem şantiere, să organizăm licitaţii, să fim designeri, să concepem proiecte, să căutăm documente, să facem cercetări. Fiecare dintre cele 50 de săli ale muzeului din Sighet este rezultatul unor anchete orale, a unor cercetări în cărţi şi arhive. De exemplu, lucrând la sala dedicată represiunii în literatură am folosit inclusiv rezultatele cercetărilor tale din "Istoria literaturii din 1940 până azi". Pentru sala care este închinată poeziei în închisori (sală de care sunt foarte mândră) am citit tot ce s-a publicat în această privinţă ca să pot selecta poemele care acoperă în întregime pereţii şi care se aud în alfabetul Morse ca nişte inimi bătând. Fenomenul rezistenţei la nebunie prin poezie s-a petrecut doar la noi şi nu suntem destul de conştienţi de unicitatea şi originalitatea lui. După cum sunt mândră de sigla Memorialului (cercul de stele al Europei întretăiat de un cerc de sârmă ghimpată) pe care am desenat-o singură, după ce ani de zile m-am rugat de plasticieni să conceapă ei una. Sunt câteva detalii dintr-o infinitate...
Dar, ca să răspund exact întrebării tale, nu ştiu dacă am învins, şi mai ales nu ştiu dacă victoria în acest domeniu nu se întoarce împotriva noastră ca scriitori. Am uneori sentimentul că am fost prinşi ca într-o cursă în propria noastră idee, care se hrăneşte din vieţile noastre, împiedicându-le astfel să treacă în cărţi.

- În afară de memorial, ai o contribuţie impresionantă la democratizarea vieţii politice din România după 1989. Dar n-ai făcut şi greşeli? Ce greşeli ai făcut?

- Cea mai gravă dintre greşelile pe care le-am făcut a fost aceea de a crede că girarea este posibilă, că lucrurile pot fi schimbate sprijinind pe alţii ca să le schimbe. Nu mi-am pus niciodată problema să candidez, am refuzat întotdeauna din principiu orice funcţie, nu mi-am dorit niciodată să fiu altceva decât scriitor. De altfel, nu aveam nici timp pentru altceva, mi-a părut întotdeauna rău pentru orice oră pe care am petrecut-o altundeva decât la masa de scris. Eu nu visam decât să ieşim din dezastru şi am fost dispusă să dau totul fără să iau nimic, pentru ca acest lucru să se întâmple şi eu să mă pot întoarce la scris. Din păcate, am descoperit că, în timp ce eu aveam idei, ceilalţi aveau interese. Am descoperit că aureola dată cu împrumut îşi pierde din strălucire, iar faptul că nu aveam nici un fel de ambiţii personale mă făcea nu numai incomodă, ci şi suspectă. Am descoperit, târziu şi cu tristeţe, că numai ceea ce faci cu mâna ta este făcut, restul este manipulare. Dar mai gravă decât greşeala (care dovedeşte că în anumite condiţii altruismul nu-i decât o formă de prostie) este concluzia pe care o determină: Dacă am greşit împrumutându-mi altora prestigiul şi delegându-i astfel să-mi realizeze ideile (şi experienţa mea dovedeşte că am greşit) atunci votul însuşi - care este instrumentul esenţial al democraţiei - poate fi pus sub semnul întrebării, pentru că el nu este decât delegare, întotdeauna manipulabilă, de putere. Prefer să nu insist.

- Ai continuat să scrii după 1989. Totuşi, mai puţin ca altădată, fiind absorbită de ducerea la îndeplinire a unor proiecte de mare anvergură în politică, în educaţia civică, în reconstrucţia morală a societăţii româneşti. Se pare că această frenezie s-a redus mult în ultima vreme. Te-ai întors la literatură? Te-ai întors cu totul? Cum te-a primit literatura?

- Formula întoarcerii la literatură este inexactă din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, este inexactă pentru că nu pot să mă întorc de undeva de unde n-am plecat niciodată: am continuat să scriu şi să public poeme şi cărţi de poeme în toţi aceşti ani. Pe de altă parte, nu m-am întors încă la masa de scris în sensul pe care această noţiune îl avea pentru mine înainte de '89: un loc în care să te aşezi dimineaţa şi să nu-l părăseşti decât noaptea, şi uneori nici atunci, cu sentimentul că te afli în centrul universului şi de cuvintele tale aşternute pe pagină depinde mersul aştrilor în cer. Nu m-am întors deci cu totul, deşi nu-mi doresc decât asta şi nu visez decât clipa în care voi putea - încheind un capitol de viaţă - să mă eliberez din iobăgia propriilor mele idei.
Există însă şi o altă perspectivă. În toţi aceşti ani ultimi, să spunem, 15 ani, când în ţară mi-am subminat, aproape cu masochism destinul literar, cărţile mele au fost traduse şi au cunoscut o răspândire constantă în alte limbi (39 de volume de poezie şi proză apărute în 24 de limbi) şi am fost invitată la mult mai multe festivaluri internaţionale de poezie, lecturi publice, reuniuni şi dezbateri literare europene decât am putut să particip. Faptul că în România se ştie puţin şi se vorbeşte şi mai puţin despre asta nu schimbă realitatea. Eu însămi am suportat relativ uşor estomparea literară din ţară pentru că, în acelaşi timp, trăiam ca într-o viaţă dublă, efervescenţa prezenţei internaţionale. M-am simţit în toţi aceşti ani mai scriitor în străinătate decât acasă
În ceea ce priveşte lumea literară, nu i-am aparţinut într-o măsură prea mare nici înainte şi nu îi aparţin nici acum. Când eram foarte tânără mă intimida, apoi, în anii cei mai întunecaţi, ajunsese să mă înspăimânte; acum îmi este atât de necunoscută, încât aş putea spune că, din punctul meu de vedere, nici nu există. Ceea ce mi se pare extrem de schimbat este mecanismul editorial şi viaţa librăriilor, felul în care cărţile nu se mai vând în funcţie de valoarea sau aura lor (întotdeauna greu de definit, inefabile, trecând ca un frison de la cititor la cititor), ci în funcţie de anvergura reclamei, selectând după reguli misterioase care - ca tot ce nu înţeleg - mă fascinează.

- Te rog să-ţi foloseşti darul previziunii încă o dată, azi, când totul pare confuz şi să-mi spui ce se va întâmpla cu ţara noastră în următorii ani. Cum va evolua viaţa po­litică? Cum se va adapta societatea românească la stilul de viaţă european (care îi era atât de familiar înainte de război şi de care s-a îndepărtat atât de mult în timpul co­munismului)? Dar cu literatura română ce se va întâmpla?

- Cum nu sunt Mafalda, aş prefera să îţi folosesc întrebarea pentru a spune ce văd nu în viitor, ci în prezent, un prezent atât de tulbure, încât se dovedeşte la fel de greu de prevăzut ca şi viitorul. Şi primul lucru, pe care nu pot să nu-l observ şi care mă frapează, este felul de-a dreptul obsedant în care, cât cuprind cu ochii, înapoi şi în jur, scena vieţii publice, sociale, politice, economice, culturale este ocupată de forme fără fond. Omniprezenţa lor ne obligă să le privim nu numai cu deznădejde, ca pe o fatalitate, ci şi cu atenţie şi curiozitate, ca pe un mecanism cine ştie dacă nu obiectiv. Aş vrea să observi că nu vorbesc despre ele cu severitatea lui Titu Maiorescu, ci cu înţelegerea - nelipsită de tristeţe, dar nici de speranţă - pe care mi-o dă perspectiva secolului pe care îl am în plus. Noi românii, am avut întotdeauna privirea aţintită spre Occidentul de care - din motive uneori subiective, dar mai ales obiective: turcii, ruşii, comunismul - ne-a despărţit un inexorabil decalaj. Un decalaj care - oricât de rapid am fi înaintat în momentele noastre bune - nu dispărea, pentru simplul motiv că, asemenea unei fata morgana, Occidentul înainta şi el. Şi atunci nu ne rămâne decât să umplem hiatusul cu forme cărora nu avem timp să le dăm un conţinut, dacă vrem să ţinem pasul şi să ajungem din urmă. Ceea ce este încurajator în contemplarea acestui proces de şmecherească evoluţie este faptul că încet, încet, în timp, formele goale îşi generează conţinutul. În mod evident, formele fără fond contemporane lui Maiorescu deveniseră, în perioada interbelică, structuri nemaitrucate şi funcţionale. Mecanismul acestei deveniri este atât de funcţional încât se poate spune - oricât de şocant ar suna - că formele fără fond au fost chiar forma noastră de progres. Nu pot decât să-mi doresc ca acest mecanism să continue să funcţioneze şi, de exemplu, forma fără fond a condamnării comunismului să se umple de conţinutul necesar schimbării vechilor structuri de putere ale societăţii, sau formele fără fond născute din presiunile Uniunii Europene să genereze cu timpul fondul integrării reale.
În ceea ce priveşte literatura română, nu va avea decât de câştigat din tot acest proces de integrare. Desigur, doar dacă scriitorii români ajunşi în Europa nu vor avea grijă să-şi distrugă reciproc şansele, minimalizându-se şi elu­dân­du-se unii pe alţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara