Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Pornind de la Valery:
Anch'io son'dilettante! de Livius Ciocarlie


"Travaliul sever, în literatură, se manifestă şi se operează prin refuzuri" (I, 641). Altfel spus, prin "rezistenţă la facil". Prin asta, în ceea ce mă priveşte, înţeleg că meseriaşul bun, cel care adoptă un model, cum ar fi al romanului realist, o va face cu toată conştiinciozitatea şi nu după ureche, dar înţeleg mai ales că scriitorul mare, în loc să se lase în voia bogatelor lui însuşiri, îşi va crea asemenea dificultăţi încât, cu tot talentul lui, să-i vină greu. De ce procedează aşa? Pentru ca forma obţinută să păstreze în tensiunile ei constitutive energia celui care a produs-o, energie retransmisă, tot prin greutăţi de învins, unui cititor a cărui selecţie se realizează tocmai prin satisfacerea exigenţelor ce i se impun.
De câte ori am dat, în diferite variante, peste ideea de mai sus, am adăugat că lângă cele două categorii de autori se adaugă diletantul. Nici profesionist şi nici ascet al formei tensionate, acesta se lasă condus de impulsul - plăcere şi nevoie - de a scrie. Impuls autentic, precizam. Făceam precizarea, mă înscriam pe listă, îmi luam pălăria şi plecam.
Până într-o zi. Până când, ajuns la vârsta când nu-mi mai place decât să recitesc, m-am întors la Thomas Mann.
"Numai cârpacilor şi diletanţilor, spune personajul Schiller (în nuvela Ceas greu) le ţâşnesc lesne scrierile, numai neştiutorilor şi neputincioşilor care nu trăiesc sub apăsarea şi disciplina talentului".
Până aici, toate bune. Cam aspru spus, nu-mi cade bine că mă face şi cârpaci dar, în rest, aşa gândeam şi eu. Profesionistul şi artistul mare ştiu ce fac, diletantul nu. El e nepretenţios, el spune: merge şi aşa! Îi lipseşte disciplina, reclamată şi de Valéry. Scrisul nu e o apăsare pentru el, altfel nu i s-ar spune, de la latinescul delectare, diletant.
Ceva, parcă, nu-mi dă pace. Încovoiat sub povara artei, Schiller se plânge că n-are timp "să se cruţe cu isteţime, să se gospodărească după o blândă moralitate". Parcă ar merge, pentru diletant, isteţimea şi blândeţea (faţă de sine, mai ales, aş adăuga). Numai că Schiller îl are în vedere pe cineva anume: pe Acela. "Acela era un înţelept. Ştia să trăiască, să creeze..." Şi cine e Acela? Nimeni altul decât "cel de la Weimar". Stai puţin, îmi zic. Cum vine asta? Isteţ şi paşnic sunt şi eu. Îmi trăiesc viaţa, mai şi scriu, fără să fac din scris un capăt de ţară. Mi s-ar potrivi. S-ar potrivi, dar "cel de la Weimar" încurcă totul. Nu cumva?, îmi zic. Fugi de aici, răspund. Goethe diletant?
Diavolul nu-mi dă pace. Deschid Lotte la Weimar. Ce aflu? "...maestrul ştie foarte puţin despre felul lui de-a lucra, chiar el singur spune că atunci când a scris Wilhelm Meister a lucrat absolut ca un somnambul". Iar eu nu mă îndoiam că scriitorul mare e Acela care realizează imposibilul: face o investiţie puternică de inconştient şi, totodată, e pe deplin lucid asupra actului său. Când colo, Goethe scria fără să ştie în ce fel, aşa cum Valéry n-ar fi făcut nu pentru Wilhelm Meister; nici pentru Faust! Încurcată treabă. Răsfoiesc mai departe. Mai aflu, oricât mă mir, că "în general ceea ce spune el (Goethe, n.m.) se uită uşor". Chiar că încep să devin atent. La asta, la a fi uitat uşor, am prezumţia de a crede că mă pricep mai bine decât Acela. Încep să mă umflu în pene, mai ales când nu trec zece rânduri şi citesc: "...şi la el conţinutul obiectiv este legat de persoana lui într-un grad neobişnuit de mare". Iar eu, să-mi fie iertată aluzia, despre ce persoană scriu într-un grad neobişnuit de mare? Mai vine vorba şi despre blajină indulgenţă, natură poznaşă, ironie atotcuprinzătoare. Parcă nici astea nu-mi sunt chiar străine! Ce mai urmează? "...este un spirit necredincios, fără simţire, sau în orice caz simţirea apare la el sub forma simpatiei şi a unei anumite senzualităţi, şi atitudinea lui este un scepticism total". Trag capul între umeri şi recunosc: cu senzualitatea nu stau chiar grozav, dar celelalte sunt specialitatea mea.
Va trebui să mă opresc aici, spaţiul nu-mi permite să mă mai întind. Însă promit să revin. Subiectul mi se pare pasionant (aşa sunt eu, nu sunt ca alţii, mă pasionează tot ce priveşte persoana mea). Şi cum nu m-ar pasiona? Se ocupă de mine Schiller şi Thomas Mann. Nu sunt de ici, de colo. Sunt un caz.
Numai ceva nu-mi place în chestiunea asta: Goethe tace mâlc. Vorbeşte despre el unul care i-a fost rival şi altul care l-a iubit cum te iubesc subordonaţii: neputându-te suferi. Va trebui să descâlcesc aceste iţe. Iar dacă nu, dacă n-am să reuşesc prea bine, am să spun ca românul: o încurc eu cumva!