Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Noul val:
Angelo Mitchievici, membru al unui club select de Alex. Ştefănescu

Angelo Mitchievici, Caragiale după Caragiale, arcanele interpretării: exagerări, deformări, excese, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2014. 240 pag.

Pe Angelo Mitchievici l-am remarcat cu ani în urmă, când a scris un articol fulminant împotriva mea. Întrucât mă avea pe mine în vedere, l-am citit mai atent ca altă dată pe tânărul autor (astăzi nu mai este chiar tânăr) şi i-am sesizat inteligenţa, cultura bine însuşită şi eleganţa stilistică, dusă până la preţiozitate.

Mobilitatea sa intelectuală şi formaţia de cosmopolit m-au determinat să-l recomand colegilor mei ca pe un posibil cronicar de film. Aşa se face că în scurt timp el a şi devenit cronicarul de film al României literare, rol pe care îl joacă şi în prezent, mereu inspirat, ca D. I. Suchianu pe vremuri.

Continuă să scrie, bineînţeles, şi critică literară, punându-şi la contribuţie lecturile sale întinse şi, din punctul meu de vedere, exotice din autori români şi străini, de ieri şi de azi. Dintre scriitorii români, l-a atras în mod special Mateiu I. Caragiale, a cărui operă a examinat-o din perspectiva conceptului de literatură decadentă (concept teoretizat şi exemplificat pe larg într-un volum ulterior, Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene). În mod curios, abia după Matei I. Caragiale s-a ocupat îndeaproape de I. L. Caragiale, căruia i-a consacrat o întreagă carte de studii, Caragiale după Caragiale. Criticii şi istoricii literari grupaţi în jurul României literare au fost, de altfel, aproape toţi şi exegeţi ai marelui scriitor. Unii, de la Şerban Cioculescu, Ştefan Cazimir şi Mircea Iorgulescu şi până la Ioana Pârvulescu şi Simona Vasilache, au publicat monografii despre viaţa sau opera lui, alţii, ca Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu şi Gabriel Dimisianu, i-au dedicat studii şi l-au invocat frecvent, în discuţii pe teme dintre cele mai diferite, ca inevitabil termen de comparaţie. Datorită atmosferei culturale de la România literară, cuvântul Caragiale şi derivatele lui, caragialian, caragialesc, caragialologie etc. au intrat în terminologia literară curentă.

Prin cartea sa, Angelo Mitchievici devine şi el membru al acestui club select. El îşi declară de la început admiraţia şi chiar dragostea faţă de I. L. Caragiale: „Mă simt ataşat de I. L. Caragiale ca de o rudă pe care nu am cunoscut-o, o prezenţă difuză, grandioasă dintr-o copilărie ceţoasă şi mirifică, o rudă despre care circulă o mulţime de legende în familie. Ceea ce mă atrage deopotrivă la autor şi la omul Caragiale este această ironie lucidă, lipsită de cinism, din care nicio clipă nu lipseşte bucuria vieţii, acest spirit de o vivacitate incoruptibilă, aliat cu o afectivitate profundă, o bunătate bine păzită, ascunsă ochiului profan, un dozaj inefabil de discernământ şi umană slăbiciune. Pentru mine, Caragiale-tatăl este o încarnare a spiritului epocii sale în ceea ce aceasta avea mai bun, mai elevat, mai subtil.”

În obiectivul investigaţiei critice a lui Angelo Mitchievici se află nu numai opera lui Caragiale, ci şi ceea ce s-a scris despre opera lui Caragiale. Autorul cărţii ia distanţă critică faţă de suprainterpretarea textelor caragialiene, care duce la o mistificare involuntară, prezentându-l pe scriitor ca pe un filosof al culturii, ca pe un antropolog sau chiar ca pe un metafizician. Era de multă vreme necesară o asemenea critică a criticii, pe care numai un erudit fără morgă ca Angelo Mitchievici putea să o întreprindă. Din punctul meu de vedere însă, şi el caută uneori, în opera scriitorului, semnificaţii acolo unde nu sunt. I.L. Caragiale a fost un umorist şi atât. Ceea ce-l deosebeşte de alţii este extraordinarul său talent. În literatură se întâmplă mereu aşa: textele foarte bine scrise capătă o neaşteptată autoritate stilistică şi par să comunice adevăruri de maximă gravitate. Un exemplu pe care îl am acum la îndemână îl constituie reportajele lui Geo Bogza care, fiind foarte bine scrise, n-au mai fost tratate de exegeţi ca reportaje, ci ca poeme filosofice, mesaje testamentare etc.

Angelo Mitchievici ne invită să facem o baie de luciditate reparcurgând dosarul critic al lui I. L. Caragiale. Dar ne îndeamnă să şi visăm pe marginea textelor caragialiene, reconstituind din cuprinsul lor o Românie plină de farmec, pierdută pentru totdeauna, ca Atlantida.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara