Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Andrei Şerban ca eşec de Mircea Mihăieş

În ultimii ani, Andrei Şerban a decis să monteze în ritm susţinut spectacole şi în România. Subliniez: şi în România, deoarece marele regizor e unul din puţinii creatori români a cărui carieră se desfăşoară preponderent în afara graniţelor. Au mai existat exemple de artişti (scriitori, regizori, scenografi, balerini, pictori etc.) care s-au întors în ţară după 1990.

Dar, în mod straniu, majoritatea lor „au rupt-o cu Occidentul” (ca să parodiez o formulă a lui Truman Capote). Mai mult de-atât, şi-au luat o distanţă critică adeseori înveninată de frustrări şi resentimente, contribuind la şuvoiul, între timp tot mai solid, al antioccidentalismului de pe malurile Dâmboviţei. Tradiţionala noastră ură de sine a devenit şi o solidă ură faţă de ţara mai mare, Europa. Şi de America.
Am văzut – direct sau filmate – cvasitotalitatea montărilor de teatru şi operă ale lui Andrei Şerban de după 1990. Pentru mine, Trilogia greacă a reprezentat un moment de turnură nu doar estetică, ci şi existenţială. Şi acum, după douăzeci de ani, dacă e să-mi figurez imagini ale frumuseţii absolute, am în minte secvenţe întregi din viziunile (cum să le numesc altfel?) spectacolului de la Naţionalul bucureştean. Scene de grup sau evoluţii individuale, felul subtilautoritar prin care se transmiteau ideile, idei materializate în imagini şi gesturi, căzând ca nişte obiecte grele pe scândura scenelor cu geometrie variabilă, mi s-au întipărit profund în memorie. Fără a exagera prea mult, cred că întreaga mea relaţie cu arta a suferit atunci o mutaţie profundă.
Nu am să insist însă asupra valorii estetice a creaţiei lui Andrei Şerban. Au făcut-o, o fac şi o vor face mai bine decât mine oamenii de meserie. Săptămâna trecută, Marina Constantinescu scria în România literară despre simbioza dintre operă şi teatru în lumea artistică a momentului. Andrei Şerban se numără printre regizorii mari ai lumii care au ilustrat şi ilustrează cu strălucire această coabitare. Lăsând la o parte montările unor opere la New York, Londra, Paris, Viena etc., etc., recenta performanţă de la Iaşi (unde artistul a realizat două spectacole incredibile, Indiile galante şi Troienele) demonstrează că atunci când există un creator de o asemenea forţă, totul e posibil.
Din acest motiv, cred că Andrei Şerban reprezintă etalonul eşecului nostru. Fiecare experienţă a lui ne arată cât de înalt ar putea să fie nivelul teatrului românesc şi cât de precar e în realitate. Sunt uluit că nimănui nu-i dă de gândit că la spectacolele sale se stă la coadă ca pe vremuri la pâine, ulei şi zahăr, şi că biletele se vând, la negru, la preţuri exorbitante. În loc să facem tot ce ne stă cu putinţă pentru a-l ţine în ţară, oferindu-i condiţii de lucru normale, îl tratăm cu veşnica noastră suficienţă şi detaşare: „ni se cuvine”.
Ni se cuvine ca Andrei Şerban să vină, semiclandestin, în România, de obicei în oraşe de provincie, ni se cuvine să-l vedem murind în sala de repetiţii, în încercări extenuante de a atinge perfecţiunea, ni se cuvine să-i batjocorim munca (aşa cum se întâmplă cu strălucita sa Academie itinerantă de teatru), ni se cuvine să tocăm bani publici pe tot felul de spectacole de doi bani, dar ne zgârcim când ar fi nevoie, de pildă, de-un cântăreţ de operă cu cotă internaţională.
Dac-ar fi vorba de lucruri petrecute în ultimii ani (criză mare, monşer!), parc-ar exista explicaţii. Dar aici e vorba de un sistem. Când, în 1990, Andrei Pleşu, ministrul Culturii, a avut admirabila inspiraţie de a-l numi director general al Teatrului Naţional din Bucureşti, se părea că, în fine, măcar într-un domeniu lucrurile mergeau spre bine. Nu era aşa. Pe lângă clasicele cotonogeli administrative, sistemul a pus la bătaie totul: de la subtile sabotaje ale generaţiei „vechi” la şarjele comunistoide conduse de o doamnă corpolentă, cu gură mare şi talent mic. Retrăiam, într-un fel, episoadele coşmareşti care l-au avut drept protagonist pe-un alt super-român, I.-L. Caragiale. Asemeni lui Conu Iancu, Andrei Şerban a plecat scârbit, promiţându-ş i să nu mai calce vreodată prin aceste locuri. Ar fi avut tot dreptul s-o facă: trilogia antică a fost scoasă de pe afiş şi înlocuită cu Take, Ianke şi Cadâr, iar montările sale revoluţionare din Cehov au fost rapid substituite de faimoasele şuşe care-i îmbucură pe nătăfleţii pentru care Teatrul Naţional, pentru că are clădirea pe bulevard, trebuie să fie bulevardier.
Toate acestea au fost posibile pentru că Andrei Şerban n-a beneficiat de niciun fel de sprijin din partea breslei. Îi pot înţelege pe veteranii spectacolelor pe texte scrise de Dinu Săraru şi Paul Everac. Pentru ei, a accepta viziunea regizorală a lui Andrei Şerban însemna un efort de re-inventare aproape imposibil. La fel şi generaţia tânără de regizori, care abia aştepta să ia locul unui magistru incomod, pentru că era de neegalat. Iată, au rămas singuri de douăzeci de ani şi, în afara unor mici scandaluri, nu li se mai ştie nici de nume, nici de creaţie. La fel de bucuroşi au fost şi colegii săi de generaţie, între timp rutinaţi până la irecuperabil. De lumea politică nu mai vorbesc: Andrei Şerban nu se mulţumea să monteze spectacole extraordinare, ci avea nemaiauzita insolenţă să-şi dea cu părerea şi despre ce ar fi trebuit să se întâmple în societatea românească!
Aşa că experienţa s-a încheiat în mod previzibil. La unison, actori, regizori, politicieni, jurnalişti şi-au adus aminte că Andrei Şerban n-a mâncat alături de noi salam cu soia. E adevărat. Dar nici nu s-a complăcut în laşitatea generală, în supuşenia miloagă, în compromisul descalificant. Or, cum să-i ierţi aceste lucruri, când tu, actor de două parale, îţi rotunjeai veniturile debitând la televizor maculatura ideologică dragă urechilor lui Ceauşescu? Şi când tu, regizor care te visai Coppola şi Fellini, înţelegeai grandiosul doar ca pe nişte spectacole de inspiraţie chinezo-nord-coreeană, montate spre folosul „triumfătoarei clase muncitoare”, aduse cu forţa pe Stadionul „23 August”?
După 1990 s-au întors în ţară şi Liviu Ciulei, şi Lucian Pintilie. Din motive diverse (în primul rând, vârsta), ei n-au avut interesul şi forţa de a disloca prejudecăţi a lui Andrei Şerban. Din acest motiv, au fost toleraţi şi, cu vremea, asimilaţi main-stream-ului călduţ din teatru şi din cinematografie (de dinaintea apariţiei generaţiei lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Nae Caranfil ori Bobby Păunescu). Nu găsesc, în artele de la noi, decât alte două nume de regizori care i-a fi putut deveni aliaţi: Mircea Daneliuc şi Stere Gulea. Întâlnirea lor nu s-a produs, astfel încât, probabil, că s-a ratat un moment important din efortul de emancipare radicală a artei spectacolului din România.
De curând, Andrei Şerban a primit titlul de Doctor honoris causa al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi. În alocuţiunea de acceptare a distincţiei, marele regizor şi-a mai rezumat o dată concepţia artistică: „Întrebările sunt cele care m-au ajutat să evoluez. Şi ce minunat este când viaţa ne obligă să rămânem deschişi în faţa marilor întrebări! De ce suntem aici? De unde venim? Unde ne ducem? Suntem curioşi, când moare cineva, din familie sau un prieten, să aflăm unde s-a dus. Sau la naşterea unui copil: de unde vine, unde era înainte de a fi printre noi, care e sensul acestui rapid du-te –vino? Confruntaţi cu această scurtă trecere, ca să nu cădem în amărăciune sau cinism, când răspunsul – e evident – se lasă aşteptat, ca să păstrăm floarea vie, în teatru cel puţin, trebuie să rămânem deschişi. Deschişi, curioşi în faţa unei experienţe care pare să indice o altă experienţă. Un ecou al unei alte prezenţe, al unei alte realităţi. În spatele faţadei turbulente, pline de confuzie, de neclaritate, din care aparent nu înţelegem nimic, trăieşte altceva.”
Atâta vreme cât prea puţini dintre noi sunt dispuşi nu doar să răspundă, dar măcar să mediteze la astfel de întrebări, Andrei Şerban va rămâne o unitate de măsură a eşecului nostru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara